Democrațiile Europei, încotro?

Succesul electoral al partidelor populiste, adeziunea publică crescândă la un nou tip de democrație de tip plebiscitar (cazul Berlusconi sau, mai recent, al lui Beppe Grillo în Italia, Le Pen în Franța etc.) răspunde unui sentiment acut de nemulțumire îndreptat nu numai împotriva puterii politice, ci și împotriva unor structuri de tip cetățenesc, asociate simbolic sistemului.

Franța poate răsufla ușurată după al doilea tur de scrutin al alegerilor regionale: gra­ție sistemului de vot uninominal în două tu­ruri, pe fondul mobilizării electoratului (rata de participare a fost cu aproximativ 10 procente mai mare), formațiunea con­du­să de Marine Le Pen nu a reușit să câștige în ni­ciuna dintre regiuni, deși primul tur indica o victorie ge­ne­ra­lă a Frontului Na­țional (FN). (În treacăt fie spus, cum România se pre­gătește și ea de alegeri lo­cale, trebuie su­bliniat că or­­ganizarea unui singur tur, așa cum pre­vede în continuare legislația electorală de la noi, ar lăsa, într-un caz similar celui fran­cez, o formațiune precum FN la cârma regiunilor.)

Evident că rezultatul nu trebuie să lase în urmă concluziile avertismentului dat de votul din turul precedent: atunci, aproape o treime dintre francezii prezenți la urne au optat pentru un partid naționalist, xe­no­fob, dar și antiglobalist, antieuropean, cu un program economic colectivist care evocă parțial, prin detaliile privind na­țio­nalizările, programul fascist pe valul că­ruia Mussolini a venit la putere. Opțiunile unei treimi dintre votanți au amintit încă o dată că pericolul mișcărilor naționaliste și populiste este mereu prezent în inima Europei. Democrația (liberală) descrisă începând cu secolul al XVII-lea și cons­truită, concret, începând cu secolul al XIX-lea e un edificiu gândit să-și pro­te­jeze locatarii, cu prețul paradoxal, adesea, al propriei siguranțe.

Ultimele analize și comentarii din zona teoriei democrației indică direcția deja des­chisă de Tocqueville, 200 de ani mai de­vreme: democrațiile pot fi lesne „des­fi­gu­rate“ (formula aparține Nadiei Urbinati) prin folosirea cu rea-credință a chiar principiilor fondatoare. Temeliile ei conțin deopotrivă garanția drepturilor cetățenești și ciocanul care le poate, într-un moment de slăbiciune, sfărâma. Frontul Național creș­te nu de acum, el se dezvoltă în inima unei vechi democrații de câțiva zeci de ani, se prezintă la alegeri - deocamdată fără succes - și utilizează toate platformele de comunicare puse la dispoziție de re­gi­mul democratic. Și totuși, în Franța, mo­bi­li­zarea democratică, combinată cu un sis­tem electoral gândit pentru protecția de­mo­crației, și nu pentru promovarea unui partid sau a altuia, a reușit să îndepărteze deocamdată pericolul. Continuând me­ta­fo­ra constructivistă, consolidarea de­mo­cra­ției e un proces care cere timp, răbdare și, măcar din când în când, bună guvernare.

Cazul Poloniei, însă, mai puțin discutat, dar mai îngrijorător și mai relevant pentru tendințele democrațiilor tinere, cum sunt cele din Europa Centrală și de Est, indică pe de altă parte o fragilitate în­că sistemică: după alegerile din 25 oc­tom­brie, partidul conservator Lege și Dreptate (PiS) al lui Jarosław Kaczyński a câștigat majoritatea absolută și a format guvernul. De abia instalat, cabinetul polonez a pro­vocat schimbarea șefilor serviciilor secrete în noaptea următoare votului de încredere în Parlament, printr-o decizie a comisiei parlamentare de control al serviciilor speciale, dominată de partidul majoritar. Mai mult decât atât, guvernul polonez a de­terminat schimbarea componenței Tri­bu­nalului constituțional prin introducerea unui amen­da­ment care a permis ale­gerea a cinci noi judecători, în condițiile în care Par­la­mentul precedent tocmai aprobase alți cinci can­di­dați. Metodele de guvernare ale cabinetului au scos deja în stradă la Varșovia, pe 12 decembrie, peste 50.000 de oameni.

În aceste cazuri, mecanismele cons­ti­tu­ționale de protecție împotriva derapajelor antidemocratice nu au funcționat, așa cum s-a întâmplat, de altfel, și în cazul Un­­gariei, după venirea la putere a lui Vik­tor Orbán. Mai preocupant, în pofida sancțiunilor de diverse tipuri enunțate de oficialii europeni, modelul așa-numitei de­mocrații „iliberale“ (conceptul este de alt­fel străin de litera și spiritul democrației eu­ropene și își regăsește mai degrabă un echivalent în cel al „democrațiilor po­pu­lare“) pare să meargă înainte, cu toată de­zaprobarea internațională. Ceea ce poate aduce măcar un răspuns parțial întrebării „de ce în Polonia?“. De unde succesul unui partid populist, eurosceptic, con­ser­vator à outrance, într-o țară „model“ a Eu­ropei lărgite? Cum se poate explica vo­tul dat de polonezi, într-o țară care a tre­cut mult mai bine decât altele testul crizei eco­no­mi­ce, care a asimilat mult mai echi­librat de­cât altele unda de șoc a aderării la Uni­u­nea Europeană, care, în fine, are în spate o bogată tradiție a practicilor de­mo­cra­ti­ce, a mecanismelor de mobilizare, de con­trol și de apărare din partea societății civile?

Comentatorii vorbesc deja despre un caz polonez asemănător, în multe privințe, cu cel maghiar. Democrațiile liberale sunt vul­nerabile tocmai pentru că rațiunea lor de a fi implică acceptarea unor breșe în sistemul de apărare (garanțiile privind separația puterilor sau statul de drept): democrația de tip iliberal a lui Orbán sau, mai nou, a lui Kaczyński ar fi, pentru a utiliza de data aceasta o metaforă bio­lo­gistă, o maladie autoimună. Pentru apă­ra­rea polonezilor, trebuie însă amintit pre­ce­dentul din 2005, când același lider a câș­tigat alegerile, dar a fost îndepărtat tot prin vot democratic doi ani mai târziu.

Totuși, partidele populiste nu au succes numai pentru că sistemul democratic le permite și uneori le încurajează - din perspectivă for­mală, legală, constituțională - existența. La criza de tip epistemic a de­mo­crațiilor liberale se adaugă cel puțin al­te două manifestări ale desfigurării: po­pu­lismul și tirania plebiscitului. „Comu­ni­tă­țile imaginate“ de care vorbea Benedict An­derson (marele teoretician al națio­na­lis­mu­lui decedat în urmă cu câteva zile) se cre­ează și se mențin în virtutea exer­sării co­ti­diene a unor subiecte cons­ti­tu­ti­ve. Na­țiu­nea este, cum spunea Renan, „un plebiscit de fiecare zi“, dar natura acestuia nu este neapărat democratică, în sensul gândit de marele artizan al va­ri­an­tei civice franceze. În Ungaria, în Polonia, puterea politică a fost câștigată pe valul unei revendicări mult mai ample și care pune serioase probleme legate de modul de funcționare a demo­cra­țiilor astăzi. Din ce în ce mai frecvent, va­lul contestării - în Bulgaria, în Turcia, în România - cere re­câștigarea democrației în expresia ei „reală“, a mulțimii. Socie­ta­tea civilă - în de­finiția de manual, un par­tener struc­tu­rat în concertul democratic - nu mai poa­te nici ea răspunde sa­tis­fă­că­tor acestei re­ven­dicări difuze a „străzii“. De aici miș­că­rile antisistem, paradoxul su­prem al de­mo­crațiilor contemporane: fă­cute în numele democrației, dar final­men­te respingând, fără măcar să o știe sau să o dorească până la capăt, instrumente elementare ale acesteia, cel puțin așa cum a fost ea gândită în sistemul reprezentativ: par­la­mentul, partidele politice, me­ca­nis­me­le constituționale.

Succesul electoral al partidelor populiste, adeziunea publică crescândă la un nou tip de democrație de tip plebiscitar (cazul Ber­lusconi sau, mai recent, al lui Beppe Grillo în Italia, Le Pen în Franța etc.) răspunde unui sentiment acut de nemulțumire în­dreptat nu numai împotriva puterii po­litice, ci și împotriva unor structuri de tip cetățenesc, asociate simbolic sistemului.

În mai toată Europa, radicalizarea con­tes­tării se leagă de sentimentul acut al eșe­cului în exercițiul reprezentării înțelese în sens larg: strada nu se mai regăsește în Parlament, dar nici în anumite structuri deja existente ale societății civile. Are ne­voie de alte forme de organizare, dar nu știe care ar putea fi acelea. E un moment de imensă fragilitate, exploatată masiv în ultimii ani de partidele de tip populist și naționalist, care capitalizează electoral no­ua tendință plebiscitară a străzii, care va­lorifică simbolic fricile și obsesiile mul­ți­mii: nesiguranța locului de muncă, a in­tegrității fizice, terorism, teama de străini, pierderea identității în fața globalizării sau a Europei unite.

Oricare dintre aceste angoase poate servi drept liant pentru constituirea unei noi co­mu­nități - democratice sau nu. Mo­dernitatea politică s-a bi­zu­it în fond adesea pe sentimentul fra­ter­ni­tății stimulate de iminența pericolelor de tot felul: foame, frică și s-a construit, în parte, folosindu-se de acea „fecunditate a răului“ de care amintește Pierre Manent vorbind de Machiavelli. Europa națiunilor, lansată în secolul al XIX-lea, e în mare măsură rezultatul unui proces similar, care a coagulat nemulțumiri, angoase, pa­siuni, speranțe în jurul unui mare proiect de societate. Rămâne de văzut în ce măsură construcția democratică eu­ro­pea­nă actuală va reuși să găsească resursele interioare pentru o nouă reinventare.