Din nou, nimic nou pe Frontul de Vest

Priviti cu atentie în jur! Aveti ocazia sa vedeti, poate pentru ultima oara, lumea asa cum ati crezut ca o cunoasteti. In nici trei saptamani, la începutul lui februarie 2003, toate marile institutii si valori cu care am învatat sa traim în ultimii 50 de ani s-au preschimbat.

O lege noua se scrie sub ochii nostri. Ea surprinde modelul european, tricotat rabdator dupa razboi la Bonn si la Paris, într-o postura surprinzatoare, ba chiar jenanta. Uniunea Europeana, colosul asamblat ca întrupare a viziunii europene asupra lumii, se dovedeste o constructie slaba. Un palat înaltat din cartonul cel mai scump, sediu al fantasmelor care tin în sah doua mari natiuni: Franta si Germania. Supusa brusc unui test de mari proportii, ideea franco-germana asupra Europei dezvaluie cu încapatanare exact ceea ce se presupunea ca a eliminat în cateva decenii de “constructie europeana”: ambitii de putere articulate ca în secolul al XIX-lea, în aliante continentale (Berlin-Paris-Moscova contra Londra-Washington-Roma, cu Bucuresti-Sofia-Varsovia trimise în coltul hartii).

Instinctele nu mor de dragul ratiunii.
Fosta Europa eterica a ratiunii dominante e însa doar una din realitatile de care ne despartim în aceste zile de clarificare febrila. Lista victimelor e bogata. Ea va fi descrisa mai jos. De început, nu putem începe decat cu acuzatul, motorul si simbolul fara de care nimic din cate se întampla nu s-ar fi întamplat: AMERICA.

Imperialism/Idealism

Probabil cea mai însemnata observatie ce se poate face despre America dupa 11 septembrie e ca la Casa Alba se afla un idealist.
Alte cateva posturi cheie ale administratiei americane sunt ocupate, de asemenea, de oameni politici cu convingeri morale proeminente. Aparitia acestui grup politic cu viziune etica a venit contra curentului. Dupa opt ani de amoralism sub stindardul Clinton (foarte asemanator cu o anume rochie patata), rigoarea si consecventa administratiei Bush au luat prin surprindere restul lumii, dar mai cu seama tarile Europei Occidentale. Curand dupa 11 septembrie, noua administratie americana a facut un calcul elementar de evolutie istorica: de la 241 de militari americani ucisi în 1983 de teroristi, departe, la Beirut, la 3.000 de oameni ucisi la întamplare, tot de teroristi arabi, în 2001, în inima New York-ului. Calculul masoara precis prabusirea unei mari zone (Orientul Mijlociu) în anarhie. Administratia americana a ajuns la concluzia ca interventiile partiale nu mai au nici o sansa si a decis sa se lanseze într-un proiect urias.

Dupa razboiul “scuzabil” din Afganistan, Europa afla cu iritare ca americanii nu glumesc: urmeaza razboiul din Irak si lista ramane deschisa. Uniunea Europeana e deodata pusa în comparatie cu o supraputere care anunta ca are de gand sa faca în Orientul Mijlociu ce a facut în bazinul Europei Occidentale si în Extremul Orient cu 50 de ani în urma: pacificarea în forta, o operatie colosala de corectie militara si reconstructie politica a unei parti întregi de lume. Acest mod de gandire e copilul intelectual al “idealistilor” din administratia americana, în special al noilor staruri neoconservatoare, între care se disting Paul Wolfowitz si Condoleezza Rice. Numiti cu o formula paradoxala, dar exacta, “imperialisti democratici”, ei au înlocuit imediat conduita permisiva si timorata a politicii externe clintoniene (ilustrata trist de fantoma Acordului de la Oslo) cu o filozofie politica fara complexe, chiar autoritara. E însa foarte greu de înteles cum poate fi noua linie americana o surpriza pentru europeni. Caci “imperialismul democratic” american nu e deloc nou. El e pur si simplu reîntoarcerea energica la ideile cu care sosea la Versailles, în 1919, presedintele Wilson: democratizare, autodeterminare nationala, eliminarea ideii autoritare din spatiul politic. Intr-o varianta usor modificata, wilsonismul a facut a doua vizita în Europa, dupa ce a fost depus, la 6 iunie 1944, pe plajele Normandiei de amfibiile americane. Ne pregatim acum de a treia incursiune.

Acest mesaj a fost de fapt cat se poate de bine înteles de oamenii politici versati ai Europei Occidentale, dar traducerea sa în franceza si germana a fost defectuoasa. La Paris si la Berlin marele proiect american a fost înteles ca o provocare totala. Din motive diferite, Franta si Germania au hotarat sa nu accepte o situatie care urmeaza sa le fixeze în rolul de puteri minore si sa puna în lumina irelevanta Uniunii Europene în politica globala. Cu alte cuvinte, disputa Europa-America nu e despre razboiul din Irak. Disputa e despre limitele influentei americane. Contestatia cea mai zgomotoasa a pornit de la Paris, unde presedintele Chirac lasa impresia ca traieste o drama personala. E doar o impresie. Bruiajul francez nu e o vocaliza personala, ci un zgomot de fond istoric.

ENA vs USA

Jacques Chirac poate fi descris, dar nu definit.
Politicianul Chirac a fost, rand pe rand: ostil federalismului european (în anii ‘80), promotor al Europei Unite (în anii ‘90), cel mai neantiamerican presedinte francez (pana ieri) si cel mai antiamerican presedinte francez (de azi înainte). Acrobatiile politice ale presedintelui francez sunt însa inseparabile de mersul politic al întregii natiuni.

Comportamentul are radacini istorice si ele s-au fixat probabil în anii marii confuzii de atitudine care a stapanit Franta în timpul celui de-al doilea razboi mondial. }ara a capitulat rapid în fata Germaniei si a ramas apoi într-o expectativa plina de contradictii. Colaborationismul general a fost însotit de patriotismul eroic al minoritatii din Rezistenta. La randul sau, patriotismul a fost însotit de rivalitatile si confuzia politica din sanul Rezistentei. Eliberarea a venit doar odata cu tancurile americane, dar pe aceleasi tancuri au urcat din mers fortele din Rezistenta, care au revendicat imediat victoria. Dupa victorie, Franta a reusit (cu consimtamant american) sa îsi redefineasca statutul. Desi printre primele învinse în razboi, Franta a aparut în jocul politic postbelic în postura de tara învingatoare. Lipsa unei directii istorice clare a imprimat, logic, o stare de agitatie perpetua în sistemul politic. Ambivalenta a devenit valoarea centrala a comportamentului politic francez. De Gaulle scoate Franta din NATO în 1966, dar se opune federalizarii Europei. Mitterrand readuce în 1993 Franta în NATO, dupa ce în 1990 se repezise preventiv la Berlin, pentru a legitima RDG-ul în ultimele sale zile de existenta. Chirac nu face azi decat sa continue discontinuitatea definitorie a sufletului politic francez. In tot acest timp, elita politica franceza s-a înnoit greu sau nu s-a înnoit deloc. In ciuda retoricii spectaculoase, clasa politica franceza e un corp social extrem de conservator. Sistemul selectioneaza si promoveaza un grup restrans, recrutat din rezerva ENA (Scoala Nationala de Administratie). Aceasta regula a conservat personalul politic francez si a barat calea intrusilor, a contestatarilor care vin din afara sistemului. Pe de alta parte, acest fixism de cadre a asigurat reluarea în diverse formule a aceluiasi repertoriu de idei si a transformat în virtute de stat “echangism”-ul politic, adica frivolitatea care e de asteptat de la orice lider politic francez. Acum însa, miza e mai mare decat a fost vreodata. Consecintele pot fi ireversibile. Caci, la celalalt capat al axei europene, Germania a facut o mutare înca mai dezastruoasa.

Tabu Kaputt !

Germania nu are un echivalent al “echangism”-ului politic francez. Politica germana postbelica a fost definita categoric de stabilitate. De la cancelarul Konrad Adenauer, politica germana a fost dominata de o idee: caracterul sacrosanct al aliantei cu Statele Unite. Din septembrie 2002, Konrad Adenauer se rasuceste probabil în mormant. Alegerile generale care au adus in extremis victoria liderului social-democrat Gerhard Schröder au încalcat marele tabu politic german. Presat de criza economica si amenintat de înfrangere, cancelarul Schröder a folosit tema crizei irakiene pentru a spune tot ce nu se spune de la tribuna în Germania. Antiamericanismul campaniei din septembrie 2002 a atins paroxismul odata cu declaratia în care Hertha Daubler-Gmelin, nimeni altcineva decat ministrul Justitiei, l-a comparat pe George Bush cu Adolf Hitler. Revolta americana a fost enorma. In fond, Frau Gmelin a reusit sa duca la cap rationamentul ei pueril, cocotata pe mormintele a 400.000 de soldati americani.

Poate ca americanii ar fi înghitit si aceasta proba de umor german, daca ea ar fi fost abandonata dupa ce a adus victoria lui Schröder. Insa cancelarul a continuat. Atata doar ca guvernul german a trecut de la atacuri de campanie la contestatia de principiu. Alaturi de Franta si de Belgia, germanii au blocat NATO, refuzand sa accepte masuri de întarire militara a Turciei, în pregatirea campaniei militare din Irak. Mai întai însa, în ziua de 8 februarie, ministrul de Externe Joshka Fischer a provocat o ciocnire publica fara precedent cu Donald Rumsfeld, ministrul american al Apararii. Cei doi s-au întalnit la o mare conferinta de studii strategice organizata la München. Acolo a strigat Fischer cu voce tremuranda, în directia lui Rumsfeld: “Iertati-ma, nu m-ati convins!” si a adaugat: “Eu stiu ca asa e democratic: sa tii cont si de parerea altora!”. Asadar, Herr Fischer nu e convins! Foarte bine! Atunci e timpul sa vedem cine e Joshka Fischer si ce fel de convingeri a adus el în Cancelaria Federala.

Joshka 5 idei

Omul care s-a oferit sa îi explice ministrului american al Apararii ce e democratia a început sa studieze problema din tinerete. El a sustinut cu brio primul examen în ziua de 7 aprilie 1973. O fotografie publicata de revista Stern în ianuarie 2001 îl înfatiseaza pe actualul ministru batand un politist, în cursul unei demonstratii anarhiste împotriva “dictaturii capitaliste germane”. Daca e sa dam crezare depozitiilor fostilor sai colegi de studiu, Fischer a aprofundat teoria democratica si la domiciliu, unde functiona asociatia Lupta Revolutionara, fondata de acelasi Fischer. Tot în casa lui Fischer din Frankfurt au avut loc întalniri cu membri ai organizatiei teroriste germane Fractiunea Armata Rosie (RAF). Gazde: Fischer si Daniel Cohn-Bendit (zis “Dany cel Rosu”, alt absolvent al cursului de democratie, propulsat ulterior în postul de membru al Parlamentului European). Invitat: Hans Joachim Klein, om de legatura între RAF, liderul libian Gaddafi si organizatia terorista Frontul de Eliberare a Palestinei. Klein a fost arestat acum cativa ani de serviciile secrete franceze. De la el si de la ziaristii care au urmarit firul cazului Klein vin multe din datele care orneaza certificatul de democrat al lui Fischer. Actiunile stradale de tinerete ale actualului ministru german sunt, pana la un punct, o chestiune strict personala. Insa propagarea si oficializarea ideilor lui Fischer sunt cel mai interesant fapt de mentalitate politica în Germania ultimilor 50 de ani. Fischer e unul din membrii tipici ai asa-zisei “generatii ‘68”.

O generatie bizara, care a absorbit pana la fanatism cateva idei primitive: 1) vinovatia Germaniei îi obliga în perpetuitate pe germani sa se opuna prin orice mijloace, oricarui razboi 2) singura interpretare corecta a nazismului e lectura marxista, de unde decurge ca 3) nazismul a fost produsul de varf al capitalismului, de unde decurge mai departe ca 4) sistemul capitalist trebuie atacat prin orice mijloace, de unde decurge, în sfarsit, ca 5) reprezentantii lui clasici, americanii, trebuie denuntati si înfruntati în calitatea lor de propagatori ai unui sistem nociv. Aceste idei au stationat un timp în strada si la marginea scenei politice germane. Insa de la sfarsitul anilor ‘70, generatia ‘68 a început sa ocupe pozitii din ce în ce mai importante în universitati, administratie, mediile de informare si, în cele din urma, în sistemul politic. Situatia e cum nu se poate mai deosebita de Franta. In vreme ce în Franta sistemul elitar si conservator al functiilor publice a tinut în afara insurgentii, în Germania n-a existat nici o bariera. Generatia ‘68 a început sa dicteze tonul opiniei publice, iar un personaj ca Joshka Fischer a ajuns ministru de Externe.
Antiamericanismul german nu mai e o surpriza.

Oxigenul de Est

Desi din motive distincte, Germania si Franta au ajuns, în februarie 2003, sa ocupe pozitii identice. Amandoua cred ca trebuie sa blocheze hegemonismul american. Cu ce? Intoarse cu spatele la America, ele au acceptat avansurile abile ale Rusiei. Astfel a aparut asa-numita axa antirazboi Berlin-Paris-Moscova. Tot asa a aparut însa si culoarul pe care Rusia poate trata chestiunile europene în trei, peste capul institutiilor paneuropene.

Mutarea, însotita de remarcele regretabile ale presedintelui Frantei la adresa României si Bulgariei, a provocat o criza imediata în Estul Europei. Statele est-europene au înteles ca risca sa fie cuprinse, din nou, într-un cleste continental, apasat de o parte de Germania si de cealalta de Rusia. Reactia lor imediata a fost sa caute oxigen în directia Americii. Aici am ajuns în doar trei saptamani de raspunsuri nechibzuite la întrebarea: suntem pregatiti de o lume dominata de valori americane?

Raspunsul franco-german a fost catastrofal. El a umplut scena de victime: Uniunea Europeana, relatia transatlantica si siguranta Europei de Est.