Armenia la răscruce

Ședința Adunării Naționale, parlamentul de la Erevan, a început marți, 1 mai, la ora 11.00. Pe ordinea de zi figura un singur punct: alegerea primului ministru. În cursă a fost înscris un singur candidat, Nikol Pașinian, liderul Yelq Dașinq (Soluția), singurul partid de opoziție, care are doar 9 deputați dintr-un total de 105. Pașinian a condus protestele de stradă. El reprezintă prima generație de lideri politici postsovietici. Avea doar 16 ani la destrămarea URSS. De profesie jurnalist, Pașinian a fost apropiat de fostul președinte Levon Ter-Petrosian, îndepărat printr-o lovitură de stat în 1998 și care a revenit în marea politică în 2008, când a candidat la președinție. De fapt, Pașinian a fost un actor major în criza politică din 2008, încheiată cu ciocniri violente între trupele speciale și demonstranți, în urma cărora au murit, oficial, 10 persoane civile. S-a predat autorităților după un timp, a fost închis, apoi eliberat. A reluat activitatea politică, a fost prezent la toate protestele din ultimii ani. A fondat în decembrie 2016 Yelq, ca o alianță liberală și proeuropeană, din trei partide, care însă a realizat un scor modest la alegerile parlamentare din 2017. În alegerile locale din același an, Pașinian a candidat la primăria Erevanului, obținând 21% din voturi și 14 mandate în consiliul local, dintr-un total de 65.

Luni, 23 aprilie, premierul Serj Sargsyan și-a dat demisia. Se încheiau astfel protestele de stradă începute la 13 aprilie. Mulțimea l-a acuzat pe Sargsyan că vrea să rămână la putere și după cele două mandate de președinte, modificând Constituția prin referendumul din 2015, prin care Armenia s-a transformat, dintr-o republică semiprezidențială, într-una parlamentară, toate atributele puterii revenind primului ministru, în vreme ce președintele, ales de parlament pe 7 ani, nu mai are nicio prerogativă. Pașinian s-a grăbit să consemneze „victoria revoluției de catifea“ și să ceară oamenilor să meargă la casele lor. În puține zile, însă, protestatarii au înțeles că nu obținuseră mare lucru și că scena politică e controlată de exact aceleași forțe. Singura soluție care să garanteze o schimbare reală este alegerea în fruntea guvernului a liderului protestatarilor, modificarea Codului electoral, care consolidează sistemul oligarhic armean, și declanșarea alegerilor anticipate, cu patru ani înainte de termen.

Pentru a obține fotoliul de prim-ministru, Pașinian avea nevoie de 53 de voturi, deci majoritatea simplă a celor 105 deputați. În ultimele zile, el a negociat intens cu celelalte forțe politice. În parlament, Partidul Republican are 58 deputați, deci o majoritate confortabilă. Liderii partidului stau uniți în jurul fostului premier Sargsyan și insistă că nu vor da voturile de care Pașinian mai are nevoie pentru a ajunge premier. Discuțiile care s-au prelungit în parlament par să confirme ostilitatea republicanilor față de „premierul străzii“, așa cum se prezintă Pașinian. El putea conta doar pe cele 31 de voturi ale Blocului Țarukian și pe 7 voturi ale Dașnak, partidul istoric al armenilor, aliatul loial până în ultima clipă al republicanilor. Deci, la ora începerii ședinței Adunării Naționale, Pașinian ar fi avut, pe hârtie, cel puțin, 47 de voturi. Ceea ce înseamnă că mai avea nevoie de încă 6 de la republicani.

Președintele parlamentului a manevrat în așa fel ședința de marți, încât Pașinian n-a avut nici o șansă. I s-au reproșat candidatului declarații mai vechi, legate de relația cu Rusia, de faptul că a criticat prezența Armeniei în Uniunea Economică Euro-Asiatică și în Organizația Tratatului de Securitate Colectivă. I s-a reproșat faptul că este liberal și democrat. I s-a cerut să-și asume o poziție clară față de minoritățile sexuale. Să explice dacă vrea să transfere politicile occidentale în materie de minorități sexuale și în Armenia, țară tradiționalistă, conservatoare. Cum era de așteptat, republicanii au reluat în ședința parlamentului eterna temă cu care manipulează de 20 de ani electoratul, tema patriei în pericol, a Karabahului amenințat de armata azeră, care tocmai acum, cu 10 minute în urmă… a făcut nu știu ce… De altfel, clanul Karabah, care controlează armata, serviciile secrete, o mare parte a economiei, clan al cărui lider este premierul demisionar Sargsyan, și-a construit puterea pe emoția întreținută în jurul conflictului din Nagorno-Karabah.

În negocierile finale dinaintea votului s-ar fi implicat și fostul președinte Robert Kocearian. Potrivit comentatorilor armeni el încearcă să-și securizeze pozițiile de teamă că ar putea fi tras la răspundere pentru privatizările dubioase din perioada mandatului său și victimelor civile ale brutalităților poliției, pentru care n-a răspuns nimeni, niciodată. Mai mult, se zvonește că un apropiat al lui Kocearian ar fi în cărți pentru postul de prim ministru, cea mai importantă funcție în stat.

După respingerea candidaturii sale, Pașinian a ieșit în fața mulțumii care a așteptat toată ziua în Piața Republici din centrul Erevanului și a chemat populația la nesupunere civică totală. Pașinian a propus ca de miercuri, “de la 8.15 dimineața să înceapă o grevă generală, cu blocarea străzilor, a metroului, a aeroportului”. Iar seara, la ora 19.00, susținătorii lui să se adune la miting în piața centrală din Erevan.

Potrivit Constituției modificate în 2015, într-o săptămână parlamentul trebuie să voteze o nouă candidatură la funcția de premier. Dacă va respinge și următorul candidat, se va începe procedura de declanșare a alegerilor anticipate. Deocamdată republicanii vor să câștige timp, să calmeze jocul politic, în speranța că-și vor păstra controlul asupra Parlamentului care votează primul ministru, funcția cu cele mai mari prerogative.

Doar strada singură a izbutit să modifice echilibrul politic din Armenia, însă se vede că nu în suficientă măsură. De joi, 26 aprilie, mulțimea a revenit în piețe, continuând demonstrațiile. Mitingurile cu participarea liderului Pașinian s-au extins și la alte orașe din Armenia. Intriga a crescut pe fondul speculațiilor geopolitice. Chiar dacă autoritățile de la Moscova au reacționat foarte calm, presa rusă s-a grăbit să găsească comploturi și urme de Soros la străzile Erevanului. Președintele Putin a discutat telefonic cu premierul interimar Karen Karapetian, cu care a vorbit despre rezolvarea actualei crize în limitele Constituției și pe baza rezultatelor alegerilor parlamentare din aprilie 2017, alegeri care au dat o majoritate confortabilă republicanilor. Doi înalți oficiali armeni, ministrul de Externe și vicepremierul interimar, au mers la Moscova pentru consultări. Importanți oligarhi armeni care locuiesc în Rusia au venit în grabă la Erevan, căutând contacte cu reprezentanții noii elite care pare că se constituie. Liderii manifestațiilor, în frunte cu Pașinian, au fost invitați imediat după demisia lui Sargsyan de către Ambasada Rusiei la Erevan. Nu se cunosc amănunte, dar se poate bănui că Rusia a cerut detalii suplimentare despre intențiile noului pol de putere, mai ales că Pașinian a fost împotriva aderării la Uniunea Economică Euro-Asiatică. În plus, în Georgia vecină, tocmai acum inspectează linia frontului cu Rusia asistentul secretarului de stat pentru Europa, Wess Mitchell, care a discutat telefonic cu Pașinian, insistând pe găsirea unei soluții de compromis la criza de la Erevan.

Moștenirea sovietică

În Armenia, ca și peste tot în acest spațiu unde instituțiile democratice sunt tinere, fragile, abuzate de orice flăcău intrat în politică cu bani și clan în spate, eterna problemă e cea a puterii. Pe care nici un lider n-ar ceda-o de bunăvoie. Și unde instituțiile și mecanismele de transfer al puterii sunt plăpânde și insuficient rodate. Și unde o moștenire istorică - imperiile otoman, iranian și rusesc - nu favorizează democrația.

Vecinii din Transcaucazia ai Armeniei pășiseră și ei pe acest drum. În cazul Georgiei, Mihail Saakașvili a eșuat. După două mandate de președinte, el a schimbat Constituția, a mutat prerogativele la guvern, în mâinile primului ministru, fotoliu pe care spera să-l ocupe chiar el, dar a pierdut alegerile parlamentare și a trebuit să abandoneze puterea și chiar să fugă din țară. Celălalt vecin din regiune, Azerbaidjanul, s-a așezat supus sub clanul Aliev, care a făcut ce a vrut cu țara, fără nici o rezistență serioasă din partea populației. În fond, cele mai multe foste republici sovietice urmează modelul politic desenat la Moscova. Majoritatea liderilor politici s-au format în perioada sovietică, fie în rândurile komsomolului, fie în mișcările de redeșteptare națională. Reperul lor principal rămâne scena politică de la Kremlin. Primul președinte, Boris Elțîn, care-și asumase modelul democrației occidentale, i-a făcut pe acești lideri să respecte, cel mai adesea formal, drepturile omului, să organizeze alegeri cât mai libere, să nu încalce libertatea presei, de asociere. După 2000, odată cu venirea lui Vladimir Putin la Kremlin, schimbându-se modelul de referință, se observă o accentuare a derapajelor antidemocratice, atât în Asia Centrală, cât și în „europenele“ Belarus, Ucraina și Moldova. În spațiul euro-asiatic s-a cristalizat un model oligarhic, rezultat din combinarea incestuoasă a serviciilor de informații, fostele sucursale ale KGB-ului republican, dar mai ales a noilor servicii de securitate cu lumea criminală.

În fostele republici sovietice se observă fie o asumare integrală a noii idelogii a Moscovei, care în numele suveranismului respinge grila de valori occidentală, fie un pretins prooccidentalism, condimentat cu antirusism de vitrină, în numele căruia se încalcă valorile democrației liberale, fardându-se un model politic de esență putinistă. Pentru țările în chestiune, această a doua variantă e mai păguboasă. Va trebui să treacă o generație până ce încrederea în Occident și valorile lui să renască în rândul populației. Din prostie, comoditate, mediocritate sau pur și simplu din cinism fără margini, unele cancelarii vestice au făcut mai mult decât Moscova pentru compromiterea Occidentului, în acest spațiu.

Țară atipică

Pentru a înțelege Armenia trebuie să renunțați la grila geopolitică, prorus vs. proamerican. E o scamatorie utilizată de mulți „analiști“ care nu explică în fond nimic. Cu atât mai puțin în cazul Armeniei, o țară cu totul atipică, în primul rând din motive de moștenire istorică și de geografie. De vreo trei decenii încoace, Armenia are un parcurs atipic. Puțină lume știe că RSS Armenească este singura republică care a urmat procedura de ieșire din URSS, potrivit Constituției sovietice. Alături de republicile baltice, Georgia și Moldova, ea nu a participat la referendumul pentru menținerea URSS organizat de Gorbaciov.

A fost cea mai antisovietică și anticomunistă din Caucazul de Sud, dar geografia a obligat-o să caute prietenia Rusiei, care a rămas până astăzi garantul de securitate și integritate teritorială al Armeniei. Pe teritoriul său funcționează baze militare rusești, iar frontierele sunt apărate de grăniceri ruși. Armenia, cu doar trei milioane populație, are patru vecini. Dintre care cu doi are frontierele închise. Relația cu Turcia, o țară de 80 de milioane, e dominată de agenda istorică, genocidul armean, pe care Ankara refuză să-l recunoască și să plătească despăgubiri. Turcia e partenerul strategic al altui vecin, Azerbaidjanul (10 milioane populație), cu care Armenia e în război pentru enclava Nagorno-Karabah, încă de acum 30 de ani. Georgia, cu o populație puțin mai mare decât a Armeniei, nu s-a remarcat prin stabilitate politică. În ultimii ani au fost destul de bune relațiile cu Iranul, o țară cu peste 80 de milioane de locuitori, dar cu și mai mari probleme pe scena internațională.

Erevanul este confruntat cu un mecanism de reglementare a crizei din Nagorno-Karabah nefuncțional, cu un război neterminat care anual face victime nu doar în rândul militarilor, ci și al populației civile, un război împotriva Azerbaidjanului, vecin care a sedus întreaga lume prin dimensiunea rezervelor lui de hidrocarburi. Cum Franța și Statele Unite, pe teritoriul cărora trăiesc numeroase și influente comunități de armeni, sunt departe și puțin dispuse să-și asume responsabilitatea pentru securitatea Armeniei, Erevanul a găsit în Rusia aliatul strategic nu neapărat ideal și nici foarte loial, dar totuși esențial pentru securitatea țării. Zvonurile privind retragerea Armeniei din Uniunea Economică Euro-Asiatică sau din Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, ambele dominate de Rusia, sunt nerealiste. Nu pentru că Pașinian ar fi prorus, ci pentru că el nu se poate lupta cu geografia, fugind cu Armenia în rucsacul său negru, ca s-o pună pe hartă lângă San Marino.