De același autor
„Bravadă neruşinată“, care „întinează memoria a milioane de victime“, aşa a descris Ministerul Rus de Externe afirmaţia lui Traian Băsescu că, în locul lui Ion Antonescu, şi el ar fi ordonat trecerea Prutului în 1941. Această reacţie brutală a ursului rus a venit destul de târziu, mai ales că, între timp, preşedintele făcuse un amendament important la postul de televiziune 10 TV: „Dacă Antonescu se oprea la Nistru era perfect“, a spus el. În acelaşi timp, el a condamnat în termeni categorici Holocaustul şi pe mareşal, părând să-l exonereze de data aceasta de răspundere pe Regele Mihai, menţinându-şi însă caracterizările legate de abdicarea din 1947. A urmat şi reacţia la reacţie a preşedintelui, potrivit căruia spusele sale nu au legătură cu actuala Federaţie Rusă, ci cu defuncta URSS.
Aş semnala mai întâi că, dacă afirmaţiile despre rege ale preşedintelui Băsescu au fost primite în ţară cu indignare, uneori îndreptăţită, alteori complet ridicolă, cele legate de „treceţi Prutul“, precum şi de replica rusească s-au bucurat de destulă reţinere. Motivul, cred, este acela că pentru foarte mulţi români mareşalul Antonescu se bucură încă de un statut privilegiat, fiind considerat, dacă nu chiar un erou, măcar, cum se spune, o „figură tragică“. Spusele iniţiale ale preşedintelui au fost, aşadar, populare în multe cercuri, lucru pe care mulţi critici ai săi îl ştiu. Crin Antonescu, care a cerut iertare regelui în numele tuturor românilor (nu ştiu cu ce autoritate), nu s-a grăbit să facă acelaşi lucru în numele tuturor celor masacraţi în timpul războiului din pricina nesăbuinţei mareşalului – ruşi, ucraineni, dar şi români, soldaţi români, morţi pe front cu sutele de mii sau căzuţi prizonieri. Asta, bineînţeles, în afara celor circa 300.000 de evrei şi 20.000 de ţigani ucişi în Holocaust!
Aşa cum spuneam, preşedintele şi-a nuanţat totuşi spusele, neasumând un război de cucerire. E foarte bine. E păcat însă că n-a făcut un pas în plus. Dacă tot a vorbit, preşedintele ar fi putut, de pildă, să ceară iertare „istorică“ în numele poporului român, de exemplu, pentru miile de evrei, ruşi şi ucraineni ucişi în represaliile de la Odesa, urmare a atentatului care a distrus clădirea Statului Major român, dar ar fi trebuit să exprime regrete şi pentru soldaţii români inutil măcelăriţi la Cotul Donului şi, în general, pentru cei peste 500.000 ucişi în toată campania absurdă din URSS.
Ştiu, mi se va spune că Rusia nu are niciun drept, după cele comise de URSS, să protesteze. Ba are (deşi nu şi în termeni brutali şi neaveniţi, mai ales după revenirea preşedintelui în interviul de la Naşul), chiar dacă regimul sovietic a fost criminal, ca şi cel introdus de ea în România. Că România s-a angajat în 1941, la ordinul lui Ion Antonescu, într-o campanie agresivă şi imorală, că soldaţii români s-au purtat adesea odios, ucigând şi jefuind civili pe rupte, încât până şi aliaţii germani se arătau îngrijoraţi de dezordinea produsă, rămâne un fapt încă neasimilat la noi şi pe care istoria precedentă îl poate explica, istoria ulterioară îl poate circumstanţia, dar nimic nu-l poate justifica.
Voi spune acum două vorbe şi despre afirmaţiile lui Traian Băsescu privitoare la semnificaţia abdicării regelui din 1947. Desigur, preşedintele a fost profund nedrept declarând abdicarea „o trădare a interesului naţional“ şi calificându-l pe Mihai „slugă la ruşi“. Regele n-a fost trădător şi slugă, dar n-a fost nici erou, aşa cum ar vrea unii să-l portretizeze. În timpul războiului, nu a găsit niciun cuvânt să protesteze public, când evreii şi ţiganii – cetăţeni români – au fost masacraţi şi deportaţi. (În schimb, mama sa, Regina Elena, a protestat pe lângă mareşal, motiv pentru care a şi primit titlul de Drept între popoare de la Yad Vaşem.) Nu şi-a pus steaua galbenă în piept, precum Regele Christian al Danemarcei aflate sub ocupaţie germană. Nu a ieşit voluntar să participe la munca obligatorie, impusă de regim evreilor. E adevărat că în august 1944 a jucat un rol important şi salutar în răsturnarea regimului Antonescu şi salvarea a ceea ce se mai putea salva din ţară, iar pentru acest moment, neamintit de preşedinte, s-ar cuveni să i se acorde respect deplin, chiar dacă a fost răsplătit şi cu o medalie de la Stalin. Totuşi, comportamentul regelui în diferite circumstanţe a avut ceva din flexibilitatea comportamentului naţional: a fost supus lui Antonescu, cât timp acesta era victorios; a prezidat răsturnarea lui când armata era demoralizată şi ruşii erau aproape să invadeze ţara, a încercat să reziste comuniştilor cât timp s-a crezut susţinut de anglo-americani, dar a abdicat îndată, punându-se pe sine şi pe apropiaţii săi la adăpost, atunci când totul s-a isprăvit. Chiar şi în anii din urmă, s-a arătat conciliant şi flexibil – poate prea mult –, atunci când Ion Iliescu a acceptat să-i retrocedeze un palat. Cred că Traian Băsescu a simţit corect această „flexibilitate“, chiar dacă a exprimat-o nefericit. La urma-urmelor, nimeni nu e vinovat că nu e erou.
Morala scurtă a acestei istorii: preşedintele are dreptul, desigur, să-şi exprime opiniile despre trecut. Dar nu orice opinie despre trecut convine preşedintelui.
Morala mai lungă: spusele preşedintelui, dar şi o mulţime de reacţii sau de tăceri arată că nu am reuşit încă să privim trecutul cu rigoare şi onestitate, trăgând învăţăturile cuvenite. Am aşteptat să ne ceară alţii să recunoaştem Holocaustul, iar criminalitatea comunismului, declarată oficial de preşedinte printre huiduieli, este azi pusă la îndoială de mulţi concetăţeni, care susţin că „pe atunci era mai bine“. Aşteptăm în continuare să ne spună alţii cum să ne citim trecutul, cum să fim democraţi, cum să respectăm drepturile omului. Ne adaptăm, de bine, de rău, şi mai curând de rău, la vremuri. Pe scurt, trestia pare a fi modelul naţional, şi asta chiar fără să fie, vorba lui Pascal, una prea de tot „gânditoare“! //
Citeste si despre: Ion Anotnescu, trecerea Prutului, regele Mihai, Cotul Donului, amendament.
