Conditia antigonica: Monica, Hannah, Nadejda

Vladimir Tismaneanu 18.11.2013

De același autor

Exista personalitati care definesc o epoca si o cultura. Acesta a fost, neindois, cazul Monicai Lovinescu, de la a carei nastere se implinesc 90 de ani. Reflectand la destinul Monicai,, mi-am amintit un cintec al lui Bulat Okudjava intitulat, „Trei surori”. Numele lor—Vera, Nadejda, Liubov. Asadar, Credinta, Speranta, Iubirea. Este vorba de trei dimensiuni ale umanului pe care totalitarismul a incercat sa le aneantizeze. In locul credintei in valorile eterne, a propus ideologia urii de clasa ori de rasa. A absolutizat gelozia sociala si delirul rasist. In locul sperantei ca dimensiune ce ne apropie de transcendenta, a hipostaziat devotamentul pentru Partidul unic si a glorificat sinistrul Führerprinzip. In fine, in locul Dragostei (acel amor mundi despre care Hannah Arendt a scris pagini de o mistuitoare actualitate), totalitarismul, fie el rosu sau brun, a sacralizat violenta ca substrat al actiunii istorice.

 

Aceste teme sint de fapt obsesiile (folosesc acest concept in sensul de preocupare constanta) Monicai Lovinescu, dar si ale Hannei Arendt si ale Nadejdei Mandelstam. Hannah si Nadejda, alaturi de Jeanne Hersch, au fost poate cele mai importante repere ale reflectiei politice si morale a Monicai Lovinescu. Pe 15 martie1973, la doua decenii de la moartea lui Stalin, Monica Lovinescu se ocupa de lucrarea clasica a Hannei Arendt Originile totalitarismului.[1] Noteaza ca studiul aparut in traducere franceza contine de fapt doar partea a treia din capodopera arendtiana, scrisa cu citva ani inainte de moartea celui care, impreuna cu Hitler, a personificat Raul absolut. Pentru ca, in viziunea Hannei Arendt, impartasita de Monica Lovinescu, Stalin nu a fost un despot de tip traditional, ci un maniac pentru care indeplinirea preceptelor ideologice ale bolsevismului justifica oricite crime, oricite actiuni scelerate. Fireste, odata cu moartea lui Stalin, cele mai monstruoase trasaturi ale sistemului au fost abandonate, dar ele au ramas, fie si prin ramificatii, parte a unei mosteniri pe cit de dureroase, pe atit de traumatica din punct de vedere psihologic. Scrie Monica Lovinescu: „...daca ne referim la principala caracteristica a sistemului totaalitar asa cum se desprinde ea din studiul lui Hannah Arendt, si anume nazuinta de a schimba radical natura umana prin tripla ucidere a persoanei morale, a persoanei juridice si a individualitatii—rezultatul ultim al acestei triple crime, cu si fara cadavru, urmind sa fie ciinele de tip pavlovian, si daca mai constatam ca locul ideal al unei astfel de transformari, lagarul de concentrare, s-a farimitat ca institutie de prima importanta in sistemul comunist ... atunci nu putem sa nu dam dreptate lui Hannah Arendt: totalitarismul ca masina de fabricat absurdul, ca demenţa in stare pura a disparut de pe scena istoriei.  Insa ramasitele lui dainuie nu numai in forma lagarelor si spitalelor psihiatrice din Uniunea Sovietica, dar si in aspecte mai putin controlabile si aparent, dar numai aparent, mai putin grave”.[2]

Am mai spus-o si nu ezit sa o repet aici: in eseurile Monicai Lovinescu regasim acele teme, ipoteze si analize pe care s-a putut/se poate fonda o gindire romaneasca apta sa explice fenomenul totalitar, inclusiv experimentul „socialismului dinastic”.  Descinsa din traditia moralismului camusian, dar si din aceea a filosofiei critice a istoriei ilustrata de Raymond Aron, Monica Lovinescu ofera dezvoltari de o remarcabila adincime conceptuala ale perspectivei arendtiene. Tezele Hannei sint interpretate dialogic in reflectiile Monicai. Observa ea ca in Romania lui Ceausescu, chiar in absenta lagarelor de concentrare,  persista doua din trasaturuile fundamentale ale totalitarismului: uitarea fortata si crearea unui climat de irealitate. Amindoua vor continua sa faca ravagii si dupa 1989 cind fostii propagandisti, experti in impostura, vor afisa mastile unui democratism specios. Stalinismul, ca si nazismul (pe care de altfel l-a precedat intru diabolice experimente) inseamna anihilarea irevocabila a demnitatii; „Victima nu numai ca urma sa fie distrusa psihic, dar si amintirea ei trebuia sa dispara. Tarile cu adevarat totalitare nu-si pot oferi luxul cimitirului si al memoriei. In ideal, un om inghitit de un lagar de concentrare sau de o inchisoare de tip totalitar, nu numai ca dispare, dar n-a existat niciodata.”[3]

           

Mnemofobia a fost inerenta acestor sisteme.A culminat in mnemocid.  Ceea ce a si facut gesturile celor care au refuzat sa uite atit de semnificativ-subversive. O Anna Ahmatova care poarta in memorie poemul Requiem, scris in 1937, anul de virf al Marii Terori, o Nadejda Mandelştam care devine depozitara (legatara) scrierilor sotului ei, poetul prigonit si asasinat pentru ca a indraznit sa scrie in 1934 citeva versuri ironice (devastatoare, e drept) la adresa „montagnardului de la Kremlin” sint dovezile supreme ale faptului ca bocancul totalitar nu poare strivi mereu reinnoita ispita a libertatii.[4]  Tot astfel, impotriva celor care au sutinut si sustin ca excesul de amintire ar putea cumva dauna unui suspect echilibru al unei societati  fara framintari si remuscari, deci una  a nesimtirii, Monica Lovinescu scria: „...numai memoria e insare sa redea unei societati peste care a domnit totalitarismul o respiratie normal ori cvasinormala. A scrie despre ce s-a intimplat in societatea totalitara din Romania de-a lungul stalinismului nu corespunde dorintei de a redeschide rani ce altfel s-ar cicatriza singure, ci e unica metoda de a trece cu adevarat pragul daca nu spre un tip de societate libera, cel putin spre una de tip dictatorial. ...Slujindu-se de cuvint, scriitorii nu pot sa nu sufere cei dintii de dedublarea lui. Pentru ei, dainuirea sistemului totalitar, chiar atenuat in aspectele lui cele mai agresive, poate agrava schizofrenia ce amninta inca—la 20 de ani de la moartea lui Stalin—intregul corp social”[5]. Diagnostic implacabil al unei maladii ce avea sa ia forme paroxistice in anii urmatori.

 

In aprile 1975, Monica Lovinescu raspunde celor care se angajau in cronici encomiastice la adresa romanului Delirul de Marin Preda, proclamat drept cronica a „celei mai negre perioade din istoria Romaniei” intrebind: „Criticul acesta n-a trait in tara in tot timpul stalinismului?” Si, mai departe, citeaza din din Nadejda Mandelştam,  cea care a dat poate cea mai sfisietoare radiografie a sistemului totalitar in faza transei staliniste, a deplinei disolutii a umanitatii.  Totalitarismul a fost barbaria organizata pe baza de ideologie, omorul in masa drapat in vestmintele filantropiei universale: „Trebuie sa fi trait viata noastra pentru a intelege acest adevar: atita vreme cit mai gasesti cadavre pe strazi si pe drumuri, viata mai este posibila.  Atita vreme cit o femeie mai poate sa-si caute barbatul pe strazile orasului său, viata mai pastreaza ceva omenesc. Dar o data ce aceasta femeie e nevoita sa mearga la lucru, sa-si puna rosu pe buze (adica sa-si ascunda durerea pentru a nu fi remarcata), viata nu mai este cu putinta”[6]  Ramine atunci sinuciderea, gestul disperarii finale, al repudierii unei lumi in care s-a depasit orice prag al unui absurd cu care putem stabili un efemer armistitiu. Scria Nadejda Mandelştam: ‚Sint uluita ce greu le este oamenilor sa paseasca peste acest prag fatal. In interdictia crestina a sinuciderii exista ceva absolut asemanator cu firea omului, caci el nu recurge la acest pas, desi viata este mult mai cumplita decit moartea, cum ne-a dovedit-o epoca noastra.  Si pe mine, cind am ramas singura, m-a sustinut mereu fraza lui O.M. (Osip Mandelştam—V.T.): ‚De ce crezi tu ca trebuie sa fii fericita?’, si cuvintele protopopului Avvacum: ‚Cit mai avem de mers, protopopule?’ l-a intrebat sotia, ajunsa la capatul puterilor. ‚Pin’la mormint, preoteasa’, i-a raspuns sotul, iar ea s-a ridicat si a pornit  mai departe . Daca insemnarile mele se vor pastra, oamenii, citindu-le, ar putea crede ca le-a scris un om bolnav... Fiiindca ei vor uita tot si nu vor crede nici o marturie. (...) De curind am citit observatia rationala a cuiva: ‚Se zice ca acolo TOATA LUMEA se temea.  Este imposibil sa se teama toata lumea” unii se temeau, altii nu...’Inteligent si logic, n-am ce zice, dar viata noastra nu era nici pe departe atit de logica”.[7]

 

In Nadejda Mandelştam, Monica Lovinescu a salutat un martor si un scriitor comparabil cu Soljeniţîn. Intr-o lume in care lacrimile sint interzise, iar jelirea celor disparuti este considerata un atentat la adresa „securitatii statului”, Monica, fiica pe veci marcata de cumplitul destin al propriei mame, ucisa in Gulagul romanesc, se regaseste in cuvintele deznadajduite ale Nadejdei: „Sint o vaduva care nu si-a inmormintat sotul, si-mi indeplinesc astfel datoria fata de un mort cu un numar matricol la picior, gindindu-ma la el si plingindu-l, dar fara lacrimi, deoarece apartinem generatiei ce nu cunoaste lacrimile. Ma astept in orice clipa sa mi se confiste notele.  NU le voi da de bunavoie. Ele nu vor putea fi luate decit o data cu mine.  Daca acest lucru se va intimpla, voi inceta s-o invidez pe Antigona”. [8]  Antigonele urgiei totalitare au trebuit sa-si poarte doliul in clandestinitate, pe furis, victime carora li s-a confiscat dreptul de a exista ca individualitati reale, osindite sa supravietuiasca in desertul masificarii si al complicitatilor sordide: „Si aici Nadejda Mandelştam se intilneste—tot fara s-o fi citit, foarte probabil—cu Hannah Arendt, care definea sistemul totalitar prin atomizarea societatii gratie denuntului devenit sistem de guvernamint si arestarii inocentilor.”[9] Mi-as fi dorit enorm sa pot sta de vorba cu Monica si cu Virgil despre filmul Margaretei von Trotta consacrat Hannei Arendt.Sa incercam sa raspundem impreuna la interogatiile despre radicalitatea si banalitatea Raului intr-un veac absurd, demonic, dominat de hubris utopic. Mi-o pot imagina pe Monica aprinzandu-si a nu stiu cata tigara (asemeni Hannei) si meditand cu voce tare despre ielele ideologice fara de care teroarea absoluta nu ar fi fost posibila...

 

(Versiune actualizata a primei parti dintr-un serial cu acelasi titlu aparut in 2008 in exceptionala revista "Idei in dialog" condusa de H.-R. Patapievici).



[1] Hannah Arendt, The Origins of Totalitarianism, new edition with added prefaces (San Diego: Harcourt Brace Jovanovich, 1973). Trad. rom. de Ion Dur si  Mircea Ivanescu, editia a II-a,  Humanitas, 2006.

[2] Monica Lovinescu, Seismograme/Unde scurte II (Bucuresti: Humanitas, 1993), p. 59; a se vedea Jurnal esential, editat de Cristina Cioaba la Humanitas, in 2010, cu o prefata de IoanaParvulescu.

[3] idem, p. 60

[4] see György Dalos, The Guest from Afar: Anna Akhmatova and Isaiah Berlin (New York: Farrar Straus and Giroux, 1998); Martin Malia, The Soviet Tragedy: A History of Socialism in Russia (New York: Free Press, 1994), pp.227 si  340. Poemul lui Mandelştam este motto al esentialului capitol “Purge and Consolidation. 1935-1939”.

[5]  Monica Lovinescu, Seismograme, op. cit., pp. 60-61

[6] ibidem, p. 124

[7] Nadejda Mandelştam, Fara speranta (Iasi: Polirom,2003)), trad. Nicolae Iliescu,  pp. 78-79.

[8] Seismograme, op. cit, p. 127

[9] ibidem, p. 128 Pe tema denuntului ca ingredient indispensabil al totalitarismului, recomand cartea lui Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnator, Humanitas 2013.


 

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22