Teodor Baconschi și neliniștea metafizică

Ca persoană publică, Teodor Baconschi n-are nevoie de o prezentare. Ca scriitor, el ne provoacă să regândim parcursul unei generații care, în 1989, s-a bucurat de cel mai prețios dar al vieții: libertatea. Me­sa­jele revoluției anticomuniste au electrizat mi­lioane de români frumoși și curajoși, aflați atunci la prima tinerețe. Fără pa­siu­nea libertății, părinții și mentorii noștri sim­țeau că viața n-are sens. Deschiderea gra­nițelor României către lumea largă a fost, simultan, un test al adevărului și o enor­mă șansă.

După valul de schimbări dra­ma­tice pro­du­se în Europa de Est (dar mai puțin la noi), dis­ci­po­lul lui Bartolomeu Anania pleca la Paris însetat nu de glorie, ci de cu­noaș­tere. Prima tranșă de bursieri ai statului fran­cez l-a proiectat pe culoarele biblio­te­cilor de la Sorbona sau Collège de France, unde a conversat cu mari pro­fe­sori, sa­vanți sau cercetători. Un doctorat magna cum laude i-a confirmat în­zes­tră­rile ex­cepționale pentru erudiție, însă via­ța pu­blică din România l-a revendicat ra­pid, îndreptându-i pașii către alte zări. Ști­ind că inteligența cognitivă nu poate da, sin­gură, măsura umanului, Teodor Ba­con­s­chi a pus suflet într-o sumedenie de pro­iecte instituționale și comunitare.

Nimic esențial nu putea lipsi din parcursul unui viitor diplomat: emisiuni TV, proiecte edi­to­ria­le, hărnicia publicistică, cur­su­rile universitare. De la fa­ci­li­tarea unor tra­du­ceri din marii clasici ai gân­dirii rusești și până la asumarea unor roluri de maximă vizibilitate — ambasador la Vatican, mi­nis­tru de Externe, lider de par­tid guver­na­men­tal —, Teodor Ba­con­s­chi a marcat con­știința publică printr-o com­petență rară: puterea deslușirii simul­tane a lumilor văzute și nevăzute.

Cu această exigență declarată, cărțile lui Teodor Baconschi au surprins nu doar pă­catele ideologice ale modernității radicale, ci și oportunitățile create de piața liberă și dialogul între culturi. Martor al disoluției co­losului sovietic și participant la re­vo­luția comunicării prin Internet & social me­dia, Teodor Baconschi a înțeles, deo­po­trivă, unicitatea rădăcinilor și ubicuitatea efectelor instituțiilor politice occidentale. Fără construcția unui spațiu social gu­ver­nat de separația puterilor statului, domnia legii și afirmarea dreptului la viață, liber­ta­te sau proprietate, oare prosperitatea ma­terială și inovația tehnologică ar fi fost mai mult decât un simplu accident is­toric?

Decenii la rând, în numeroase ana­lize sistematice, eseuri abre­viate ori însemnări fugare, Teo­dor Baconschi a lăudat su­pe­rio­ritatea civilizației vestice, fără să remarce vreo incompatibilitate struc­tu­rală între creștinismul răsăritean și lumea euro-atlantică. Dimpotrivă. Din epoca pa­tristică, trecând prin renașterile uma­nis­te succesive ale Bizanțului și până la ac­țiunea politică sau culturală a unor Ema­noil Goj­du, Andrei Șaguna sau Vladimir Soloviov, uzul riguros al rațiunii practice s-a îm­păcat bine cu elanul despătimirii fi­lo­ca­li­ce. Înaintea lui Benedict al Nursiei, Pa­ho­mie cel Mare începuse „procesul ci­vili­ză­rii“, undeva pe cursul superior al Ni­lului. Mănăstirile Antichității târzii funcționau, paradoxal, ca spațiu al mobilității sociale. Fos­tul țăran egiptean devenit ascet (al că­rui caracter fusese deja încercat și șlefuit prin muncă fizică și ascultările zilnice) pu­tea ajunge episcop, părinte duhovnicesc și teolog luminat al Bisericii. O asemenea ira­diere spirituală s-a bucurat mereu de prin­cipiul epistemologic al „consecințelor ne­in­tenționate“. Fără pilda cu­tre­mu­ră­toa­re a unui Antonie cel Mare, poate că re­to­rul Augustin din Hippona n-ar fi auzit fai­moa­sa chemare (tolle, tolle, lege), iar con­ver­tirea fostului gânditor neoplatonic la creș­tinism nu s-ar fi produs niciodată.

Teodor Baconschi a făcut posibilă întâl­ni­rea dintre Răsărit și Apus nu doar prin etalarea unor concepte, idei sau proiecte literare. Când Ioan Paul al II-lea a vizitat Ro­mânia — prima țară ortodoxă aflată pe orbita episcopului Romei —, am înțeles cu toții marele pariu al timpului nostru: loialitatea față de propriile rădăcini, dar și deschiderea necomplexată către Celălalt.

În ultimii 20 de ani, însă, fizionomia Ro­mâniei, chipul Europei (dar și fața Statelor Unite ale Americii) s-au schimbat pro­fund. Din acest motiv, Cetatea sub asediu este cartea unde verbul măsurat și pri­vi­rea sagace ale lui Teodor Baconschi docu­men­tează nu doar reușitele evidente ale Apu­sului, ci și drama împuținării spiri­tua­le, a imploziei demografice și a imunității scăzute din sânul societăților occidentale.

Fie că privim spre Scandinavia „multiculturală“, fie că urmărim neputința managerială a Greciei ortodoxe, Europa se află într-un moment de răscruce. Vom uda mai departe rădăcinile iudeo-creștine ale bă­trânului continent sau vom sucomba în fața barbariei? Având o excelentă formație filozofică, Teodor Baconschi știe prea bine că fără instituțiile publice ale creș­ti­nis­mu­lui istoric — de la familia monogamă, ga­rantarea proprietății private, critica tira­niei politice sau acțiunea filantropică di­rectă și până la decența moravurilor, încu­rajarea responsabilității individuale (para­bola semănătorului) și valorizarea antre­pre­noriatului (parabola talanților) —, lu­minile Europei s-ar fi stins de mult.

„Libertatea e neapărat inteligentă“, re­pe­tă autorul nostru. De ce? Pentru că încer­că­rile de uniformizare a gândirii sfârșesc prin­tr-o imbecilizare involuntară a cetățe­nilor din ágora. Când bucătăria corec­ti­tu­dinii politice pregătește meniul fad și ni­si­pos al cantinei oficiale, te întrebi cine mai păstrează „sarea pământului“? Răspunsul lui Teodor Baconschi e simplu: oamenii care-și asumă riscul neliniștii metafizice și pariul gândirii pe cont propriu. Dincolo de freamătul unei elite conservatoare, exis­tă astăzi comunități spirituale care își con­tinuă misiunea și lucrarea, aducând mân­gâiere și vindecare milioanelor de credin­cioși în lumea întreagă. Deranjat de com­petiție, statul secular îi tratează cu indi­fe­ren­ță, dispreț și ostilitate pe toți cei care nu vor să fie păstoriți de noua birocrație.

Din acest motiv, Teodor Baconschi pro­pu­ne creștinilor suspendarea tactică a disen­siu­nilor confesionale și a luptelor intes­tine. De ce? Pentru că oamenii lucizi înțe­leg că trebuie să apărăm nu doar dreptul la existență al unor triburi religioase, ci un front civilizațional zguduit de trei mari provocări: 1) terorismul islamist și recru­descența regimurilor autoritare; 2) relati­vismul etic al spațiului academic și de­pra­varea culturii de masă; 3) activismul juri­dic al statului birocratic egalitarist, care a declarat război libertății de conștiință, fa­miliei naturale și ordinii spontane a pieței. Din acest motiv, Cetatea sub asediu pro­pune un fuzionism doctrinar, prin care diferite grupări (creștin-democrații, pa­leo-liberalii, conservatorii, libertarienii sau tradiționaliștii) practică armistițiul din­tr-o rațiune istorică superioară: înfrân­gerea barbariei și apărarea fundamentelor civilizației europene.

Alături de Pierre Manent, Rémi Brague sau Roger Scruton, eseistul Teodor Baconschi este unul dintre intelectualii eu­ro­peni care afirmă deschis nevoia creșterii unor generații de lideri — das­căli, gazetari, politicieni, oameni de afa­ceri, educatori și sacerdoți — capabili să-și asume grandoarea moștenirii intelectuale, politice și spirituale a bătrânului con­ti­nent, refuzând cenzura structurilor mo­no­poliste sau fanteziile unor inginerii sociale de extracție neomarxistă.

Cetatea sub asediu e o carte vie și an­tre­nantă, în care autorul vorbește nu doar despre provocările exterioare ale timpului nostru, ci schițează strategii concrete de formare spirituală și rezistență morală pen­tru oamenii care știu că sufletul nu-i de vânzare. Dacă românii au supraviețuit experimentelor tranziției — violențe stra­da­le, lupte de clasă, scheme piramidale, bănci devalizate, războaie la graniță, hoții guvernamentale, exodul creierelor și cri­ze­le constituționale ale ultimelor decenii —, aceasta s-a datorat, în primul rând, pu­terii consolatoare a credinței lui Hristos. Pentru cei lipsiți de apărare în fața unui sistem brutal și nedrept, pentru cei călcați în picioare de o administrație arogantă sau incompententă, pentru cei umiliți și dezmoșteniți, deposedați și abuzați în propria țară, îndemnul paulin la iubire și apartenența la o comunitate universală a credinței a reprezentat un adevărat bal­sam pentru inimă și minte.