Ce este Occidentul? O aventură teologico-politică

Occidentul nu e niciodată ceea ce pare la prima vedere. Turistul curios va remarca foarte ușor strălucirea zonelor comerciale, ceasurile scumpe sau mașinile de lux. În fapt, abundența lumii apu­sene este rezultatul unui vast proiect civilizațional.

Occidentul înseamnă, si­multan, seriozitatea și de­pravare: Augustus & Nero; stoicism și creștinism: Se­neca & Pavel; știință elină și drept roman: Euclid și Iustinian; ascetism mistic și senzorialism poetic: Ma­xim Mărturisitorul & Dante Alighieri; omul Renașterii și omul Re­for­mei: Michelangelo Buonarroti & Jean Cal­vin; toleranța religioasă și pluralism po­litic: Erasmus din Rotterdam & Baruch Spi­noza; artă vizuală și har muzical: Rem­brandt & Bach; democrație reprezentativă și oportunitate economică: Thomas Jeffer­son & Adam Smith; strategie militară și superioritate tehnologică: Clausewitz & Krupp; pasiunea raționalistă și elogiul le­ga­lității: Immanuel Kant & William Black­stone; proprietate privată și credit bancar: John Locke & John D. Rockefeller; se­pa­rația puterilor și asociațiile civile: Mon­tes­quieu & Alexis de Tocqueville; abundență materială și filantropie: Andrew Carnegie & Maica Tereza; inovație și antreprenoriat: Thomas Eddison & Steve Jobs; erudiție și genialitate: Mircea Eliade & Ludwig Wit­t­genstein; spirit profetic și curaj retoric: Die­trich Bonhoeffer & Winston Churchill; etica muncii și excelență profesională: Mar­garet Thatcher & Zig Ziglar; științele naturii și cultul istoriei: Isaac Newton & Nicolae Iorga; instituții publice și sfera pri­vată: Hegel & Friedrich von Hayek; mar­tiraj și suferință: Ernst Cohen & Pavel Flo­renski; pelerinaj spiritual și delir narcotic: Fatima & Woodstock; libertate de con­știin­ță și prosperitate: Aleksandr Soljenițîn & Do­nald Trump; luxul vitrinelor și cu­ră­țe­nia străzilor: Coco Chanel & munici­pa­li­ta­tea din Zürich; sport grațios și con­su­me­rism decadent: Nadia Comăneci & Ri­han­na; patriotism sacrificial și individualism artistic: Iuliu Maniu & Constantin Brân­cuși; pragmatism și idealism geopolitic: Henry Kissinger & Ronald Reagan.

Coșul de opțiuni este larg, iar oferta pare contradictorie. Fundamental rămâne drep­tul fiecăruia dintre noi de a alege. Când libertatea a dispărut, civilizația e pe ducă.

Creștinism, profetism și individualitate

Fără libertate, omul n-are demnitate.

Marele Cod al culturii europene numit Bi­blia ne spune că demnitatea lui Adam a iz­vorât din posibilitatea de-a opta - o în­zes­trare pe care Ziditorul universului i-a con­ferit-o în exclusivitate. Plantele n-au de ales; nici pietrele. Când este lipsit de aceas­tă facultate, orice muritor revine la condiția ontologică a dobitoacelor. De la Moise sau profeții Vechiului Testament și până la scrierile apostolului Pavel, măr­tu­ria textelor patristice sau retorica puri­tanilor americani, civilizația Decalogului a susținut că natura umană se definește prin exercițiul alegerii personale.

Am redescoperit caracterul central al li­ber­tă­ții pentru lumea occidentală când, într-o pinacotecă din Viena, am privit pânzele lui Pieter Bruegel cel Bă­trân, cel obsedat de lupta cosmică între Post și Car­naval... Splendoarea ale­ge­rii personale am regăsit-o și în pictura lui Rembrandt - maestrul care a zugrăvit cu atâta delicatețe în­toar­cerea fiului risipitor în bra­țele tatălui. Apariția creș­tinismului a vindecat Eu­ropa de idolatrie: vacile sa­cre ori cultul maimuței au rămas practici specifice altor culturi. Pentru occidentali, doar omul se împlinește ori își ratează menirea. Tema libertății e constitutivă pen­tru orizontul spiritual definit de axa Ierusalim-Atena-Roma. Ne putem întreba, acum: ar fi prosperat societatea apuseană în absența unui proiect teologico-politic de îmblânzire a naturii umane (prin cre­dință) și de uzurpare a impulsurilor fara­o­nice (prin supremația legii)?

Fie că libertatea individuală derivă dintr-un exercițiu al rațiunii (așa cum socoteau dominicanii inspirați de scrierile lui Aris­totel), fie că libertatea este expresia voin­ței (așa cum credeau franciscanii persua­dați de teologia lui Augustin din Hippona), diferența față de regnul animal apare ori­unde există human agency. Teologia a fă­cut ca termeni precum schimbarea men­talității (metanoia) să devină mai impor­tanți decât vechile categorii ale gândirii grecești: physis ori polis. Creștinismul a contribuit, așadar, la democratizarea spa­țiului social și la dezbrăcarea instituțiilor publice ale Occidentului de reflexele des­potice ale puterii executive.

Timp de secole, structurile asociative ale mo­nahismului occidental au funcționat ca bastion al profetismului social. Figurile ste­lare ale comunităților spirituale, cum ar fi Ambrozie din Milan, Atanasie din Ale­xan­dria sau Ioan Gură de Aur, și-au ma­ni­fes­tat scepticismul ironic față de puterea po­li­ti­că. Cum și-au permis slujitorii al­tarului să înfrunte deciziile unor împărați de la Ro­ma sau Constantinopol? În vir­tutea ofi­ciu­lui sacerdotal, dar și a preoției univer­sa­le proclamate de Evanghelia lui Hristos.

Sinoadele ecumenice și adunările con­ci­liare locale presupuneau, de asemenea, un sistem ecleziastic de guvernare bazat pe noțiunea de reprezentare (ceea ce l-a fă­cut pe Constantin Noica să spună că Eu­ropa s-a născut în 325, la Niceea). Liderii chemați să redacteze Crezul Bisericii creș­tine n-au putut ignora vocea popo­rului. În plus, viața sacramentală deschisă tu­turor credincioșilor a creat, din nou, un spa­țiu social egalitar pe care cetatea gre­cească, structurată ierarhic, nu l-a putut imagina niciodată. Sclavii și femeile erau emancipați de vechile legături impuse de cultul păgân al familiei patriarhale. Egeria din Spania, Paula din Roma, Melania cea Tânără sau Olimpiada din Constantinopol și-au asumat rolul de sponsori ai vieții spi­rituale din cetățile Mediteranei.

Prin credință, libertatea față de patimi și față de constrângerile lumii fizice devenea accesibilă nu doar oamenilor înzestrați cu minte (așa cum și-au dorit filozofii An­ti­chității clasice), ci și muritorilor de rând. „Dumnezeu este cu noi“, afirmau creș­tinii, relativizând astfel cultul platonic al intelectului, complexul de superioritate et­nică al romanilor față de barbari, „no­ro­cul“ (fortuna) invocat de clasele aristo­cratice sau ciclul temporal al creșterii și descreșterii, observat în natură.

Modernitatea occidentală și națiunile libere

Nu doar oamenii luați individual, ci și na­țiu­nile europene și-au dorit libertatea. Din acest motiv, monarhiile constitu­țio­nale ale Europei și-au pus treptat regii (sau re­gi­ne­le) sub control parlamentar. Pu­terea exe­cutivă s-a legitimat printr-un man­dat re­prezentativ, împrospătat după fiecare run­dă de alegeri. Îmbrăcată în cu­lorile liber­tă­ții, democrația creștină a per­mis lărgirea bazei de recrutare a talentului civic.

Un document normativ pentru tradiția oc­cidentală, așa cum este Constituția Sta­telor Unite, face din dreptul la viață, drep­tul la proprietate și dreptul la libertate valori sacrosancte. Dincolo de granițele lumii nord-atlantice, supușii unui șah per­san, țar rus sau împărat chinez n-aveau deloc demnitatea unui om înzestrat cu „drepturi inalienabile“. Pentru semnatarii Declarației de Independență, sursa dem­nității omului nu era guvernul, ci Provi­dența. De aici și suspiciunea funciară a sis­temului republican față de acumularea pu­terii în mâinile unei singure persoane (re­gele sau președintele) ori ale unei singure instituții (guvernul). În plus, drepturile fundamentale nu pot fi plebiscitate, ci doar afirmă (precum axiomele geometriei în spațiul euclidian).

Chiar dinaintea modernității, așadar, Occi­dentul s-a lansat într-o vastă aventură cu uri­așe consecințe asupra întregului ma­pa­mond. Deși numeroase puteri guver­na­men­tale au tolerat comerțul cu sclavi (din Africa și Brazilia până în America de Nord sau Caraibe), societatea civilă a reacționat și a câștigat o grea bătălie pentru con­știin­ță. Grigore de Nyssa condamnase deja la finele veacului al IV-lea maladia socială pe ca­re mișcarea lui William Wilberforce a reu­șit s-o eradicheze abia spre începutul se­colului XIX. Actul de-a cumpăra și de-a vin­de omul făcut după chipul și asemă­na­rea lui Dumnezeu contrazice esența vieții: aceea de-a fi un dar al Ziditorului făcut celei mai nobile creaturi. Cu aceste argu­mente teologice, preoțimea ortodoxă s-a putut împotrivi iobăgiei din Transilvania. Nu poți tranzacționa oamenii ca pe niște oi sau capre, predicând apoi Evanghelia în zilele de sărbătoare.

Este adevărat, însă, că șerbia est-euro­pe­nilor n-a fost abolită de regimurile au­to­ritare ale otomanilor, ci de către susți­nă­torii libertății individuale și ai egalității în fața legii. După războaiele napoleoneene și după războiul civil din America, mili­oane de occidentali au fost recunoscuți drept membri legitimi ai unui corp politic numit națiune. Între universalitatea Bise­ri­cii și particularitatea orașului, națiunea a devenit mediatorul identității publice a sinelui. Așa cum observa Pierre Manent, națiunile Europei au apărut pentru a pro­mite cetățenilor, simultan, libertatea gre­cilor (și tumultul agorei) dimpreună cu pa­cea romană (și supunerea față de lege).

În anumite focare de rasism sau antise­mitism ale lumii europene, discriminările au persistat în mod lamentabil. Ideea regulativă a Occidentului a rămas, însă, li­bertatea individuală. Cronica lumii noas­tre include, așadar, istoria teribilei încleș­tări între fatalitatea geografiei și opor­tu­nitatea socială, între frică și curaj, între con­știință și gregaritate, între tiranie și libertate. Ocidentul a permis unora să fie gro­parii talanților proprii, iar altora să devină lucrători harnici în țarina lumii. Virtutea morală și prosperitatea eco­no­mi­că s-au născut, însă, pe solul libertății.

* Mihail Neamțu (www.mihailneamtu.org) este doctor al Universității din Londra.