Uniunea Europeană: un an de gâfâieli printre puhoaie de probleme

2012 a fost, pentru UE, un an de criză foarte intensă, de frământări şi fără apariţia unor perspective prea optimiste pentru viitorul apropiat.

Principala problemă cu care s-a con­frun­tat UE în 2012 a fost necesitatea de a ges­tiona cumva starea de criză care afectează, chiar dacă în măsuri foarte diferite, nu doar ţările europene, ci în­treaga lume. În ceea ce pri­veşte această problemă, in­tenţiile UE au fost am­bi­ţi­oase, dar rezultatele ob­ţi­nute sunt mai degrabă me­diocre. Grecia, de exemplu, continuă să se afle într-o sta­re dificilă, situaţia din al­te câteva ţări este de asemenea grea, iar o relansare eco­no­mică serioasă la nivelul în­tregii Uniuni continuă să nu se producă. Mai mult chiar, şi încercările cele mai ones­te şi mai curajoase de reformare a struc­turilor UE se lovesc de interese divergente ale statelor membre. Drept urmare, 2012 a fost, pentru UE, un an de criză foarte in­tensă, de frământări şi – ceea ce este mult mai îngrijorător – fără apariţia unor pers­pective prea optimiste pentru viitorul apro­piat. În plus, cel puţin pe termen lung, problema îmbătrânirii accentuate a po­pu­laţiei UE este una de natură să trezească multă îngrijorare.

Situaţie economică deloc roză

La jumătatea lui noiembrie 2012, The Eco­nomist punea la dispoziţia cititorilor un ar­ticol amplu, intitulat European eco­no­my guide: polarised prospects. Datele conţinute de textul însoţit de hărţi şi ta­bele sunt, în mare măsură, îngrijorătoare. E drept, intervenţia coerentă, masivă şi promptă a Băncii Centrale Europene pare să fi salvat moneda comună europeană, iar faza extrem de acută a crizei datoriilor suverane s-a diminuat semnificativ în zo­na euro. Pe de altă parte, deşi situaţia eco­nomico-financiară este caracterizată „de mai multă reechilibrare în regiunile pe­riferice decât acceptăm în mod curent că există“, masa totală a datoriilor gu­ver­na­mentale este uriaşă în unele ţări: peste 100% din Produsul Intern Brut (PIB) în state cum ar fi Italia, Irlanda şi Portugalia, precum şi peste 175% din PIB în Grecia. Situaţia creşterii economice este şi ea una dificilă: conform prognozelor, economia Germaniei – ţara cea mai puternică din ca­drul UE – va creşte, în 2012 şi 2013, cu doar 0,8% pe an. Alte ţări se vor afla într-o situaţie încă şi mai dificilă: PIB-ul Spaniei, de exemplu, se va diminua anul acesta şi în 2013 cu 1,4% pe an, iar Grecia va intra, în 2013, în al şaselea an consecutiv de re­cesiune, cu o comprimare a PIB de peste 4%. Şomajul va fi şi el un element în­grijorător important, afectând în jur de 6% din forţa de muncă în Germania şi aproa­pe 27% în Spania. Şi, dacă vorbim despre şomaj, trebuie să luăm în calcul că acesta loveşte în chip inegal diverse grupuri de vârstă şi socio-profesionale. Dintr-o anu­mită perspectivă, cei foarte tineri, cu vâr­ste între 15 şi 24 de ani, par a fi cel mai se­ver afectaţi de şomaj: în proporţie de aproa­pe 8% în cazul cel mai fericit, cel al Germaniei, în proporţie de peste 20% în ca­zul unor ţări cum ar fi Marea Britanie, România şi Suedia, dar şi în proporţie de peste 50% în cazul Greciei şi Spaniei. În ce măsură vor putea generaţiile tinere, atât de serios afectate de şomaj, să func­ţioneze ca forţă pro­pul­soare a UE către un viitor stabil şi ro­bust, rămâne de văzut. Ex­perienţa mea pro­prie, de om care a văzut cu ochiii lui şi situaţii crâncene, în care câte doi studenţi se aso­ciază pentru a cumpăra un singur bor­can de iaurt, mă face să nu fiu excesiv de optimist atunci când mă gândesc la locul ti­ne­ri­lor în construcţia viitorului Eu­ropei.

Puseu renovator major

Pe fondul dificultăţilor absolut extra­or­dinare cu care se confruntă în ultimii ani UE, lideri politici foarte importanţi din cadrul Uniunii au propus, în lunile de la mijlocul anului ce se apropie acum de fi­nal, un pachet de măsuri care, împreună, configurează o încercare extrem de cu­ra­joasă de a renova şi de a întări, din mers, structurile comunitare. Scopul reformelor la care fac aici trimitere este unul dublu: pe de o parte, vorbim despre încercarea de a identifica şi de a folosi instrumente suplimentare care să permită UE să re­zolve, rapid, măcar o parte dintre pro­blemele cu care se confruntă; pe de altă parte, vorbim despre o încercare deli­be­rată de a consolida, printr-un set de mă­suri cu totul excepţionale, rolul UE pe are­na internaţională, astfel încât influenţa glo­bală a Uniunii să ajungă a fi, în sfârşit, în corelaţie cu uriaşul potenţial de putere pe care UE îl are. Primul moment extrem de important al acestui proces pe care l-am numit, fără nicio ironie, puseu re­no­vator, a fost constituit de o scrisoare des­chisă, redactată şi dată publicităţii, spre sfârşitul lui iunie 2012, de către Viviane Reding, vicepreşedinte al Comisiei Eu­ro­pene şi Comisar European pentru Justiţie, Drep­turi Fundamentale şi Cetăţenie. Re­ding afir­ma că trăim „un moment decisiv pentru Europa“ şi că „este momentul să demonstrăm cetăţenilor noştri, ca şi în­tregii lumi, că Europa este extrem de ho­tărâtă să-şi continue şi să-şi adâncească integrarea“. În acest context, Reding pro­punea, în mod direct, ca, în anii ce vin, „dacă vrem să menţinem şi să întărim po­ziţia Europei în lume“, uniunea eco­nomică şi monetară din cadrul UE să se transforme „într-o puternică federaţie po­litică europeană cu o uniune monetară, fiscală şi bancară care să cuprindă cel puţin zona euro, dar care să fie deschisă tuturor statelor membre ale UE care do­resc să se alăture“ unei astfel de ini­ţia­tive. Reding sublinia, deci, folosind o in­te­resantă figură de stil, faptul că „răspunsul la criză este mai multă Europă“. Ideea transformării UE într-o mare Europă Fe­derală (până la urmă, un fel de superstat de dimesiuni continentale, cu peste 500 de milioane de locuitori, care are ca mo­del explicit SUA) rămâne unul dintre epi­soadele cele mai interesante ale dinamicii europene în anul 2012.

Spectrul hâd al îmbătrânirii

Între altele, 2012 a fost, pentru UE, şi Anul European pentru Îmbătrânire Activă şi Solidaritate între Generaţii (European Year for Active Ageing and Solidarity between Generations). Desfăşurată la 10 de­cem­brie, în Cipru, conferinţa de închidere a manifestărilor organizate de UE pe această temă a pus în evidenţă, încă o dată, preo­cuparea Uniunii Europene – sau, mai pre­cis, a Comisiei Europene – pentru a ridica semnificativ nivelul manierei în care este înţeleasă, de către opinia publică, în ge­neral, „contribuţia pe care oamenii în vârstă o aduc în societate“. Şirul de ma­nifestări care au fost organizate încă de la începutul lui 2012 a „avut ca ţintă să-i facă mai puternici pe oamenii în vârstă, în aşa fel încât ei să-şi poată controla şi ţine în mâini propria lor viaţă cât mai mult cu putinţă“, precum şi să „în­cu­ra­jeze dialogul social în chestiuni legate de politici şi cercetare pe tema îmbătrânirii active şi a solidarităţii dintre generaţii“. Ca şi în cazul multor altor activităţi şi priorităţi ale UE şi CE, am asistat, în acest caz concret, la un amestec bizar între pre­ocupări şi eforturi foarte serioase, abor­dări cu o hipertrofiată componentă biro­cratică, precum şi destule forme fără prea mult fond (şi fără prea multe consecinţe practice pozitive). În bună măsură, chiar şi tema centrală a acestui întreg şir de ma­nifestări şi acţiuni măsoară, cât se poate de clar, o dramă de mari proporţii, pe ca­re UE este, din păcate, doar în stare să o constate, dar nicidecum să o şi contra­careze sau să o rezolve. Este vorba despre drama – inevitabil cu uriaşe consecinţe geo­politice şi geostrategice pentru des­ti­nele pe termen lung ale Europei – cons­ti­tuită de îmbătrânirea accelerată şi con­s­tantă a populaţiei din întreaga Uniune Eu­ropeană. UE precizează, într-un text ofi­cial publicat cu doar câteva zile înainte de apariţia acestui articol, că „am asistat, în ultimii 30 sau 40 de ani, la o creştere a speranţei de viaţă la naştere, cuplată cu o scădere a ratei natalităţii“. Acelaşi do­cument oficial al Uniunii Europene cons­tată că „predicţiile medii indică faptul că, în jurul anului 2050, proporţia per­soanelor cu vârste mai mari de 65 de ani se va ridica cu 77%, în timp ce ponderea po­pulaţiei aflate la o vârstă în care oa­menii sunt apţi de muncă se va reduce cu 16% în Uniunea Europeană“. Textul în cauză subliniază şi faptul că „pentru un număr substanţial dintre cetăţenii UE, vâr­sta senectuţii este o perioadă în care ei resimt din plin marginalizarea şi să­răcia, cu criza socio-economică în curs de desfăşurare producând presiuni su­plimentare“. Mai mult, „în comparaţie cu bărbaţii în vârstă, femeile în etate sunt confruntate cu dificultăţi mult mai se­rioase în termenii izolării sociale şi ai riscului sărăciei (22% dintre femeile în vârstă faţă de 16% dintre bărbaţii în vâr­stă în 2008, pentru cele 27 de ţări mem­bre ale UE)“. Şi, cred, e limpede, pentru orice minte cât de cât lucidă, că o situaţie atât de dificilă nu poate fi rezolvată prin conferinţe, broşurele şi simple declaraţii pu­blice. Ar fi necesare politici publice ma­sive, aplicate coerent la nivelul întregii Uniuni, ani în şir. Dar astfel de măsuri reale nu există. Tot The Economist publică şi o interesantă – dar tot foarte îngri­jo­ră­toare – prognoză care radiografiază şan­se­le probabile ale redresării economiei UE. După un 2012 în care o creştere economică pozitivă de peste 4% s-ar putea înregistra într-o singură ţară din cadrul UE, Letonia, anul 2013 ar putea fi unul în care nici o economie naţională din cadrul Uniunii nu va creşte cu peste 4% şi doar în cinci sta­te creşterea va fi mai mare de 2% (aceste cinci state fiind Ţările Baltice, Slovacia şi România).

* Florin Diaconu este conf. univ. dr. la FSPUB şi senior researcher la IDR.