De același autor
Tiraspol: alegeri parlamentare
Duminica, 11 decembrie, s-au desfasurat alegeri parlamentare în autoproclamata Republica Moldoveneasca Nistreana. Pentru cele 43 de locuri din Sovietul Suprem de la Tiraspol au candidat 179 de persoane. Potrivit datelor oficiale, au participat la vot 50,3% dintre alegatori (202.775 votanti).
Alegerile din Transnistria nu sunt recunoscute de Republica Moldova si nici de organizatiile internationale, precum OSCE. Reprezentantul UE a declarat ca alegerile nu pot fi recunoscute, de vreme ce nu exista conditii pentru un scrutin liber si corect. Alegerile au fost monitorizate de 150 de observatori din Rusia, Ucraina, Polonia, Republica Moldova, Marea Britanie etc.
Potrivit datelor preliminarii, facute publice luni 12 decembrie, miscarea “Obnovlenie” a câstigat 22 de mandate din 43. Miscarea este umbrela politica a grupului financiaro-industrial Serif, care controleaza o buna parte a economiei din Transnistria. Grupul Serif n-a reusit sa-si dezvolte afacerile în Rusia si nici în Ucraina, intrând în conflict cu Piotr Porosenko, fostul secretar al Consiliului National pentru Securitate si Aparare al Ucrainei, care avea propriile interese economice în Transnistria. Unii observatori apreciaza ca grupul Serif este interesat într-o apropiere de Chisinau, în schimbul legalizarii capitalurilor. Mai multe grupuri financiare de la Chisinau nu privesc cu ochi buni perspectiva intrarii grupului Serif pe piata Republicii Moldova. (Ar. Gosu)
“Republica Moldoveneasca Nistreana” pare sa demonstreze ca separarea intre cele doua Europe n-a disparut total. Desigur, granita s-a schimbat, dar, ca si pana acum, atitudinea Europei Occidentale fata de Estul cotinentului continua sa fie caracterizata de o ignoranta pasiva si permisiva. Articole ocazionale mai apar in The Economist sau Le Monde, dar, in general, locuitorii Europei Occidentale nu-si imagineaza ca intr-o mica regiune a Republicii Moldova domneste inca o versiune instrumentalizata a sovietismului.
Considerata adesea de facto ca o enclava ruseasca intre Republica Moldova si Ucraina, aceasta regiune a devenit un loc de trecere obisnuit al contrabandei cu droguri si arme, interesele economice ale familiei Smirnov facand unificarea cu Republica Moldova putin atragatoare pentru puterea instalata la Tiraspol.
Dupa parerea mea, nu ne aflam in fata unui exemplu de conflict creat de diversitatea nationala, lingvistica si religioasa pe care Europa le are inca de gestionat in interiorul granitelor sale. Este posibil ca majoritatea ruso-ucraineana din Transnistria sa fie la originea conflictului, dar cu siguranta nu ea constituie motivul esecului propunerilor de solutionare. Acest lucru este demonstrat de faptul ca pentru problema Republicii Gagauze s-a reusit curand gasirea unei solutii, acordandu-i-se un statut de autonomie accentuata in sanul Republicii Moldova. Este adevarat ca persista inca unele probleme (invatamant, chestiuni lingvistice…), dar acestea sunt dificultati previzibile, mai cu seama intr-o tara care inca se straduieste sa iasa dintr-o profunda depresiune economica si sa implanteze o cultura democratica.
Ne putem, de asemenea, intreba de ce evenimentele au decurs destul de diferit in Crimeea, regiune cu o importanta geostrategica evidenta (flota rusa a Marii Negre stationa acolo). In conditiile unei situatii intru totul comparabile - populatie majoritar rusa, ocupatie istorica de catre Rusia, declaratie de independenta dupa caderea Zidului Berlinului, eforturi de unificare cu Rusia -, Ucraina, spre deosebire de Moldova, a reusit totusi sa-si mentina unitatea teritoriala efectiva, ajungand la o solutie de autonomie a Crimeei (cu acceptarea mentinerii unei parti a flotei ruse pe teritoriul ei).
Oficial, Rusia este prezenta pe teritoriul Transnistriei de la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Pe de o parte, este evident ca, partial, explicatia consta in vointa de a proteja populatia rusa majoritara. Nu trebuie uitata insa strategia ruseasca, aproape la fel de veche, de mentinere a restului teritoriului Republicii Moldova in sfera ei de influenta. In fapt, sprijinirea instalarii si a mentinerii unui regim dictatorial “pro-sovietic” in Transnistria a permis Rusiei sa impiedice alipirea Republicii Moldova la Romania si sa-i ingreuneze apartenenta la organizatii internationale, cum ar fi Uniunea Europeana sau NATO, si apropierea de Occident, in general. Impactul acestei “independente” transnistrene asupra economiei Republicii Moldova este de asemenea un factor important care trebuie avut in vedere, chiar daca, in prezent, in Transnistria economia “legitima” este in ruina.
Probabil ca, la un moment dat, guvernul de la Moscova si-a dat seama ca situatia actuala nu mai poate fi mentinuta pe termen lung. Mai ales dupa 11 septembrie 2001, focalizarea atentiei internationale asupra luptei impotriva terorismului si a crimei organizate a sporit considerabil presiunea pentru gasirea unei solutii. Inca de la inceput (1992), Rusia a acceptat oficial solutia autonomiei Transnistriei in cadrul statului moldovenesc si retragerea armatei sale inca prezente pe teritoriul transnistrean. Cu toate acestea, este limpede ca guvernul rus nu se grabeste sa-si onoreze angajamentele luate in repetate randuri fata de comunitatea internationala (datorita, in special, eforturilor OSCE). Strategia actuala a Rusiei nu pare a se fi indepartat prea mult fata de aceea pe care o urmareste de secole incoace si care a constat in ocuparea teritoriilor vecine pentru a-si proteja frontierele. Totusi, ocuparea unui teritoriu aflat intre Ucraina si Republica Moldova este mai greu de justificat.
Se vorbeste deja de inlocuirea militarilor rusi cu forte organizate ale Uniunii Europene. Dar aceasta evolutie este in mare masura idilica si, asa cum a subliniat Javier Solana, nu se va produce inaintea gasirii unei solutii politice. Este clar ca liderii Uniunii Europene nu sunt dispusi sa exercite o presiune prea mare si problema Transnistriei nu pare sa fie un obiectiv prioritar in relatiile diplomatice cu Rusia.
Totusi, in ultima vreme s-a ajuns la mici compromisuri. Mai intai, in conditiile in care Rusia nu s-a mai opus, s-a convenit participarea Uniunii Europeane si a Statelor Unite, in calitate de observatori, la negocierile de la Chisinau si Tiraspol de la sfarsitul lunii noiembrie. Intre timp, a fost deja autorizata desfasurarea a 50 de graniceri ai UE pentru controlul frontierei dintre Transnistria si Ucraina.
Interesele care obstructioneaza solutionarea problemei nu sunt neaparat evidente. Rusia incearca inca sa retina Republica Moldova in sfera ei de influenta, dar acest obiectiv pare tot mai indepartat, in conditiile in care Rusia nu poate sa le ofere cetatenilor Republicii Moldova beneficiile pe care li le poate aduce Occidentul. Nici chiar victoria in alegeri a Partidului Comunist in 2005 nu a oprit eforturile de apropiere de Uniunea Europeana si de NATO. Dupa o perioada de relatii dificile cu Romania, datorate in primul rand tentativei de introducere a limbii ruse ca limba oficiala, relatiile dintre Basescu si Voronin par complet normalizate, chiar daca ele nu au recuperat inca nivelul de la inceputul anilor ’90. Sa fi inceput Rusia sa se resemneze cu pierderea acestei importante pozitii militare?
Desi teama clasica de apropiere intre cele doua tari sau chiar de alipire a Republicii Moldova la Romania nu pare sa mai aiba vreun temei astazi, totusi ea persista inca in limbajul negocierilor diplomatice. Ministrul Afacerilor Externe ucrainean a amintit recent ca Republica Moldova a fost deja de acord ca, oricare ar fi solutia conflictului, va garanta cu necesitate posibilitatea ca Transnistria sa devina independenta sau sa se alipeasca Rusiei sau Ucrainei in cazul in care Republica Moldova hotaraste sa se alipeasca Romaniei. Interesul Ucrainei in solutionarea problemei transnistrene este limpede - atata vreme cat activitatile criminale transfrontaliere majore continua, propria ei pozitie in comunitatea internationala va fi slabita.
Probabil ca cel mai greu de identificat este interesul transnistrenilor insisi. Este posibila identificarea vointei acestei mici populatii, din care mai mult de jumatate este legata de armata in mod direct sau prin rude? Rezultatele referendumurilor care au avut deja loc sunt prea suspecte pentru a fi luate in serios de comunitatea internationala. Se poate imagina o Transnistrie democrata cu clanul Smirnovilor in fruntea ei sau in inimile oamenilor? Pot fi considerati locuitorii Transnistriei ostatici involuntari ai intereselor economice ale catorva si ai intereselor geostrategice ale Rusiei? In decembrie au avut loc in Transnistria alegeri a caror legitimitate nu a fost recunoscuta de OSCE; in acelasi timp, se are in vedere organizarea de alegeri libere de catre o comisie internationala.
Din pacate, trebuie sa admitem ca solutionarea conflictului transnistrean nu pare sa fie mai aproape acum decat era la originea lui. Inceputul interventiei Uniunii Europene nu pare inca sa exprime o adevarata prioritate de actiune. Putem chiar sa ne indoim ca Romania va fi in masura sa stimuleze o implicare mai hotarata dupa aderarea sa la UE in 2007 (sau in 2008). In ultima instanta, solutionarea problemei statutului regiunii transnistrene depinde, in primul rand, de stabilizarea relatiilor economice si mai ales militare dintre Rusia si UE, si NATO. Nu trebuie ignorata nici importanta democratizarii Ucrainei, care, pentru numerosi observatori, este esentiala in ce priveste stabilitatea intregii regiuni.
Nu numai politicienii occidentali se arata putin interesati de problema Transnistriei. Mai ales societatea civila este aceea care are responsabilitatea sa doreasca schimbarea situatiei si sa se exprime in acest sens. Dar ce stie cu adevarat societatea civila despre situatia trecuta si prezenta a Transnistriei? De ce nu manifesta neliniste fata de amenintarea pe care acest conflict o reprezinta pentru Europa? Se pare ca Europa Occidentala n-a invatat lectia. Exista sentimentul ca procesul de largire este aproape incheiat. Se uita insa prea repede ca promisiunea revenirii la Europa, cu sau fara Uniunea Europeana, nu s-a materializat inca pretutindeni pe continent.
Traducere de Luminita Braileanu
