De același autor
Am fost printre cei care au salutat cu entuziasm condamnarea comunismului. La începutul lui 2005, semnasem o primă cerere către preşedintele Băsescu, iniţiată de regretatul Ticu Dumitrescu, în care se cerea condamnarea regimului. Apoi, am salutat constituirea Comisiei Tismăneanu. Fără să fiu în balconul parlamentului, m-am bucurat ca de un eveniment istoric atunci când, în decembrie 2005, preşedintele a condamnat, într-o atmosferă cvasiinsurecţională, în vociferările lui Vadim Tudor, „regimul nelegitim şi criminal“. Şi totuşi, într-un articol din România liberă, imediat după faimoasa şedinţă a parlamentului, avertizam că osândirea comunismului nu va fi semnificativă decât dacă se însoţeşte de reuşita politicii de reforme administrative şi sociale, în care proaspăta victorie dublă a Alianţei D.A. ne autoriza să credem.
Recenta anchetă din care rezultă că regimul Ceauşescu este regretat de 61% din populaţie este o catastrofă pentru toate cercurile democratice şi reformiste. Putem să criticăm metodologia sondajului; să susţinem că întrebările dirijează într-un anume mod răspunsurile; că reflectă mai mult un vot de blam dat actualei guvernări şi un semn de proastă dispoziţie a populaţiei decât o adevărată convingere de masă; putem să inventăm o mie şi unul de motive, de argumentaţii şi mai subtile. Cu toate acestea, ancheta este cea mai puternică lovitură propagandistică pe care toată clasa politică actuală o primeşte, de la evenimentele din decembrie 1989 încoace. O asemenea catastrofă îi obligă pe anticomuniştii profesionali să se repună în discuţie; dacă nu o vor face, vor fi condamnaţi de istorie, vor sufoca toate şansele unei cauze drepte.
Dintre toate categoriile angajate în încercarea de-a reforma România, este limpede că cel mai rău ar trebui să se simtă acum cei care s-au implicat în condamnarea comunismului, cei care s-au definit ca anticomunişti „profesionali“. Ei sunt îndreptăţiţi să simtă ca pe cea mai mare jignire posibilă amnezia de care este atins poporul român sau incapacitatea celor mai bătrâni de-a transmite celor mai tineri cum a fost cu teroarea şi mizeria regimului comunist, în cele patru decenii de existenţă.
„Anticomuniştii“ de vocaţie şi profesie pot argumenta că o astfel de respingere a mesajului lor nu le poate fi pusă în spate. Pot arăta că hoţia generalizată, corupţia, incapacitatea, prostia, cinismul care domină societatea românească în ultimii douăzeci de ani – într-un mod progresiv, mereu agravat – au atârnat mult mai greu decât au putut să atârne discursurile, cuvintele lor. Şi se poate considera că au, parţial, dreptate. Pot să spună că preşedintele şi guvernul au avut parte de opoziţia cea mai rea şi mai neconstructivă care a blocat reformele, din dorinţa malefică şi antipatriotică de-a compromite guvernarea Băsescu: poţi face opoziţie fără să boicotezi ţara, luptând pentru un proiect, nu doar pentru a-ţi trăsni în cap adversarul. Cu toate acestea, o minimă bună-credinţă şi mai ales un pic de simţ al răspunderii ar trebui să-i oblige pe iniţiatorii campaniei anticomuniste să se întrebe care este rolul lor în această explozie de nostalgie procomunistă.
Nimeni nu s-a îndoit că tentativa de suspendare a preşedintelui Băsescu, în 2007, a fost o răzbunare a cercurilor postcomuniste puse în cauză de Raportul Tismăneanu. Modul în care electoratul a respins, la acea vreme, această iniţiativă nefericită a suspendării preşedintelui dovedeşte că, la data aceea, condamnarea comunismului era o idee care se bucura de o anumită simpatie.
Degradarea ideii anticomuniste în ochii poporului a început după acea dată. Pe măsură ce reformele se dovedeau mai îndepărtate şi mai de neatins, condamnarea comunismului a fost percepută ca o manevră pur politicianistă.
Nici atitudinea clasei intelectuale nu a fost ireproşabilă. Anticomunismul, în acelaşi timp culpabilizant şi ineficace, a ajuns să semene cu ce a fost odată „greaua moştenire lăsată de burghezie“, sloganul de la începutul dictaturii comuniste, folosit pe atunci de câte ori lucrurile nu mergeau. Mutatis mutandis, dacă ceva nu merge în România de azi, nu există decât un singur pretext major: persistenţa „structurilor comunisto-securiste“. Aşa o fi, dar este clar că oamenii s-au săturat de constatări şi ar vrea acţiuni. Ei nu mai cred că eliminarea câtorva vechi ofiţeri sau activişti ar duce automat la reorganizarea statului. Ceea ce este prea des repetat îşi pierde din valoare. Iar acţiunile, câte au fost, nu au putut asigura, ba chiar au accelerat descompunerea statului, adică decăderea şcolii, a îngrijirii medicale, a transporturilor, a culegerii impozitelor. Prin urmare, „anticomunismul“ o fi el istoric justificat, dar nu-şi atinge scopul propus.
Oamenii şi organizaţiile mărunte care compun grosul falangei anticomuniste au alunecat într-un discurs din ce în ce mai demagogic, călărind pe caii mari ai „genocidului“ şi „fratricidului“, repetate până la saţietate.
O caracteristică a acestor vocalize este că emiterea lor este cu atât mai sonoră cu cât vine de la oameni mai puţin implicaţi în anticomunism pe vremea comunismului, oameni a căror vocaţie anticomunistă s-a conturat mai ales în perioada postcomunistă.
Anticomunismul, pe care ni-l imaginasem ca pe o lucrare vie, făcând parte dintr-o dinamică societală, a devenit un slogan înţepenit. El este asociat acum cu visele cele mai conservatoare, cu nostalgia de-a reveni la starea antebelică a României, ca şi cum Timpul ar fi o maşină pe roţi care ar putea să facă marşarier! Cu alte cuvinte, anticomunismul a „încremenit în proiect“!
Anticomunismul a devenit o formulă din ce în ce mai golită de conţinut, pe măsură ce afirmarea lui s-a asociat mai puţin cu reforma mereu amânată.
Greşeala fondatoare a regimului postrevoluţionar a fost aceea că a tratat cu măsuri diferite cele două totalitarisme ale secolului XX. O tratare egală a celor două orori apare în ochii „dreptei“ ca excesiv de „politic corectă“, ca un semn de criptocomunism. Mişcările de extremă dreaptă sunt condamnate din vârful buzelor, când nu li se găsesc circumstanţe atenuante. Profeţii anticomunismului au crezut că vor dobândi o mai mare credibilitate în faţa poporului menajând extrema dreaptă. A fost o socoteală greşită. Dacă ideologia anticomunistă ar fi fost prezentată sistematic ca o parte a răului din secolul al XX-lea, ea ar fi devenit, în cele din urmă, mai convingătoare, chiar dacă ar fi avut mai multă dificultate în a se impune. Omului îi plac ideile clare, chiar dacă are o dificultate în a le admite: tipul de condamnare a totalitarismului care a fost adoptat s-a dovedit neconvingător. Nu există drepturi ale omului de dreapta şi drepturi ale omului de stânga. Totalitarismele de orice sens au fost, înainte de toate, uriaşe încălcări ale drepturilor omului.
România a fost zdrobită de totalitarisme. Nu numai că a fost înrobită celor două mari imperialisme tiranice, Germania nazistă şi Uniunea Sovietică bolşevică, dar s-a rătăcit, în această lungă apăsare istorică, însuşi simţul libertăţii şi al justiţiei. Cinismul, dorinţa profitului imediat, lipsa totală de încredere, resentimentul au devenit reacţiile, strategiile dominante ale momentului la fitecine. Dacă am fi fost mai insistenţi în apărarea drepturilor omului, dacă am fi demonstrat cu mai multă consecvenţă că gândirea şi modul de existenţă totalitar de orice sens îl deformează pe om şi se opune constituirii unei societăţi pur şi simplu civilizate, atunci, noi cei care scriem, care avem pretenţia să influenţăm mentalitatea publică am fi avut mai mult succes. Dar prea des am fost implicaţi în politicianism.
Intelectualii nu trebuie neapărat să se implice în politica de fiecare zi. Un „intelectual angajat“ nu este un om de partid; nu este un ins care dă note bune sau note proaste cutărui sau cutărui conducător. El este, în primul rând, un combatant pentru idei şi principii. Şi se ştie cât de uitate sunt principiile în România de azi.
Acestea fiind spuse, nu contestăm munca istoricilor şi a arheologilor comunismului, căci nu ne putem permite uitarea. Şi, văzând eşecul teribil al campaniei anticomuniste (care ar fi trebuit să fie o campanie antitotalitară), ne spunem că scrierea istoriei abia începe, sinteza este încă înaintea noastră. Istoria este, obligatoriu, toată istoria, istoria extremismelor criminale, istoria suferinţelor, dar şi istoria reuşitelor din vremuri neprielnice, pentru că oamenii au muncit, au iubit, au creat. Istoria nu este numai o disciplină ştiinţifică, ci şi o armă în încercarea, mereu reluată, de-a da societăţilor o conştiinţă de sine. În această privinţă, eşecul nostru este răsunător. Însă nu ne putem permite să fim pesimişti. Vor veni generaţii care vor înţelege. Lucrul se va petrece atunci când memoria va reuşi să coabiteze cu voinţa de-a construi. Însă generaţiile tinere ne vor pune întrebări la care va fi greu să răspundem. //
Taguri: anticomunism, intelectuali, reformisti, Comisia Tismaneanu, Vadim Tudor.
