Pe aceeași temă
Procesul decizional la nivel european, aşa cum a fost imaginat la începutul construcţiei europene, se prezenta după cum urmează: Comisia Europeană deţine monopolul iniţiativei legislative, deci propune; Parlamentul European este consultat; Consiliul decide cu majoritate (simplă, calificată) sau unanimitate. Procesul decizional implica astfel o singură procedură legislativă (consultarea), însă emergenţa şi dezvoltarea a noi politici publice la nivel european a dus atât la complexificarea raporturilor instituţionale, cât şi la consolidarea progresivă a rolului parlamentului.
Prerogativele instituţiei sunt consolidate începând cu 1970 prin adoptarea tratatelor bugetare (de la Luxemburg şi de la Bruxelles). În baza acestor tratate, parlamentul împarte cu consiliul puterea bugetară. Propunerea de buget prezentată de comisie trece de la parlament la consiliu, fiecare instituţie pronunţându-se asupra „cheltuielilor obligatorii“ (asupra cărora consiliul are ultimul cuvânt) şi „cheltuielilor neobligatorii“ (asupra cărora parlamentul are ultimul cuvânt). Pentru a înţelege rolul PE în politica bugetară trebuie menţionat că a doua categorie de cheltuieli, cele „neobligatorii“, reprezenta în 2008 peste 60% din totalul bugetului. Parlamentul are, de asemenea, posibilitatea de a-l respinge în totalitate, aşa cum s-a întâmplat deja în 1980. Dacă nu este cazul, preşedintele parlamentului este cel care declară bugetul definitiv adoptat.
Parlamentul European exercită şi puterea legislativă prin intermediul a patru proceduri fundamentale: consultarea (mai sus menţionată), cooperarea şi avizul conform (introduse prin Actul Unic European) şi codecizia (introdusă prin Tratatul de la Maastricht). Gradul de intervenţie a parlamentului în procesul decizional depinde astfel de domeniul de politică publică în care se iau deciziile şi de procedura stipulată în tratate. „Principala diferenţă între aceste proceduri constă într-o învestire diferită a puterilor PE“ (Varela, 2008: 57).
Procedura de consultare învesteşte parlamentul cu dreptul de a emite un aviz consultativ (Varela, 2008: 59). Absenţa consultării parlamentului în domeniile în care aceasta este obligatorie (agricultură, fiscalitate, concurenţă...) poate duce la anularea actului legislativ.
Procedura de aviz conform permite PE să accepte sau să respingă o propunere fără să poată să o modifice. Această procedură se aplică pentru decizii importante, cum ar fi aderarea a noi state membre, acorduri de asociere şi alte acorduri cu state terţe. Această procedură se aplică şi la adoptarea unei proceduri electorale uniforme, în domeniul fondurilor structurale şi de coeziune, în domeniul cetăţeniei sau al misiunilor Băncii Centrale Europene (Varela, 2008: 62). Este, de asemenea, nevoie de avizul conform al PE pentru a impune sancţiuni unui stat membru în cazul încălcării grave şi pe termen lung a Drepturilor Omului sau pentru a lansa o cooperare întărită într-un domeniu în care se aplică procedura de codecizie.
Introducerea procedurii de cooperare în 1987 marchează începutul consolidării prerogativelor Parlamentului European, însă aria de aplicabilitate a acesteia este redusă, ca urmare a introducerii unei noi proceduri, numită codecizie. Cooperarea se aplică, în prezent, în domeniul uniunii economice şi monetare.
Prin procedura de codecizie, introdusă prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentul European devine colegislator alături de consiliu, PE putând să respingă, cu majoritatea absolută a membrilor săi, poziţia comună adoptată de consiliu şi să încheie procedura. Este procedura care conferă puteri egale PE şi consiliului şi care a fost progresiv extinsă către un număr din ce în ce mai mare de domenii (libera circulaţie a forţei de muncă, servicii, piaţa internă, educaţie şi sănătate pentru măsuri de promovare, excluziunea socială, sănătate publică...).
Printre exemplele recente care ilustrează rolul PE în procesul decizional se numără directiva privind serviciile portuare, respinsă în 2003 şi în 2006 de către parlament în cadrul procedurii de codecizie. Prin Tratatul de la Lisabona, tendinţa este aceea de a transforma această proceduă în „procedura legislativă ordinară“ (Varela, 2008: 65).
Nu în ultimul rând, parlamentul este „organul de control democratic al UE“ (Varela, 2008: 24). Instituţia poate adopta o moţiune de cenzură care să ducă la demisia colectivă a Comisiei Europene, formulează întrebări scrise şi orale adresate comisiei şi / sau consiliului, numeşte mediatorul european şi poate constitui comisii de anchetă.
Referinţe: Diego Varela, Guvernarea Uniunii Europene, Editura Institutul European, Iaşi, 2008, 219 p.
* Lector la Université Libre de Bruxelles
