Continuitate și "tradiție" în politica de partid

Falia dintre preocupările lumii și temele aduse în dezbatere de leadershipul politic autohton indică o desincronizare izvorâtă în parte din nepăsare, din ignoranță și dintr-o listă a priorităților pe care clasa politică autohtonă pare că nu a dorit niciodată în ultimii 25 de ani să o conceapă în altă direcție decât cea a bunului plac și a intereselor de partid și clientelă.

De la criza refugiaților sirieni la ultimele declarații bizare ale luxemburghezului Jean-Claude Juncker privind relația UE cu Rusia, de la antentatele sângeroase de la An­kara, soldate cu aproape 100 de morți - cele mai teribile atentate produse în Turcia în ultimele zeci de ani -, până la declarațiile antiimigrație și pro-Putin ale candidatului la președinție favorit în alegerile interne ale Partidului Republican american - omul de afaceri Donald Trump -, de la deruta pri­vind politicile în materie de refugiați duse de Berlin până la ramificațiile complicate ale conflictului sirian, ultimele zile au în­semnat o inepuizabilă sursă de teme și po­si­bile poziționări pe scena internațională.

Ce priorități are în acest context clasa po­litică românească și o bună parte a po­pu­lației României? Cum se raportează prin­cipalii actori ai deciziei politice la teribilele frământări în care, vrând, nevrând, suntem actori angajați dacă nu prin mari aspirații la un iluzoriu rol pe scena internațională, măcar prin apartenența la organizații in­ternaționale cu atare vocație?

Două au fost momentele importante care au reținut atenția presei în cursul zilei de ieri, la capitolul știri interne: 1) plebiscitul intern de la PSD, în urma căruia partidul în­temeiat de Ion Iliescu în 1990 trece în mâi­nile artizanului referendumului din 2012, întărind senzația de solidă continuitate a unei tradiții leniniste de organizare a for­mațiunilor politice postdecembriste care pa­re a fi complet nereformabilă; 2) pelerinajul sub ploaie și vânt de la Iași, unde mii de oameni au înghețat, au leșinat, s-au în­ghe­suit să se închine la moaștele Sfintei Pa­raschiva. Nu se poate ști în ce măsură oa­menii sărmani și disperați dispuși să aș­tep­te în frig și umezeală o zi și o noapte vor obține vreun ajutor de la Cel de Sus, dar cu siguranță sporesc, prin numărul celor pre­zenți și amploarea fenomenului, puterea sim­bolică a BOR, instituție deja influentă po­litic și extrem de puternică economic. Dacă există o continuitate de politici în România după căderea regimului Ceau­șescu, ea se poate traduce, printre al­tele, în alianța mereu reînnoită dintre aceste două fenomene dominante ale pei­sajului românesc din ultimii 25 de ani: politica leninistă de partid (a cărei ilustrare ne-a oferit-o, încă o dată, prin­cipalul partid de la guvernare) și trans­formarea Bisericii (nu e vorba, atenție, de credință!) în agent de propagandă, în schimbul unui mic, dar prosper im­pe­riu economic cu potențial de creștere.

Cele două evenimente amintite vorbesc, fiecare în spațiul lor de desfășurare, cu publicul lor, despre relația particulară pe care o bună parte din români o cul­tivă cu politica și cu transcendentul: un raport confuz și de o parte, și de cea­laltă, unde deseori liderul politic e me­sianic, iar Biserica e locul unde cumperi influență, unde se răscumpără păcatele sau obții, cu prețul unor zile și nopți de așteptări chinuitoare, dreptul de a spera la o recompensă deseori percepută în li­niile celui mai concret cotidian posibil.

Niciuna dintre temele alternative nu mai suscită atât de intens interesul pu­blic și, în definitiv, participarea (mo­bi­li­zarea de la prezidențialele de anul tre­cut pare, din ce în ce mai mult, a fi fost o ilustră excepție): anticorupția a în­lo­cuit ca temă de campanie an­ti­co­mu­nismul, dar suferă în mod vizibil un pro­ces similar de erodare și demonetizare. Și deși lupta împotriva corupției se anunță cap de afiș al alegerilor locale, „realitatea efectivă a lucrurilor“ (vor­ba lui Machiavelli) se configurează mai degrabă în direcția unui eșec similar cu cel al laitmotivului anticomunist din 2000, când câștigător a ieșit PSD.

Spectacolul oferit în aceste ultime zile de liderii, trecuți și viitori, ai prin­ci­palelor partide politice românești, la gu­vernare sau în opoziție, e și din această perspectivă neliniștitor: falia dintre pre­ocupările lumii, ai cărei cetățeni se pre­supune că am fi, și temele aduse în dez­ba­tere de leadershipul politic autohton indică o desincronizare izvorâtă în parte din nepăsare, din ignoranță și dintr-o lis­tă a priorităților pe care clasa politică autohtonă pare că nu a dorit, în fapt, niciodată în ultimii 25 de ani, să o con­ceapă, fie și pentru o clipă, în altă di­recție decât cea a bunului plac și a in­tereselor de partid și clientelă.

Așa se face că, la aproape 26 de ani de la răsturnarea de regim politic în Ro­mâ­nia, până și părintele fondator al epocii de tranziție trăiește în mod nuanțat di­na­mica vieții interne de partid. Deși, du­pă alegerea, ieri, a noului președinte al PSD, Ion Iliescu a dat o declarație de sprijin în favoarea noii linii din partid, tot el a fost cel care, cu două săptămâni înainte, reflectase cu voce tare la po­si­bilele asemănări de comportament po­li­tic dintre candidatul unic la con­du­cerea PSD și fostul secretar general al PCR, Nicolae Ceaușescu. Experiența ne învață - oricât de neplăcut ar fi - că, în ge­ne­ral, aceste evaluări nu sunt emise nici su­perficial, nici întâmplător. PSD iese deci din intermezzo-ul „cârlanului fă­ră experiență“ și (re)intră în cea a „ca­dru­lui cu experiență organi­za­to­rică“, așa cum s-a constituit de fapt, în mod tra­di­țional, acest partid. O ne­do­rită con­ti­nui­tate de tematică și de profil în politica românească, unde expertiza, com­pe­ten­ța ori educația par a deveni, din ce în ce mai frecvent, accesorii inu­tile.