De același autor
Esecul crestin-democratiei e o realitate patenta. Aderenta statistica la valorile Bisericii nu se reflecta - pentru cea mai mare parte din electoratul acestei tari - într-o agenda civica sau politica. Pentru a proba aceasta afirmatie va fi suficient sa luam exemplul sefilor de stat. Inutil de reamintit, sloganurile care l-au mentinut la putere timp de 12 ani pe Ion Iliescu n-au avut vreo tangenta cu sensibilitatile etico-religioase ale suflarii ortodoxe. Franchetea cu care d-l Iliescu s-a declarat liber-cugetator (în traducere populara: "om fara nici un Dumnezeu") a avut chiar efecte tranchilizante. Intelectualii emancipati au putut aprecia separatia sferei publice de cea privata, în timp ce poporul mai putin scolit a priceput ca visul de aur al socialismului nu mai reprezinta de mult monopolul Bisericii.
Intr-un mandat epuizat cu viteza fulgeratoare, Emil Constantinescu n-a demonstrat deloc ca asumarea deschisa a Crezului pravoslavnic ar avea vreun efect purificator asupra politicului. Dimpotriva, pietatea individuala a d-lui Constantinescu a ramas perfect izolata fata de exigentele unei serioase reflectii si practici teologico-politice. Lustratia din administratie, stoparea hemoragiei bancare, anihilarea coruptiei sistemice, protejarea familiei, întarirea securitatii, profesionalizarea educatiei n-au ramas decat idealuri de mucava. In fine, popularitatea de astazi a d-lui Traian Basescu nu are de-a face cu slefuirea vreunui vechi catarg, pentru imaginea caruia idealul politic al crestin-democratiei sa fi contat vreodata. Ca si în cazul condamnarii comunismului, de vina este mai ales marea si faptul ca "pe vapor nu se afla o biserica". Pe scurt, ceea ce declanseaza miscarile de scena ale presedintelui Basescu este pragmatismul instinctual si reactivitatea temperamentala, usor atenuata de cateva referinte decorative de tip magico-religios (Catedrala Mantuirii sau evocarea Bucovinei ca "pamant sfant").
In ceea ce priveste oferta partidelor politice, singurul organism care si-a revendicat doctrina din filonul european al crestin-democratiei ispaseste acum o grea pedeapsa: ostracizarea. Intr-o Romanie al carei imaginar public mai pastreaza marcile simbolice ale traditiei bizantine, "taranistii" si urmasii lor nu se bucura nici de simpatie, nici de vizibilitate. Evident, noul Partid Conservator ar fi ultimul actor politic care, în plina butaforie guvernamentala, sa poata recupera deficitul de încredere al crestin-democratiei valahe. La polul veritabil al dreptei, liberalismul patimeste grave indecizii etice. Cei cu apetitul globalizarii ar da oricand Vechiul Regat pentru un manz arab, cu aripi petrolifere. Altii - mai idealisti - ar dori reîntoarcerea la traditia constitutionalismului clasic, pentru care separarea puterilor (în primul rand, Justitia de Executiv) este lege sfanta într-un stat national. In fine, democratii au preluat jargonul stangist despre "justitia sociala", în timp ce faraonicul PSD îsi pregateste o moarte lenta, dar fara lumanare.
Pe scurt: în pragul integrarii noastre europene, crestin-democratia nu e în carti. Oferta doctrinara a clasei politice credibile traieste înca varsta marilor aliante dadaiste. Intr-o tara pentru care fronturile razboaielor culturale sunt incert precizate, sincretismul ideatic este solutia optima în caz de avarie cu iz aviar. In acest desert al migratiilor iresponsabile, abia camuflate de niste alveole eoliene si multe eclipse morale, riscul compromiterii ideilor crestin-democratiei sporeste. Actori ieftini ai decerebrarii politice - de la C.V. Tudor sau Adrian Paunescu la aparent benignul Gigi Becali - ventileaza în agora ieftina a televizoarelor sintagme biblice ori maxime patristice, caznit forfecate si agramat rostite. Chiar si atunci cand prezumtia de ticalosie e abolita, ceea ce ramane la îndemana "poporului ales" al senatorilor si deputatilor este fie delirul utopic al ereziei ("soarele sfant de pe cer"), fie bemolul unei mediocritati deiste ("cred în cineva de sus"), consumat din resursele inepuizabile ale sentimentalismului religios. Drumul de la afectul imprecis pana la ideea limpede e lung si aspru.
Absenta unei serioase reflectii teologico-politice face din Romania un loc de scandal religios si caricaturi seculare. Scandalul este probat de ruptura între votul de încredere al populatie dat institutiei Bisericii si anemia cvasi-perpetua a oricarei crestin-democratii locale. Caricatura pare schitata apoi de contradictia dintre uriasele asteptari ale romanilor fata de o noua clasa politica si extraordinarul deficit de memorie pe care reprezentantii acesteia - dupa chipul si asemanarea majoritatii europarlamentarilor - îl atesta în raport cu valorile traditiei crestine. Cauzele acestui fenomen tardiv sunt complexe si indica o suita interminabila de restante.
De la receptia patetica a ideilor Revolutiei Franceze în mediul elitei romanesti de secol XIX, trecand prin criza de embargo de care - decenii la randul - cultura politica anglo-saxona a suferit la gurile Dunarii, pentru a termina cu proverbiala dihotomie "cler versus laicat" (împreuna cu toate pandantele sale culturale: teologie vs. filozofie, ritualism vs. scepticism, romantism religios vs. secularizare fortata), întalnirea între crestinism si democratie îsi întarzie la noi materializarea institutionala. Toate clasele de actori implicati în acest scenariu balcanic par sa-si repete vechile replici de culise, în timp ce proaspetele angajamente militare si diplomatice proatlantice, împreuna cu noua conjunctura a relatiilor internationale ("ciocnirea civilizatiilor") par sa invite la decizii politice, iar nu la acrobatii stilistice. Daca axa Washington-Londra-Bucuresti ar putea însemna ceva pentru istoria ideilor politice din Romania, o dezbatere publica asupra esecului crestin-democratiei s-ar impune. Fara zaiafet si fara încrancenare.
