Pe aceeași temă
Europa se confruntă cu o gravă problemă. Migraţia islamică a perturbat unitatea UE și a determinat pe parcurs dificile consecințe politice, economice și sociale. Un exces de solidaritate manifestată unilateral de administrația germană și inconștiența guvernamentală a unor țări din sudul continentului a permis intrarea în citadela Europei a unui trist exod, rezultat al conflictelor tribale ce macină o parte din lumea asiatică. Când, poate, în viitor, se va face o analiză a acestor evenimente, va fi considerată o enigmă incompetența unor lideri politici, inculți și străini față de o realitate dureroasă. Între civilizația europeană și structura reală a lumii islamice există o incompatibilitate categorică și irezolvabilă. Consecințele se vor identifica în viitor, iar rezultatele vor fi poate dezolante.
Aspectele critice ale actualelor evenimente au provocat și serioase dezacorduri, în special în țările cele mai vulnerabile în raport cu această complexă tragedie umanitară.
Merită cunoscut și comentat un excepțional articol publicat de Jacques Julliard în cunoscutul cotidian francez Le Figaro pe 2 mai 2016. Autorul, cunoscut istoric și editorialist al presei franceze, și-a intitulat articolul Originea islamo-stângismului (Aux sources de l’islamo-gauchisme), iar argumentele sale merită a fi prezentate. Jacques Julliard se întreabă care este explicația pentru disponibilitatea unor scriitori și intelectuali (în general, cu vederi de stânga) din Franța de a susține necondiționat Islamul și de a venera o religie ce se manifestă permanent în formula cea mai violentă dintre religiile umanității. Problema este absolut surprinzătoare, mai ales că cei cu vederi de stânga au susținut permanent laicitatea, argument folosit împotriva partidelor considerate de dreapta. Brusc, acest argument dispare în contact cu Islamul, iar laicitatea clasică devine astfel intolerantă și reacționară.
Chiar și republicanismul devine suspect atunci când el este considerat garanția unui sectarism în cadrul căruia el are meritul de a solidariza umanitatea în contrast cu discriminările. Ultimul suspect în problema antiislamismului este chiar poporul. Manifestările publice sunt evident discutabile și de natură extremistă. Are loc un fenomen politic amintit de celebrul om politic Leon Blum, care a caracterizat astfel reacțiile partidului aparținând unei clase sociale, devenit pe parcurs un partid de declasați.
Autorul se întreabă cum a reușit neoclericarismul islamic să cucerească intelighenția, afirmând că este partidul săracilor, fapt extrem de discutabil. Cei care susțin islamismul au drept vector politic terorismul și criminalitatea. Această conversie a idealurilor de natură socio-politică a fost generată de adoptarea violenței drept principal argument. Nu trebuie uitată afirmația lui Sartre, care a regretat că Revoluția Franceză nu a ucis destul. Sub acest aspect merită amintită prezența unui mare număr de intelectuali francezi în rândurile partidelor fasciste și comuniste. Prezența acestora este și urmarea urii împotriva creștinismului, vinovat de multiple crime și inchiziții, în timp ce Islamul nu are responsabilități asemănătoare.
Jacques Julliard se ocupă și de un fenomen curios, vizibil în prezent cu ocazia unor manifestări publice: dispariția acelui minut de tăcere care a intervenit permanent cu ocazia unor comemorări sau adoptarea unui doliu public. Astăzi, pe stadioane sau în diverse alte ocazii ce presupun existența unor participări intense, rememorarea unui dispărut se face prin aplauze. Lumea modernă nu mai suportă tăcerea. Un minut de reculegere este deja prea mult. În acest sens, autorul citează o lucrare publicată recent de Alain Corbin, cu titlul Istoria tăcerii. Tăcerea este condiția spiritualității. Toate marile aventuri ale spiritului uman au presupus și tăcerea, alături de poezie, filozofie și contacte cu divinitatea. Una dintre victimele manifestărilor violente este în primul rând educația. La o lecție inaugurală la Collège de France, în 1977, Roland Barthes, cunoscut pentru vederile sale stângiste, a produs enervare când a afirmat că limbajul este fascist, fiind produsul unei puteri. Julliard crede că limbajul nu este fascist, ci zgomotul, generalizat prin toate formele sale moderne, ne impiedică să reflectăm. Cititul, scrisul, ascultatul muzicii, dialogul, și nu clămpăneala, presupun și tăcerea.
A fi religios, poetic, muzical sau îndrăgostit - tăcerea nu este numai lipsa zgomotului, este în primul rând climatul libertății. Spectatorii unei întâlniri sportive pe Stadionul Dinamo din București au aplaudat în momentul în care un jucător decedat era scos de pe teren, iar la ceremonii similare pentru diverse celebrități, se aplauda frenetic mortul.
Dan Dobreanu,
Mai 2016
