De același autor
La München, refugiații sirieni sunt primiți cu flori. La noi, refugiați nu sunt, în schimb îi plângem pe nemți. Se poate un mai mare paradox?
În general, tocmai cei ale căror țări (precum Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, România) nu sunt dorite de emigranți drept locuri de azil se arată revoltați de prezența zecilor de mii de persoane care tranzitează teritoriul Greciei, Serbiei și Ungariei, în mare grabă spre Germania. Guvernele respective și opiniile publice par să refuze până și cote modeste de refugiați care ar urma să fie redistribuiți; cei care nu au decât nesemnificative minorități musulmane se tem că Europa creștină se va islamiza; cei care nu au cunoscut atacuri teroriste din partea fundamentaliștilor evocă apăsat acest risc (precum fostul președinte Băsescu). Așadar, tocmai „esticii“, care nu trăiesc zilnic cu „celălalt“, precum „vesticii“, văd în prezența sporită a străinului Apocalipsa, sfârșitul civilizației, al treilea război mondial ori cine știe ce conspirație malefică ducând spre toate aceste dezastre. În loc să caute soluții realiste și pragmatice, se lamentează și, în loc să coopereze în organizarea unui sistem de primire / triere a refugiaților și migranților, se lasă cuprinși de panică. Tot ei, care au importante diaspore de vechi azilanți politici și de mai recenți migranți economici (numai din Ungaria în 1956 au fugit circa 190.000 de oameni după zdrobirea revoluției), se arată inflexibili la suferința exilului altora, subliniind faptul că acești „alții“ sunt noneuropeni, adică o nouă specie de „barbari“, inasimilabili și incompatibili cu țările europene.
În general, țările Europei de Est – inclusiv România – au acum puține minorități etnice și religioase; iar vechile conflicte, Holocaustul, migrația din vremea comunismului ori expulzările (precum cele ale germanilor din Sudeți după cel de-al doilea război mondial), uniformizând populațiile, au menținut viu „tribalismul“ psihologic, sădind convingerea că „celălalt“ e acceptabil doar dacă e cvasiinvizibil în societate. Faptul că oameni de diverse religii, etnii și tradiții pot trăi laolaltă pașnic a fost totuși un fapt comun pentru Europa Centrală și de Sud-Est timp de sute de ani, un fapt a cărui existență nu a avut de așteptat colocviile contemporane despre multiculturalism. Azi însă el pare incomprehensibil pentru „estici“, feriți totuși, după dezastrul iugoslav din anii ’90, de conflicte etnico-religioase, dar în continuare obsedați de statul etnic-uniform; dimpotrivă, el este, cel puțin în parte, acceptat de „vestici“, acolo unde nu au lipsit totuși atentatele, incendierile, profanările, conflictele de toate felurile. În sfârșit, acel „populism tribal“ (gen FN, UKIP, Pegida), care în Vest rămâne respins de „centrul“ politico-cultural, la „estici“ domină centrul și, bineînțeles, nu-l am în vedere numai pe Viktor Orbán al Ungariei.
Se pot, desigur, furniza destule explicații pentru acest paradox și nu pretind aici să le listez și cu atât mai puțin să le discut. Probabil că economicul, izolarea cultural-politică din timpul comunismului, noutatea multiculturalismului, felul educației își spun, toate, cuvântul. Vreau însă să sugerez o explicație, de natură psihologică, pe care o numesc „frustrarea rudei sărace“. „Esticii“ (inclusiv partea de est a Germaniei) s-au simțit, mai ales după 1990, rudele sărace ale Europei. Au avut impresia (nu neapărat pe nedrept) că acceptarea lor în marea familie „a civilizației“ nu a fost niciodată completă, că durerile lor vechi (comunismul) și mai noi (tranziția) nu au fost niciodată bine înțelese, că temerile lor (de exemplu, față de Rusia) nu au fost crezute până la capăt; s-au simțit excesiv dăscăliți, tratați cu condescendență, primiți în „casa comună“ numai după ce li s-a atras atenția insistent că au pantofii murdari și hainele boțite.
Iar acum constată horifiați că „alții“, veniți tocmai din Siria, sunt primiți pe loc și în bloc, ba chiar și, pe alocuri, salutați. Nu-i ăsta un scandal?, își zic esticii. Iar atunci reacționează pripit și isteric, punând în valoare singurul element care i-ar lega indisolubil de „rudele bogate“: exact înrudirea aceasta pe care „ceilalți“ nu o posedă. De aici recursul atât de frecvent la „gene“, la calitatea mistică aproape de „europeni“ și, bineînțeles, la creștinism, cât și evocarea războiului civilizațional. Pe scurt, noi, esticii, ne fălim cu „europenitatea“ noastră, înțeleasă fie rasial, fie religios, pesemne fiindcă nu avem multe alte atuuri cu care să ne impunem în ochii „rudelor bogate“. Om fi noi „oile pierdute“ ale „casei Europa“, gândim, dar chiar și așa, ca rude „de sânge“, tot am avea drept la ospăț înaintea „câinilor“ de străini, cărora, precum în istoria evanghelică cu femeia „siro-feniciană“, nu le rămâne decât să mănânce fărîmiturile căzute pe jos. Asta în cel mai bun caz.
Oricum, paradoxul acesta subliniază o realitate îngrijorătoare: consider că nu riscul presupusei „islamizări“ a Europei este la ordinea zilei, ci riscul disoluției unității europene, cauzat de neputința statelor membre de a găsi o soluție comună, deopotrivă umană și rezonabilă la criză. Trasă fiind, cum se vede, în direcții contrare, dinspre „est“ și „vest“, ba și dinspre „nord“ și „sud“, incapabilă să stăpânească recriminările reciproce dintre state, incapabilă să acționeze, dacă nu unitar, măcar concordant, ce va mai rămâne din Uniune? Or, pentru a ține lucrurile laolaltă, avem și noi, frustratele „rude sărace“, o responsabilitate nu mică...