Teheranul nu se dă bătut ușor

Atacurile recente cu drone și cu rachete de croazieră împotriva infrastructurii petroliere saudite, amenințarea implicită a traficului comercial prin Golful Persic.

George Visan 01.10.2019

De același autor

Atacurile recente cu drone și cu rachete de croazieră împotriva infrastructurii petroliere saudite, amenințarea implicită a traficului comercial prin Golful Persic sunt simptomele eșecului strategiei americane privind Iranul.

Dosarul nuclear iranian reprezintă un adevărat bête noire al Administrației Trump. De la preluarea mandatului, președintele SUA a dorit fie abrogarea acordului cu Iranul (JCPOA), fie renegocierea lui. Și-a fixat însă ca scop renegocierea acestuia, la sfaturile experților și „comentariatului” republican, care au criticat încă din timpul negocierilor această inițiativă. Și totuși ce ar fi însemnat un acord mai bun?

JCPOA a pus capăt, pentru 15 ani, programului nuclear militar iranian și a impus un sistem draconic de verificare. Niciun stat, nici măcar Irakul lui Saddam Husein în anii de după primul război din Golf, nu s-a mai supus de bună voie, unui asemenea regim de inspecții și verificări. Într-adevăr, nu a oprit toate activitățile nucleare iraniene, dar le-a oprit pe cele care ar fi condus la dezvoltarea unui arsenal atomic.

Tabăra „unei variante mai bune de acord sau intervenția militară” a fost reprezentată cel mai bine, în afara, dar și în interioriul administrației Trump, de către fostul consilier pentru securitate națională John Bolton. Un adversar declarat al acordurilor privind controlul și reducerea armamentului nuclear, s-a evidențiat prin agresivitatea sa, recomandând din capul locului utilizarea forței pentru a pune capăt programului nuclear iranian. Această abordare însă a fost întotdeauna cotraproductivă.

În primul rând, utilizarea forței nu ar garanta nici eliminarea completă a programului nuclear iranian, nici abandonarea de către Teheran a ambițiilor de a deveni putere nucleară de facto. O potențială „intervenție militară chirurgicală” americană nu ar face decât să înlesnească Teheranului decizia de a deveni o putere nucleară în cel mai scurt timp posibil. În al doilea rând, după experiența irakiană în materie de combatere prin forța a proliferării armelor de distrugere în masă, un nou război în Orientul Mijlociu, generat de o intervenție americană, este puțin probabil, iar dacă s-ar produce, ar avea consecințe nefaste pentru puterea americană.

Aceste aspecte, însă, nu i-au împiedicat, pe adversarii acordului nuclear cu Iranul, inclusiv pe actualul președinte Donald Trump, să susțină că pot obține, prin intermediul coerciției diplomatice și a amenințării cu utilizarea forței, o înțelegere mai avantajoasă. Coordonatele acestei potențiale înțelegeri au vizat atât eliminarea arsenalului considerabil de rachete balistice cu rază scurtă, medie și intermediară de acțiune, cât și încetarea activităților subversive din regiune. În acest ultim caz trebuie subliniat faptul că principala amenințare iraniană nu este de factură militară. Arsenalul militar convențional iranian este în general mai puțin impresionant decât cel saudit și net inferior celui israelian sau american. Unde Iranul excelează militar, din punct de vedere regional, este la capitolul abordări asimetrice, terorism (violență politică) și rachete balistice și de croazieră.

Așa s-a născut strategia „presiunii maxime” o abordare care nu urmărește altceva decât impunerea prin dictat diplomatic, a unor termeni avantajoși SUA și aliaților săi din regiune (Arabia Saudită și Israelul). Această strategie este, din păcate, un drum spre nicăieri după cum au demonstrat ultimele evoluții politice și strategice din Golful Persic. Premiza de bază a acestei abordări este că Iranul confruntat cu denunțarea unilaterală de către SUA a JCPOA, cu un regim de sancțiuni mult mai restrictiv și cu o potențială intervenție americană, va ceda și va accepta un acord care va favoriza în mod disproporținat Washington-ul. Hiba majoră a acestei abordări este chiar ineficiența soluției militare, dublată mai ales de lipsa de apetit a Administrației Trump de a utiliza forța.

Totul a devenit clar în momentul în care un avion fără pilot al SUA a fost doborât în iunie 2019 de apărarea anti-aeriană iraniană într-o zonă disputată a Golfului Persic. Deși un avion fără pilot, modelul era unul destinat recunoașterii strategice și ca atare un obiectiv valoros din punct de vedere militar, a cărei pierdere necesita un răspuns pe măsură. Pentru Teheran lipsa unui răspuns pe măsura a fost semnalul că Washingtonul nu vrea utilizarea forței împotriva sa.

Atacurile recente cu drone și cu rachete de croazieră împotriva infrastructurii petroliere saudite, amenințarea implicită a traficului comercial prin Golful Persic care ar punte sub semnul întrebării tranzitul țițeiului spre piețele globale și sechestrarea unui petrolier britanic sunt simptomele eșecului strategiei „presiunii maxime”. Iranul nu face altceva decât să testeze limitele acestei strategii prin mijloace asimetrice, aflate la granița dintre agresiune și acțiune subversivă. Scopul este pe de o parte să slăbească coaliția pro-americană din Golful Persic și pe de altă parte, să transmită Washington-ului că e cazul ca acesta să se întoarcă la masa negocierilor.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22