De același autor
Statul român trebuie, pur şi simplu, să înveţe să îşi chivernisească mai bine resursele şi angajamentele, astfel încât să obţină un randament social mai mare, cu cheltuieli mai mici.
În opinia unor analişti (vezi Victor Giosani, CRPE Policy Memo Nr. 65, citat de Cristian Ghinea în Dilema Veche nr. 599), dezbaterea actuală privind Codul Fiscal ar fi împărţit opinia publică românească, politicienii şi specialiştii în două mari tabere. Una dintre ele este populistă şi demagogică, nu recunoaşte nevoia de a menţine un echilibru bugetar şi acuză instituţiile financiare internaţionale, în stilul consacrat de Syriza în Grecia, că – opunându-se unei creşteri a cheltuielilor publice – blochează dezvoltarea economică a României. Cealaltă tabără, mult mai vag definită, susţine echilibrul bugetar, dar face acest lucru din motive suspecte sau, în orice caz greşite, de factură radical-liberală, dorind înfometarea statului pur şi simplu dintr-un dezinteres pentru eficientizarea activităţii sale cunoscută îndeobşte ca risipitoare, ba chiar dintr-un dezinteres pentru orice formă de solidaritate publică.
Din nefericire, lucrurile sunt un pic mai complicate decât lasă să se înțeleagă această categorisire, iar aşteptările tot mai ridicate ale publicului românesc trebuie să ţină cont de constrângerile realităţii autohtone. În primul rând, trebuie spus, din capul locului, că nu există realmente în România o dominaţie a gândirii economice liberale care să justifice tirade critice având, oricum, la bază doar un singur şi şubred argument: o cifră malefică de puţin peste 30% din PIB a veniturilor publice şi un loc în coadă în statisticile comparative ale statelor membre ale Uniunii Europene, în ceea ce priveşte ponderea cheltuielilor publice în PIB. În al doilea rând, trebuie spus că relaţia dintre nivelul cheltuielilor guvernamentale şi creşterea economică este una complexă, dar în general se admite existenţa unei curbe în formă de U, numită şi „curba BARS“, după iniţialele unor economişti care au creat această literatură (Barro, Armey, Rahn şi Scully), conform căreia există un punct optim al fiscalităţii, dincolo de care creşterea economică este afectată în mod negativ, şi un punct de creştere a colectării fiscale, în amonte de acesta, care încurajează creşterea economică, după cum se poate vedea în figura alăturată.
Curba BARS privind relaţia dintre creşterea economică şi nivelul cheltuielilor publice
Cum veniturile fiscale consolidate ale Guvernului României din ultimii zece ani (2004-2014) au rămas, în ciuda unor schimbări notabile în regimul de impozitare, aproape constante, atingând o medie anuală de 31,9% din PIB, putem presupune că – la actuala bază de impozitare – fiscalitatea în România nu este foarte departe de punctul optim al curbei BARS. Combaterea evaziunii fiscale ar putea, evident, ameliora nivelul colectării veniturilor statului. Însă, în condiţiile existenţei unei populaţii agrare numeroase slab taxate care trăieşte din autoconsum şi ale unui declin demografic tot mai important, pe fondul unui spor natural negativ şi al emigrării forţei de muncă active, este puţin probabil că economia românească ar putea suporta o creştere semnificativă a poverii fiscale, dincolo de valoarea mediană de 31,8% a veniturilor fiscale în PIB, şi în niciun caz ea nu poate suporta un salt către media de +40% a Uniunii Europene, dată în principal de membrii săi vestici (şi asta fără a intra în consideraţii suplimentare cu privire la atractivitatea investiţională a României, mai puţin importantă în această perioadă de reflux al capitalului internaţional, dar de mare importanţă pe termen mediu şi lung).
În ceea ce priveşte cheltuielile publice, acestea s-au situat în aceeaşi perioadă de referinţă, 2004-2014, la o medie de 35,1% din PIB, deci la un deficit mediu de puţin peste 3%, în raport cu veniturile medii din aceeaşi perioadă, şi este un fapt cunoscut că ele nu au contribuit la creşterea productivităţii, fiind concentrate mai mult pe cheltuieli salariale (care au crescut de la 7,1% din PIB în 2004 la 8,9% în 2008 şi chiar 9,3% în 2009) şi de asistenţă socială (care au crescut de la 9,1% din PIB în 2004 la 10,8% în 2008, înainte de criza economică, sărind apoi la 12,9% în 2010) şi mai puţin pe investiţii publice cu externalităţi pozitive asupra economiei şi a societăţii în ansamblul ei, un capitol în care, oricum, scandalurile de corupţie sau de proastă gestiune s-au ţinut lanţ.
Ce este de făcut? Statul român trebuie, pur şi simplu, să înveţe să îşi chivernisească mai bine resursele şi angajamentele, astfel încât să obţină un randament social mai mare, cu cheltuieli mai mici. Acest lucru presupune o reformă structurală şi micromanagerială profundă – mult discutată, dar niciodată gândită în mod serios şi cu atât mai puţin aplicată – a administraţiei publice; reducerea corupţiei, a favoritismului şi a risipei în cheltuirea banilor publici; şi, în sfârşit, stoparea utilizării bugetului public pentru obiective populist-electorale înguste şi costisitoare pentru ansamblul societăţii, în favoarea unor strategii fiscal-bugetare care să potenţeze în mod durabil creşterea economică şi care să răspundă în mod credibil provocărilor redutabile pe care declinul demografic le pune României. Structura fiscalităţii trebuie să fie cât mai puţin distorsionantă, în termeni de pierderi seci, pentru activitatea economică şi să se menţină favorabilă economisirii, investirii şi formării de capital, în timp ce nivelul acesteia trebuie să rămână în limitele unei economii în curs de dezvoltare, extinderea bazei fiscale urmând a se face gradual, prin diminuarea costurilor administrative de prelevare şi prin integrarea inteligentă a economiei informale, rurale şi urbane, în economia formală. Cheltuielile publice trebuie strâns corelate cu veniturile, astfel încât să se prevină riscul unei supraîndatorări, şi reorientate de la cheltuieli curente, de personal şi de asistenţă socială spre investiţii cu un randament social ridicat, în materie de infrastructură şi de cercetare, şi diverse măsuri proactive care să restabilească echilibrul demografic şi care să diminueze rata dependenţei, actualmente la un nivel critic, chiar şi pentru îmbătrânitul continent european, de 44%.
Întorcându-ne la dezbaterea actuală din jurul noului Cod Fiscal, se poate afirma că economia românească funcţionează în momentul de faţă la nivelul noului său potenţial sau, în orice caz, foarte aproape de acesta, în condiţiile în care România a ieşit încă din 2011 din recesiune, iar PIB – după o aproape dublă cădere pe fondul crizei datoriilor suverane din zona euro, în anul 2012 – a depăşit în prima parte a acestui an valoarea atinsă la sfârşitul anului 2008, fiind estimată o creştere notabilă în contextul european şi internaţional de 4%, până la sfârşitul anului. Din acest motiv, stimulul fiscal propus de Guvernul Ponta, printr-o combinaţie de creştere iresponsabilă a cheltuielilor publice – cu salarizarea sectorului public şi inevitabile transferuri preelectorale către administraţiile publice locale – şi de scădere nesănătoasă a veniturilor fiscale – în principal, printr-o reducere generală a TVA la 16%, după ce la începutul acestui an s-a operat deja o scădere la bunurile şi serviciile alimentare care a dus valoarea medie a acesteia la acest nivel –, nu se justifică din punct de vedere economic, constituind, de fapt, o reluare a practicii periculoase de indisciplină bugetară şi de risipă politicianistă a banului public. Din cauza scăderii preţurilor internaţionale la materiile prime, ţiţei în particular, în ultima perioadă şi a efectului deflator de o singură dată pe care scăderea TVA şi a accizelor îl au asupra calculării Indicelui Preţurilor pentru Bunurile de Consum, neavenitul stimul fiscal nu se va vedea în rata inflaţiei, care nu pune probleme deocamdată, însă el va avea ca efect principal înlocuirea (crowding out) investiţiilor private şi – în cazul, puţin probabil în climatul financiar internaţional din prezent, în care acestea vor fi totuşi finanţate din economisiri externe – creşterea deficitului de cont curent al României. Cu alte cuvinte, într-un moment în care România are nevoie de o creştere a investiţiilor eficace, publice şi private deopotrivă, şi de o consolidare moderată a finanţelor publice, care să îi mărească potenţialul efectiv de creştere economică, politica guvernamentală acţionează exact în sens contrar, încurajând consumul şi îndatorarea.