Dincolo de limite

USL a pus pe noi un duș rece și nu are de gând să oprească apa.

Ce țară! În articolul de acum două săptămâni, scriam că suntem pe drumul corect. Acum nu mai suntem nici măcar pe drum. Suntem în bălăriile democrației, de unde legile, ins­ti­tu­ți­ile și Constituția se văd ne­clar, doar în depărtare. În jur e plin de șobolani care mă­nâncă furnici. Adevărul e că mi-a scăpat complet mag­ni­tu­dinea semnificației pla­gia­tului lui Ponta. Era doar pre­ambulul nemasterului din Ca­tania. Care e preambulul unei guvernări nefaste.

Oricare dintre oamenii de afaceri pe care îi cu­nosc n-ar angaja niciodată un om care minte în CV. Iar despre unul care își trece în CV un master pe care nu l-a făcut sunt convins că și-ar avertiza prietenii și partenerii. Acum, omul ăsta ne reprezintă pe toți. Zice că mer­ge la Bruxelles și prin toate capitalele im­por­tante ale Europei ca să ne refacă imaginea și credibilitatea pe care ni le-a stricat Băsescu. Victor Ponta se consideră întruchiparea cre­di­bilității și ne spune asta senin, zâmbind și pri­vindu-ne în față.

De aici încolo nu mai e nicio limită de trecut. Orice impostură devine posibilă, valabilă și va­loroasă. Eu chiar nu mai știu cum să mă așez. Prietenii mei, care au muncit  8 ani la un doctorat ne­plagiat, sau colegii mei de la mas­terul adevărat, de 2 ani, ca­re nu era un curs de vară, ei ce fac? Cum se uită la tim­pul muncit, la sacrificiile fă­cute? Zicem toți „am fost niș­te boi“ și mer­gem mai de­par­te?

Ne creștem copiii spunându-le „lasă, tati, nu te lua după ce am făcut eu, da­că vrei să ajungi cineva, uită-te la ăsta, la Pon­ta, el e cel mai tare!“? Iar când ne întâl­nim cu parteneri de afaceri străini lăsăm pri­virea în jos și ne scuzăm, că e un accident po­litic, care de fapt nu ne reprezintă, că nu sun­tem toți hoți și mincinoși?

Primul om în stat a devenit Crin Antonescu, alesul cu cele mai multe absențe dintre toți se­natorii. Cel mai chiulangiu primește funcția cea mai înaltă. Deși, și ăsta tot furt e: să în­ca­sezi banii pentru o muncă pe care nu o faci; să trișezi pe față, liniștit, împăcat, mândru de șmecheria ta. Crin Antonescu i-a atras aten­ția președintelui Băsescu în ziua suspendării că vorbele sunt fapte. Și atunci, faptele ce mai sunt? Dacă totul e pe vorbe sau din vorbe,
n-ar vrea Crin să-și ia salariul numai din gu­ră? Doar să-i zică de la caserie că-i dă bani și să-l trimită acasă. I-ar mai clarifica semantica fap­telor, filosofia de viață și doctrina liberală.

N-am fost deloc fericit sub guvernul PDL. M-am simțit adesea nedreptățit, încurcat sau furat, dar nu m-am simțit niciodată amenințat. Mi s-a părut că era un rău în limite respirabile. Îmi ră­măsese în picioare o încredere funciară în sistemul statului de drept și în instituțiile sale. Așa greoi cum se mișcau, se aliniau la o mult așteptată ordine comunitară, europeană. Ve­deam cu ocazia asta, pe zi ce trece, că po­li­ti­ci­enii care au furat începeau să se simtă ame­nințați. Ei strigau „dictatorul“ către Băsescu, deși președintele nu reprezenta niciun pericol pentru niciunul dintre noi, ci doar pentru ei.

Sentința Năstase a dat, însă, alarma de război total și acum lucrurile s-au inversat. Ei, hoții, încep să respire ușurați și să capete curaj, iar noi ne simțim amenințați de felul incalificabil în care ei încep să ia în stăpânire orice ins­ti­tuție care le-ar putea încurca planurile sau ca­re i-ar putea trage la răspundere. Eu mă simțeam în siguranță când ei se simțeau ame­nințați. Acum, vor să răstoarne balanța.

USL a pus pe noi un duș rece și nu are de gând să oprească apa. Sunt ani buni de când stau deoparte de politică și nu mi-am dorit deloc să mă intereseze din nou subiectul. Dar nu prea mai am încotro. O să mă duc la re­fe­ren­dum și o să votez împotriva suspendării. N-o fac pentru Băsescu, ci pentru că altfel aș sus­penda României 22 de ani de muncă, de sa­cri­ficii, de construcție anevoioasă și cos­ti­sitoare.

Gașca de penali rapace care face joc de glez­ne în spatele celor doi imberbi ce nu dau doi bani pe muncă și onoare e foarte nerăb­dă­toare să confiște tot ce a mai rămas. Eu am devenit foarte nerăbdător să nu-i las. Mi-e clar că sunt în minoritate. Dar așa am fost me­reu, în țara mea. Doar că în lumea mea sunt majoritar și am să mi-o apăr până la ultimul vot. //