Sincronizarea cu popularii europeni

Intre 10 si 13 iunie va fi ales un nou Parlament European. Aceasta este, de fapt, a sasea oara cand cetatenii tarilor membre aleg direct parlamentarii europeni, caci pana in 1979, fiecare stat membru delega, fara vot popular, un numar de reprezentanti in forul legislativ european. Alegerile din acest an au o semnificatie deosebita, deoarece ele au loc la cateva saptamani de la cea mai ampla extindere a Uniunii Europene: vor vota acum pentru desemnarea parlamentarilor europeni aproape 350 de milioane de cetateni din 25 de state. Impactul acestei largiri a Uniunii a preocupat toate familiile politice europene (socialistii, liberalii, popularii sau ecologistii). In urma cu doi ani, s-a incercat o prima simulare a noii compozitii a legislativului Uniunii: delegati din tarile candidate au fost invitati sa ia loc - in functie de cota lor in parlamentele din tara de origine - alaturi de parlamentarii europeni alesi la scrutinul din 1999 (alegerile europene - reamintesc aici acest detaliu - au loc din 5 in 5 ani). Ideea de la care s-a plecat in respectiva simulare era aceea de a vedea la ce grupuri se afiliaza partidele din tarile candidate, foarte imprevizibile in privinta identitatii doctrinare. Acum, cu putin timp inaintea scrutinului din iunie, se fac estimari si proiectii la scara continentului. Miza e mare, pentru ca raportul de forte din viitorul Parlament va fi esential pentru politica europeana in anii care vin, ani care vor fi cu siguranta dominati de problema aprofundarii Uniunii. Caci extinderea fara aprofundare ar fi un esec.

O proiectie foarte interesanta a viitorului Parlament a fost data publicitatii in urma cu cateva zile. Ea a fost realizata pentru grupul de consultanta Burson-Marsteller de la Bruxelles de doi eminenti specialisti in chestiuni electorale - este vorba despre profesorii Simon Hix de la London School of Economics and Political Science si Michael Marsh de la Trinity College. Ce arata aceasta predictie? Concluzia principala este aceea ca viitoarele alegeri vor consolida in mod semnificativ pozitia Partidului Popular European in detrimentul socialistilor. Estimarea lui Hix si Marsh arata ca dintre cele 732 de mandate de europarlamentari, 285 ar putea apartine grupului popularilor europeni (PPE), fata de 217 pentru socialisti (PES); cel de-al treilea grup, cel al liberalilor, ar urma sa aiba 73 de mandate. Procentual, popularii ar putea avea circa 39%, socialistii - 30% si liberalii - 10%, restul mandatelor revenind unor grupuri mai mici: verzii din Germania, Franta, Italia, apoi stanga radicala asociata indeobste cu ecologistii nordici, in al treilea rand nationalistii si, in fine, individualistii ireductibili (neafiliati la nici un grup) si-ar putea imparti aproape in mod egal locurile ramase.

Popularii sunt un grup foarte divers: crestin-democratii germani sau din Benelux, popularii spanioli, OVP-ul austriac, Uniunea Miscarii Populare din Franta, conservatorii britanici sau Forza Italia etc. alcatuiesc un grup eterogen. Dominatia popularilor este insa o certitudine si este foarte posibil ca solidaritatea la nivelul Parlamentului European a acestei familii politice europene sa sporeasca in anii ce vin. Este, in fond, cea mai importanta forta politica europeana si presiunea pe care o va exercita asupra guvernelor nationale va fi o dimensiune importanta a urmatorilor ani din istoria Europei.

Consolidarea popularilor europeni se va produce cu aportul insemnat al unora dintre tarile care au intrat in Uniune la 1 mai. Astfel, potrivit predictiei Hix-Marsh, in Ungaria, Cehia, Slovacia, dar mai ales Polonia, avansul partidelor care se vor integra in grupul popular fata de partidele care se vor afilia familiei socialiste va fi semnificativ. Pana si Slovenia, unde liberalii au cel mai bun scor din Europa, popularii vor fi bine reprezentati, datorita modului de scrutin si numarului limitat de mandate care revine acestei dinamice tari. Pe scurt: principalul castigator politic al extinderii Uniunii va fi grupul popularilor europeni. Daca Romania ar fi intrat in UE in 2004, ea ar fi fost o exceptie. Avantajul socialistilor romani fata de ceilalti competitori politici a introdus o dezechilibrare a spectrului. Mai mult decat atat, in nici una dintre tarile ex-comuniste recent intrate in UE, situatia crestin-democratilor si a popularilor nu e atat de proasta ca in Romania. Dintre partidele romanesti, PNTCD e partenerul privilegiat al PPE, iar Actiunea Populara a solicitat afilierea la acest grup. Aceste doua formatiuni sunt cotate foarte slab in sondaje - atunci cand sunt luate in seama de cercetatori, pentru ca nu e intotdeauna cazul. Probabilitatea intrarii lor in Parlament este deocamdata extrem de redusa. Dintr-o perspectiva politica, distanta dintre Romania si Europa nu e nicaieri mai vizibila decat la nivelul acestui dezechilibru profund al reprezentarii familiei populare.

Aceasta situatie a fost perceputa deja de competitorii politici autohtoni ai PNTCD si AP. in sanul unor formatiunii mai mult sau mai putin influente s-a vorbit despre eventualitatea de a profita de pe urma acestei slabiciuni. Voci liberale au sugerat, de pilda, ca PNL ar putea urma drumul deja deschis de FIDESZ in Ungaria: afiliat initial la Federatia Liberala Europeana, partidul lui Victor Orban a schimbat tabara, trecand la popularii europeni; unii liberali romani cred ca un eventual esec al crestin-democratilor si popularilor din Romania la viitoarele alegeri ar deschide calea unor asemenea repozitionari. Formatiuni mai putin influente - precum cea condusa de Gigi Becali sau PUR - au sugerat, in diverse forme, o eventuala raliere la cea mai puternica forta politica europeana. Zvonurile de culise - cu incoerenta si senzationalul lor - consemneaza si alte variante, inca mai socante. Situatia aceasta ilustreaza foarte bine slaba articulare a campului partizan romanesc. Ea e, in plus, complicata de retelele de influenta europene. Este insa cert ca impactul public al popularilor europeni in Romania e foarte mic.

Situatia este cu atat mai surprinzatoare cu cat familia crestin-democrata de la noi a fost prima care a reusit in anii ‘90 afilierea la structurile federative internationale, indiferent ca a fost vorba despre Internationala Crestin-Democrata sau despre PPE. Mai mult decat atat, acest succes al integrarii partizane in retelele europene a fost un model pentru celelalte familii politice de la noi. In momentul deschiderii negocierilor de aderare la Uniune, in februarie 2000, toate partidele componente ale coalitiei - de la PNTCD la PNL, de la PSDR si PD la UDMR - devenisera membre ale acestor structuri transnationale. Rolul jucat de aceasta afiliere in deschiderea negocierilor nu a fost, de altfel, subliniat indeajuns. Acum, tocmai cei care au initiat procesul de europenizare a partidelor romanesti se afla in situatia cea mai dificila din punct de vedere electoral. O vor redresa oare acum, in 2004? Sau vor trebui sa astepte viitoarele scrutine - cel romanesc din 2008 si cel european din 2009 - pentru a se sincroniza cu curentul politic dominant azi pe continent?