De același autor
Presiunea externa
Chiar daca tardiv, Biserica Ortodoxa Romana are astazi sansa nasterii unei dezbateri interne reglementate prin coduri etice specifice corpului eclezial. Prin aceasta afirmatie nu vreau sa cautionez regula standardelor duble si retorica "neamestecului in treburile interne". Daca ierarhia BOR poate primi salarizarea - deloc parcimonioasa - de la Ministerul Finantelor, atunci si relatia cu CNSAS trebuia sa functioneze pe principiul onestitatii si dialogului. Aceeasi presa libera care a relatat abundent funeraliile PF Teoctist merita altceva decat dispret superior sau comunicate evazive din partea departamentelor de comunicare ale Patriarhiei. Presiunea publica exercitata in ultimii ani in directia deconspirarii ierarhilor-turnatori exprima, asadar, o dorinta legitima..jpg)
Dupa revolutie, o buna parte a societatii romanesti a sperat sa gaseasca in randurile inaltului cler figuri nepatate de complicitate in relatia cu PCR si organele sale represive. "Dreptate, ochii plansi cer sa te vada" - aceasta fraza n-a fost dintotdeauna un slogan. Seniorii infranti de dulaii comunismului si tinerele generatii nascute in libertate au vrut sa vada ca o institutie desprinsa de factorul politic este capabila de judecata sincera, limpede si dreapta. Reconcilierea tarii cu propriul trecut avea nevoie de modele. Daca Biserica Ortodoxa a fost, macar pentru o vreme, inamicul direct al bolsevismului, atunci respectul pentru martirii din inchisori cerea distantarea fata de miasmele delatiunii. Multi au asteptat - poate "stand stramb si judecand drept" - ca marturisirea publica a vechilor culpe sa apara intr-un mediu care aprofundeaza zilnic taina pocaintei si misterul iertarii. In fata acestor asteptari, deceptiile au fost indreptatite.
Riscul ipocriziei
In acelasi timp, discursul purgativ al societatii civile s-a dovedit adesea vulnerabil la ranchiuna si ipocrizie. In decorul mizerabil al dezbaterii noastre publice, acolo unde calaii se amesteca vesel cu victimele, acuzatiile insistente de colaborationism - nu intotdeauna facute pe baza unor probe irefutabile (vezi alegatia lui Mircea Dinescu despre "arderea dosarelor", in decembrie 1989) - au putut sa para niste acrobatii stilistice incarcate de resentiment. Generalizari gratuite si portretizari sumare au lasat loc la nenumarate confuzii. In tara lui Catavencu, Farfuridi si Branzovenescu, dezbaterea despre responsabilitate si vinovatie a devenit o competitie infantila cu tema: "cine arunca primul piatra?".
Nu interesul genuin pentru puritatea Bisericii, cat vendeta personala si diatriba ideologica (de pe pozitii aprioric anticrestine sau antiortodoxe) s-au facut resimtite in ultimul timp. Etosul revolutionar - nostalgia dupa "lumea civilizata" exprimata prin raderea metaforica a barbilor ultimilor preoti (sau, in imaginatia viscerala a lui Diderot: "que le dernier des rois fût étranglé avec les boyaux du dernier prêtre") - si-a etalat toata elocventa. "Dosariada" a oferit un ultim pretext pentru o alta solfegiere a ateismului militant. Ni s-a sugerat imediat cat de bine i-ar sta Capitalei tarii fara cruci in Piata Universitatii, fara troite in drum si - de ce nu? - fara pom (brazi naturali) de Craciun.
Pe scurt: s-a vorbit prea putin despre regimul terapeutic, ratiunea spirituala si motivatia teologica a deconspirarii fostilor colaboratori ai Securitatii. In ceea ce ma priveste, doresc sa fac urmatoarele consideratii mai ales din acest ultim unghi.
Pacatul turnatoriei
Pentru o traditie religioasa atat de rafinata dogmatic si sofisticata spiritual, precum ortodoxia, condamnarea mariajului "crestin" cu structurile politienesti ale bolsevismului n-ar trebui sa lase vreun echivoc. Turnatoria nu este doar o eroare circumstantiala, o slabiciune psihologica sau un esec al moralei stoice a datoriei.
Judecat in termeni teologici, gestul reprezinta un pacat impotriva poruncii care spune: "iubeste-l pe aproapele ca pe tine insuti" (Levitic 19, 18; Matei 12, 31, unde Hristos o alatura de comandamentul iubirii lui Dumnezeu). Mai mult, pentru un crestin, gestul delatiunii implica renuntarea la imperativul transparentei (Ioan 18, 24: "Iisus i-a raspuns: Eu am vorbit pe fata lumii; Eu am invatat intotdeauna in sinagoga si in templu, unde se aduna toti iudeii si nimic nu am vorbit in ascuns"), al curajului (Fapte 27, 17: "eu sPavelt vorbesc fara sfiala"), al barbatiei (Luca 5, 11: "Nu te teme"), al onestitatii (Marcu 14, 57: "au dat marturie mincinoasa"), al fraternitatii cu cei persecutati (Luca 22, 7: "si veti fi dati si de parinti si de frati si de neamuri si de prieteni"), al rezistentei impotriva falsului mesianism politic (I Ioan 4,1b: "multi prooroci mincinosi au iesit in lume"), al refuzului idolatriei sau "cultului personalitatii" (Avacum 3, 14: "strapuns-ai cu sagetile tale capul lui Faraon"), al regulii adevarului (Efeseni 5, 11: "nu fiti partasi la faptele cele fara roada ale intunericului, ci, mai degraba, osanditi-le pe fata").
Mai presus de toate, insa, se afla credinta in puterea de otel a comunismului - sentimentul coplesitor impartasit de fiecare turnator ca viata nu merita "risipita" intr-o lupta cu un sistem sortit unei vesnicii istorice. Alta a fost, desigur, convingerea lui Nicolae Steinhardt, Karol Wojtyla sau a pr. Calciu-Dumitreasa.
Marturisirea publica
Prin urmare: nu societatea civila, ci in primul rand Scriptura si exigenta vietii crestine cer o marturisire a raului produs de institutia Securitatii. Incapacitatea de-a sesiza aceasta perversiune de maxima adancime a comunismului tine, in buna masura, de esecul constiintei profetice a Bisericii in modernitate. Aliantele bizantine dintre religie si stat - atat de specifice lumii balcanice - au nascut o intreaga retorica impaciuitorista, in timp ce universul concentrationar dadea Romaniei o pleiada de sfinti. La cateva decenii dupa instalarea Partidului unic, logica acomodarii a produs optimismul bunei invecinari, arta favorurilor reciproce (intre nomenclatura si cler), placerea convivialitatii.
Dupa revolutie, din pricina dosarelor, numerosi episcopi au putut fi santajati fie de subalternii lor, fie de nu mai putin meschinii agenti electorali ai tranzitiei. Coruptia inregistrata in mediile bisericesti este rezultatul acestei legi a tacerii - singura care a domnit nestingherit in ultimii 18 ani. Sub amenintarea unei "scurgeri de informatii" catre presa, ierarhii n-au comentat minciuna politica si dezmatul hotiei autohtone, acumulate in forme flagrante de injustitie sociala si tiranie economica. Fenomenul de clericalizare excesiva a Bisericii - uimitoarea opera defensiva a noilor caste preotesti, in care fiii isi absolva tatii, iar tatii isi imbogatesc fiii - se explica prin acelasi mecanism.
Asa se face ca astazi nu avem nici macar un exemplu de inalt ierarh care sa fi asumat - dupa exemplul dat de Sorin Antohi in "republica literelor" - asceza unei confesiuni publice si retragerea subsecventa din agora. Desi calugari dupa vocatie, nici un episcop nu s-a intors spasit "la rugaciune si post" in manastire. Dupa modelul politicienilor compromisi, ierarhii depun contestatii, refuza confruntarea deschisa, se balbaie lamentabil si amesteca sistematic planurile. Unul dintre artificiile silogistice cel mai frecvent invocate de acuzati este apelul la efectele vindecatoare ale sacramentului "spovedaniei". Se uita, desigur, faptul ca Biserica timpurie a cunoscut marturisirea publica ("in adunare", Didahia 4.14) si ca, dintotdeauna, "pricinile de sminteala" au fost mai aspru cantarite decat pacatele comise in sfera strict privata. Datorita dimensiunii publice de care se bucura episcopii ortodocsi in Romania - prin statutul obiectiv, dar si prin forta imprejurarilor personale -, actul de pocainta ar trebui sa asume, ideal, o dimensiune vizibila, in forma Crucis.
Numai prefatandu-si discursul public cu un asemenea gest de smerenie colectiva si individuala, Biserica va putea avea un adevarat ascendent fata de liderii societatii romanesti, predicand prin pacea launtrica atat perfectiunea morala, cat si impacarea cu semenii.
