România și mai educată, etapa pe Constituție

Zeci de ore petrecute de-a lungul anului în consultații cu studenții, e-mailuri, zoomuri, apoi documente corectate, retrimise, trecute prin softul antiplagiat, respinse, retrimise la redactare. Teoretic, un profesor care își face treaba poate să limiteze amploarea tot mai covârșitoare a tentativelor de plagiat la licență sau master. Pe teren, e o misiune din ce în ce mai dificilă, pentru că și tehnicile de fraudare se rafinează și sunt monetizate de zeci de site-uri care-și oferă serviciile de redactare.

Problema masivă apare deja la examenele regulate din sesiuni, atunci când pe lângă examinarea propriu-zisă profesorul solicită și redactarea unei lucrări de semestru. Evaluarea, în aceste condiții, nu poate nici măcar începe fără trecerea textului predat prin softul respectiv. Cu toate acestea, chiar și confruntați cu propriul raport de plagiat, unii studenți reacționează extrem de divers: de la indiferență, amuzament (chiar așa!) la stupefacție: conceptul însuși  de plagiat le este uneori străin, în definiția lui de dicționar.

Explicațiile acestei din urmă situații urcă, previzibil, la primii ani de școală. Elevilor li se solicită faimoasele „proiecte”, adică patru-cinci slide-uri lucrate în Power Point cu informații luate pe sistem copy-paste de pe Wikipedia, fără surse citate și fără niciun fel de detalii legate de documentare. Sau la comentariile învățate pe de rost pentru pregătirea evaluării naționale ori a probelor de bacalaureat. Evident, există și excepții, ca peste tot. Dar ele nu sunt suficiente pentru a modifica semnalul viciat pe care-l recepționează copiii încă din clasele primare, când nu sunt întrebați de unde au preluat informațiile și nu li se explică suficient ce înseamnă „munca altuia”.

Situațiile descrise mai sus pot părea derizorii în marele spectacol al plagiatorilor de doctorate ajunși prim-miniștri, înalți funcționari publici, parlamentari, primari etc. Cu toate acestea, ele sunt primele verigi ale unui cerc vicios care macină apoi întreaga cultură educațională și civică românească.

Ele normalizează plagiatul încă de la vârste mici și ne transformă progresiv într-o societate tolerantă cu diversele forme de furt intelectual, produse ale unei munci oricum cronic devalorizate, de rangul doi. Devine socialmente acceptabil, la un moment dat, și în anumite medii, să iei cu copy-paste un text scris de altcineva, de vreme ce munca intelectuală e oricum considerată o pseudo-muncă, iar profesorii sunt asimilați aceleiași categorii subalterne, într-o logică mai demult de luptă de clasă, iar acum de rentabilitate și eficiență economică. Plagiatul e o practică nu numai masivă, dar și acceptată tacit, chiar dacă beneficiile obținute au impact și asupra statutului social, și asupra eficienței economice: promovezi un examen, câștigi timp și bani, nu mai „pierzi timpul” cu studiile; obții o diplomă de licență, ai un spor la salariu și oportunități mai mari la angajare, la promovare, la ameliorarea statutului.

Despre implicațiile deciziei CCR s-a scris deja foarte mult, esențialul fiind că, prin asimilarea titlului de doctor cu orice alt act administrativ, Legea Contenciosului administrativ (554/2004) se aplică în viitor fără distincții, în cazul doctoratelor la fel ca și în orice alt document de natură administrativă.

Așa încât CCR poate susține senin că decizia comunicată pe data de 6 iunie este justificată, ceea ce a și făcut în comunicatul de presă emis cu această ocazie, unde aflăm că „s-a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 170 alin 1 lit. b din Legea Educației Naționale nr 1/2011 sunt constituționale în măsura în care se referă la retragerea titlului de doctor care nu a intrat în circuitul civil și nu a produs efecte juridice”.

Problema centrală apare tocmai pentru că doctoratele nu sunt de fapt „orice act administrativ”. Este perfect adevărat că, odată obținută, o diplomă de doctor este calea prin care posesorul/posesoarea ei pot obține, conform legii, efecte de natură juridică. Dar cine a trecut printr-un doctorat știe că rezultatul oficial, tradus de statul birocratic printr-o „patalama”, nu definește decât foarte parțial amploarea, natura și implicațiile unei teze de doctorat. Excepția din LEN anulată de CCR pe 6 iunie încerca să prindă în formă juridică aspectele greu cuantificabile dintr-un lung și anevoios proces intelectual care trebuie, la capătul lui, să aibă și confirmare administrativă, ca să poată produce efecte în această logică.

„Munca intelectuală”, privită tradițional cu suspiciune și detestată tocmai pentru caracterul ei semi-dematerializat, este abuzată și reabuzată prin violul colectiv al plagiatorilor.

Este o sfidare față de cei, foarte mulți, care muncesc ani întregi pentru diplomele lor, cu sacrificii personale mari, și este, pe de altă parte, o formă de autosabotare colectivă a societății românești, comparabilă cu tolerarea și menținerea, pe scară largă, a corupției

din sistemul medical. //