Adio, bătrâne asasin!

 

 

 

Nu ne-am cunoscut niciodată în mod direct. Nu am fost prezent la ultimele tale turnee prin ţară, cele de anul trecut, atunci când, alături de fostul tău şef de cabinet şi prieten Aurel Rogojan, aţi răspândit ultima doză de venin şi minciună pe care aţi mai putut s-o livraţi acestui popor intitulată Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor. Aţi publicat-o la editura fostului vostru informator, Petru Romoşanu, care, nu-i aşa, nu a putut să vă refuze. Nu ai avut nicio ruşine să mergi cu ea la Timişoara, oraşul pe care tu şi oamenii tăi aţi fi vrut să-l ştergeţi de faţa pământului în decembrie 1989, şi de la pupitrul filialei locale a Academiei Române (care, apropo, nu a avut nici măcar minima decenţă să se prefacă că nu a ştiut despre organizarea evenimentului) le-ai spus celor din sală că Securitatea nu a tras nici un foc de armă acolo. Că morţii Timişoarei sunt opera exclusivă a Armatei, a „diversioniştilor sovietici“ şi a „spionilor occidentali“. Oamenii tăi nici nu au îndrăznit să se apropie de manifestanţi pentru că erau prea ocupaţi să împiedice „dezmembrarea României“. N-aţi tras niciunul.

 

Cei câţiva revoluţionari timişoreni care te-au aşteptat în faţa intrării nu te-au putut opri pentru că erai păzit de jandarmi şi ai sosit într-o maşină a SRI-ului local. Şi ce-ar fi putut face altceva decât ceea ce au făcut, şi anume să strige „ruşine“? Nu a lor. A noastră, a tuturor celorlalţi, care am asistat impasibili la aşa ceva. Marius Mioc, care a fost arestat în decembrie 1989 din ordinul tău, te-a întrebat dacă nu cumva e cam mult să afirmi asta tocmai tu, care ai fost condamnat pentru „complicitate la genocid“, fix pentru măcelul de la Timişoara. Ai răspuns că nu ştii pentru ce ai fost condamant. A fost „un proces politic“, nu ai văzut nici măcar sentinţa. „KGB-iştii lui Iliescu“ s-au răzbunat pe tine pentru că ai vrut să-i împiedici să pună mâna pe putere. Ai minţit. Dar indiferent de cât de mare a fost minciuna, ziarele şi televiziunile prietenilor tăi au titrat că ai făcut mari dezvăluri despre „lovitura de stat KGB-istă“. Te-au promovat la fel de deşănţat cum au făcut-o de atâtea ori. Dar tu ştiai care era adevărul. Ai ştiut-o mereu, toţi aceşti 28 de ani.

 

 

Aşa cum spuneam, nu te-am cunoscut niciodată personal. Nici nu mi-am dorit să o fac vreodată. Nu am simţit nevoia să-ţi înghit poveştile şi să le reproduc ca un papagal fără discernământ, asemeni celor câteva zeci de ziarişti, pseudoistorici şi oameni de televiziune, care mint intenţionat un public neavizat, se păcălesc singuri, sau pe care ai reuşit să-i păcăleşti de-a lungul timpului. Eu te-am cunoscut însă mult mai bine. Pentru că, spre deosebire de ei, eu ţi-am citit timp de 16 ani „operele“, ţi-am urmărit lucrătura „fină“, ţi-am contabilizat victimele. Ce-ar fi să le spunem şi lor, acestor prieteni ai tăi, care te ridică astăzi în slăvi, acum, că am ajuns la final, câte ceva despre adevărata ta faţă? Ce-ar fi să începem cu ziua de 17 decembrie 1989? Mai ţii minte ce ai ordonat atunci? Ai dat următorul ordin:

 

 

DOCUMENTE DIN AGENDA gen. ȘTEFAN ALEXIE

 

 

 

„Se lichidează radical!“

 

 

Da, tu ai spus-o, nu Ceauşescu. De unde ştiu eu? Din agenda de serviciu a fostului tău subordonat, generalul Ştefan Alexie, membru al CSS (Consiliul Securităţii Statului, organul colectiv de conducere al Securităţii, n.n.), care şi-a notat, cuvânt cu cuvânt, ordinele tale din zilele acelea. Şi-a notat, referitor la acesta, şi de unde l-ai transmis, adică direct de la şedinţa CPEx. Iată că nu e chiar aşa cum spunea în Evenimentul Zilei Aurel Rogojan, că „despre cele mai multe dintre aceste fapte (adică cele pe care istoria naţională „le va asuma ca bun de patrimoniu al patriotismului real“) nu există nimic consemnat oficial, fiindcă aşa a fost rânduiala deciziilor“. Uite că s-a mai consemnat câte ceva şi oficial. Pentru că „în rânduiala deciziilor“ şi „sub incidenţa, deopotrivă benefică, dar şi malefică, a secretului şi raţiunilor de stat“ aţi uitat să ardeţi şi agendele lui Alexie. Ghinion.

 

În ele este scris negru pe alb ce le-ai transmis în realitate subordonaţilor tăi să facă în decembrie 1989 şi cum să privească „cu discernământ politic“ situaţia. Le-ai spus că este vorba despre „o lovitură de stat anti-socialistă“ (antisocialistă, şi nu antinaţională, dragi prieteni ai lui Vlad), o provocare „din afară“ şi că la Timişoara trebuie „să se facă linişte într-o oră“. „Radical“? „Linişte“? Nu tocmai imaginea pe care o vor promovată despre tine. Prietenii tăi ar jura că „diplomatul în ştiinţe juridice, militar de carieră, spiritul erudit, reformistul împătimit al locurilor prin care a trecut, loial României şi devotat cauzelor naţionale“ nu avea cum să se exprime în acest fel. Nu în cuvinte demne de Himmler sau Heydrich. Dar ei nu ştiu că tu exact aşa vorbeai când erai în cercul tău intim, împreună cu ceilalţi şefi ai Securităţii.

 

Tu le-ai spus, cu dispreţ suveran, atunci când ţi s-a raportat că la Timişoara în stradă nu sunt „agenţi străini“ şi „diversionişti“, ci muncitori şi studenţi, că „Gloata nu se revoltă singură“. Da, asta credeai tu şi securiştii tăi cu adevărat despre români. Gloata. Prostimea. Nu aveau ei cum să se ridice împotriva voastră singuri. Nu-i ducea mintea. I-a învăţat cineva. Trebuia să vină agenţii spionajului internaţional ca să le deschidă ochii că mor de foame şi de frig. I-ai admonestat pe cei care îţi raportau situaţia în timp real şi le-ai cerut să caute neapărat „cine este în spate“. Le-ai ordonat să scoată din pământ, din iarbă verde, spioni, turişti, CIA, KGB, Malta şi Ialta. Deşi tu ştiai foarte bine că nu au de unde să-i scoată. Nu hotărâsei tu, împreună cu Postelnicu, să treceţi trupele de grăniceri de la Armată la Ministerul de Interne, tocmai pentru a avea controlul direct al graniţelor? Nu aveai încredere în Armată, cum nici şeful tău Ceauşescu nu avea, şi ai vrut să ştii tot ce mişcă. Şi ai ştiut. Ţi se raporta zilnic câţi turişti intră în ţară, de unde vin, unde se duc, naţionalitatea, numărul de la maşină etc. Tot. Pe unde să intre cu arme şi bagaje „diversioniştii“? Ai ordonat ca până şi trenurile internaţionale să fie deviate (să nu mai treacă prin Ungaria), nu care cumva să se rătăcească prin ele vreun „trădător al socialismului“ şi să dea idei „gloatei“. Ai sistat şi „micul trafic de frontieră“ încă din 12 decembrie. Ai izolat România etanş. Cum ţi s-a ordonat.

 

Tu însă aveai planul tău. Al tău şi al şefului tău, Ceauşescu. Aveaţi nevoie de „agenţi“ şi „diversionişti“, de „turişti sovietici“ şi de „agresiuni externe“, de ameninţări cu „dezmembrarea României“ şi de „complotul marilor puteri“ pentru a aduce ţara în stare de război. Pentru că era singurul mod în care mai puteaţi să rezistaţi tăvălugului istoriei, care venea peste voi şi peste regimul vostru decrepit. Declarând stare de război şi împuşcând oameni. Şi asta aţi şi făcut. Împreună.

 

După ce le-ai ordonat să „lichideze radical“, securiştii tăi de la Timişoara te-au ascultat şi s-au înarmat. Toţi, fără excepţie. Ofiţeri de birou, operativi, paznici, subofiţeri au primit arme automate şi cartuşe de război. „Nimeni nu iese fără muniţie de război“, ai ordonat tu. Alexie, fatalitate, şi-a notat şi asta. De altfel, listele cu numele celor care s-au înarmat atunci au fost publicate, precum şi faptul că, atunci când au adus înapoi armele, majoritatea aveau urme de praf de pușcă pe ţeavă. Se ştiu şi seriile celor cu care s-a tras.

 

Au tras deci. La ordinul tău direct. La ora la care securiştii tăi porniseră măcelul, Armata încă mai credea că vin ungurii şi ruşii, iar Milea dădea din colţ în colţ încercând să scape de responsabilitate. Pentru că tu, Nicolae Ceauşescu, Ilie Ceauşescu şi Postelnicu aţi spus că e „invazie“. Aveaţi „informaţii“. Dar adevărata ta lovitură de maestru nu a fost că i-ai convins în decembrie 1989 să înghită minciuna asta pe săracii militari în termen rupţi de lume şi consemnaţi în unităţi şi pe unii ofiţeri MApN îndoctrinaţi ani de zile cu „pericolul maghiar“, ci pe unii care au trăit, după aceea, 28 de ani de democraţie. Genial.

 

Pe 18 decembrie 1989 erai supărat că oamenii tăi făcuseră „prea mare gălăgie“. Le-ai recomandat „să nu se mai facă uz de armă“ (să nu se mai...? păi asta nu înseamnă că se făcuse până atunci?) şi să folosescă mai mult „bastoanele, scuturile şi tunurile cu apă“. Au înţeles. Venise momentul să-şi şteargă urmele şi să se concentreze pe arestaţi. Acum, că era acolo şi Armata, avea cine să se ocupe de „linişte“. Ţi-au raportat că au arestat aproape 1.000 de oameni şi ţi-au trimis statististicile pe ocupaţie, vârstă, antecedente. Timişoreni, majoritatea între 25-35 de ani, majoritatea muncitori, fără antecedente. Nici un diversionist. Nici un străin. În schimb foarte mulţi copii. „Diversionişti“ care aveau 12-14 ani. Aţi căutat să vedeţi în ce penitenciare din ţară puteţi să-i înghesuiţi. Nu prea erau locuri. Ai ordonat ca de anchetă să se ocupe exclusiv Securitatea („Să îi alegem pe ai noştri“) şi să scoată de la ei că sunt agenţi ai puterilor străine. Îi voiai pe „iniaţiatori“.

 

 

 

Ai tăi, ai lor şi ai noştri

 

 

 

Le-ai ordonat apoi să înceapă să-şi şteargă urmele şi să se ocupe de cadavre. Le-au strâns pe toate la morga Spitalului Judeţean (s-au grăbit şi au ratat câteva, pentru că aşa au aflat şi procurorii militari ce aţi făcut) şi Ghircoiaş i-a selectat pe cei omorâți de voi. Cei împuşcaţi în cap, cei împuşcaţi din apropiere, cei înjunghiaţi. I-a urcat în maşina frigorifică şi i-a ars la crematoriul de la Bucureşti. Aţi vrut iniţial să-i îngropaţi într-un judeţ vecin sau să-i ardeţi chiar la Timişora. S-a opus primarul, de frică să nu se răspândească mirosul în oraş şi să nu vadă familiile, care îi căutau, fumul de la coşul crematoriului.

 

Ai stabilit asta tot în şedinţa CSS, pentru că Alexie şi-a notat în agendă şi a încercuit cu pixul problema pe care trebuia să o rezolvaţi voi: „Unde sunt copiii noştri?“. Bocetele părinţilor de la Timişoara. Tot tu ai inventat povestea care trebuia să li se spună familiilor, cum că morţii „au fugit peste graniţă“. Ai putut să spui apoi că a fost ideea Elenei Ceauşescu. Ea oricum nu se mai putea apăra. Postelnicu te-a acoperit la proces pentru că i-a convenit şi lui să dea vina pe „odioasa“. Singurul care a apucat să spună ceva care să aibă cât de cât legătură cu adevăratul scop al operaţiunii „Trandafirul“ a fost Ştefan Guşă, şeful Statului Major al Armatei. Când oamenii lui de la DIM (Direcţia de Informaţii Militare, n.n.), pe care îi adusese de la Buzău tocmai ca să strângă informaţii din oraş (pentru că începuse să nu mai aibă încredere în bazaconiile voastre cu atacul extern) şi care aveau comandamentul instalat chiar în interiorul Spitalului Judeţean, i-au raportat ce făcuse Ghircoiaş, a izbucnit: „Ce? Şi i-au luat pe ai lor?“. Da. Şi aţi lăsat Armata să se descurce cum poate cu „ai ei“. Dar Guşă a murit repede. Nu a avut ocazia să fie întrebat de nimeni ce a vrut să spună atunci, iar istoria a consemnat că de vină pentru arderea cadavrelor de la Timişoara a fost Elena Ceauşescu. Tu nici nu ai fost menţionat. Păcat. Era meritul tău.

 

Pe 20 decembrie 1989, când pierduseţi deja Banatul şi flacăra „loviturii de stat anti-socialiste“ îşi croia drum spre Bucureşti, încă erai ferm convins că „nu există altă cale decât lichidarea acestei mişcări îndreptate împotriva securităţii statului“. Tu i-ai trimis cu avionul, la solicitarea lui Postelnicu, pe cei 40 de uslaşi în trening să-l apere pe Nicuşor la Sibiu. Aţi spus după aceea, ba că erau omniprezenţii „turişti sovietici“, ba că erau „cercetaşi de la DIA“. Dar nu erau. Erau de la USLA şi tu ştiai asta, pentru că erau băieţii tăi de suflet. USLA era sub directa ta comandă. Nu răspundeau decât în faţa ta. Tot tu îi trimisesei şi la Iaşi pe 10 decembrie 1989, când ai mutat acolo Dinamoviada de judo (care fusese planificată de la începutul anului la Oradea) ca să poţi reprima tentativa de miting. „Judokanii“ tăi i-au luat pe sus pe cei câţiva ieşeni care au avut curaj să vină în Piaţa Unirii. „S-a încercat la Iaşi, dar s-a lichidat la timp“, ai spus. Da, s-a lichidat pentru că aţi aflat şi aţi avut timp să vă organizaţi. La Timişoara n-aţi avut norocul ăsta. Spontaneitatea revoltelor autentice, ce să-i faci? Ani la rând tu şi prietenii tăi aţi aruncat cu noroi în episodul respectiv şi aţi spus că a fost organizat de „KGB“. Atunci erai de altă părere. N-ai zis nimic de ruşi. Zilele astea, ce ironie, un judokan celebru îi ameninţă la postul domniei sale de televiziune pe toţi cei care îndrăznesc să te vorbească de rău că va reacţiona din „datorie bărbătească“. Tot la USLA o fi învăţat judo şi el? Revenind la cei pe care i-ai trimis atunci la Sibiu, să ştii că şi-au făcut şi acolo datoria. La Sibiu a fost măcel.

 

Cu privire la noaptea de 21-22 decembrie 1989, ai făcut o altă „dezvăluire bombă“: i-ai fi propus lui Milea, căzut fizic şi psihic după ce dirijase tancurile de la Intercontinental, să-l arestaţi pe Ceauşescu. De fapt, conform lui Ştefan Alexie, ai ordonat ca în noaptea aceea „Să se facă arestări dintre cei pretabili să se erijeze în conducătorii acestei mişcări. Cine mişcă, îi vedem!“. Îi vedeaţi, da, prin luneta de la armele care trăgeau din casele de lucru ale USLA şi ale Serviciului Trasee de la Securitatea Municipiului Bucureşti. Ştii tu, alea pe care le aveaţi în fiecare bloc din intersecţiile mai importante, pe unde trecea de regulă Tovarăşul. Că doar nu vă dispuneaţi aleatoriu lunetiştii, care asigurau de regulă securitatea „Conducerii superioare de partid şi de stat“, de fiecare dată când se deplasa. Aveaţi puncte fixe. Despre asta ai spus tu ceva atunci, pe 22 decembrie 1989, când au început să tragă din nou, dar prietenii tăi nu o ştiu nici pe asta. În fine, ai spus că Dumitru Mazilu a fost arestat datorită excesului de zel al lui Aristotel Stamatoiu şi că, atunci când ai aflat, ai ordonat să fie eliberat imediat. Din nou, o minciună. De fapt, chiar tu ai dat ordinul să fie arestat împreună cu întreaga familie (cum au fost şi Brucan şi Dinescu, şi alţii) şi probabil că oameni tăi l-ar fi executat, dacă nu se schimba situaţia. Cât despre Vasile Milea, tot tu îl ai pe conştiinţă. Tu şi Ceauşescu, care l-aţi manipulat permanent şi l-aţi împins constant de la spate să antreneze întreaga Armată în măcel pentru a vă acoperi crimele. Spre deosebire de tine şi de restul securiştilor, Vasile Milea chiar a crezut că va plăti pentru obedienţa lui prostească şi a avut suficientă conştiinţă rămasă să se sinucidă. Tu nu. Tu ai avut cinismul să spui că nu ai putut să-l arestezi pe Ceauşescu din cauză că nu a vrut Milea. Şi Milea cum să te contrazică? Era, ca şi Guşă, ca şi Elena Ceauşescu, mort, nu-i aşa?

 

Dar situaţia s-a schimbat. În dimineaţa de 22 decembrie 1989, oamenii tăi din întreprinderi te-au informat că muncitorii s-au pornit spre centru şi că nu-i mai pot opri. Au încercat să sudeze porţile fabricilor, „să-i întârzie printr-o poveste, ceva“ (cum spune pe staţie unul dintre ei), dar nu mai mergea. La ora 10.00 ai ordonat tuturor unităţilor de Securitate să înceapă arderea dosarelor pentru că partida era în sfârşit definitiv pierdută şi îţi era teamă că „gloata“ va pune mâna pe ele. Şi cine ştie ce se întâmpla dacă se apucau să le citească ? Ai pretins ulterior că ai dat exact ordinul contrar, şi anume să nu se ardă nici un dosar. Te-au trădat doi securişti de la Argeş, singurii care, din prostie sau neglijenţă, au menţionat în rapoartele lor din 1990 că ordinul de ardere a dosarelor nu a fost o iniaţitivă locală, ci a venit de la Centru, de la generalul Ţencu, ofiţer de serviciu pe DSS în ziua de 22 decembrie. Iar lui Ţencu doar tu ai fi putut să-i ordoni aşa ceva. Apoi te-ai dus la ultima şedinţă a CPEx şi ai răspuns la îndemnul şefului tău de a „lupta până la capăt“: „Aşa vom face!“. Prietenilor tăi din presă le-ai spus că ai zis „Luptăm pe dracu’!“. Serios? Şi Nicolae Ceauşescu ce-a spus când a auzit asta? „Bine Vlad, cum vrei tu, numai nu mai fi supărat.“

 

A urmat fuga. Altă minciună. Ai „prevenit un măcel“ pentru că aveai 2.000 de securişti înarmaţi până în dinţi în CC şi dacă le dădeai tu ordin trăgeau, iar oamenii din piaţă „cădeau ca spicele“. Mulţumim frumos. Ai uitat să ne spui ce plănuiai să faci după aceea cu restul de zeci de mii de oameni care te-ar fi făcut bucăţi şi pe tine, şi pe toţi securiştii tăi ultraînarmaţi, mai ceva ca la Budapesta în 1956. Ca să nu mai vorbim de tancurile Armatei pe care veniseră demonstranţii şi ale căror echipaje tocmai aflaseră că ministrul lor „fusese sinucis“. Dar nu e nevoie să te întreb. Pentru că ştiu că, de fapt, şi asta este o minciună sfruntată şi că nici prin gând nu ţi-a trecut să dai vreun ordin în acele momente. În acele momente ai vrut să fugi împreună cu şeful tău, Nicolae Ceauşescu, şi ţi-ai lăsat oamenii de izbelişte să se descurce cum pot. Cei de la Direcţia a V-a şi-au aruncat armele şi s-au amestecat în mulţime, uslaşii umblau speriaţi pe coridoare, iar temutul general Neagoe s-a ascuns în sediul secret din subsolul clădirii, mascat de magazia cu măturile femeilor de serviciu. Tu ai urcat cu soţii Ceauşescu spre acoperişul unde vă aştepta elicopterul şi, pentru că ascensorul s-a blocat din cauza supraîncărcării, s-au dispensat scurt de prezenţa ta. Şi de cea a lui Dincă, pe care îl bănuiau de trădare din momentul în care Gorbaciov avusese proasta inspiraţie să-l strângă în braţe, gest interpretat automat de paranoicul Ceauşescu drept o desemnare a succesorului. Te-au abandonat în clădirea CC şi te-ai ascuns şi tu, ca toţi ceilalţi, într-un birou, până când ţi-ai dat seama că oamenii nu vor să se răzbune pe tine (nici nu ştiau cine eşti) şi ai recunoscut între cei care se agitau în jurul noii puteri figuri familiare. Ai descins în mijlocul lor însoţit de gărzile tale de corp şi de staff-ul tău, care câteva ore înainte lucra febril la planurile de lichidare ale „loviturii de stat anti-socialiste“ şi te-ai alăturat Revoluţiei. Apoi ai spus că fără tine nu ar fi reuşit. De mult doreai tu răsturnarea regimului. „Salvatorul“ României.

 

 

 

Domnul Trandafir

 

 

 

Ştiu că ţi-a plăcut mereu să fii prezentat ca un învăţător sfătos şi cald. Prietenii tăi au făcut mereu mare caz de începuturile tale în cariera de dascăl, legându-le de amintirea duioasă a familiei. Dar nu ştiu şi nici tu nu le-ai spus că în dosarul tău de cadre este menţionat un episod care arată că, atunci când ai avut de ales între familie şi Securitate, ai ales-o pe ultima. Adevărata ta familie. Erai un tânăr căpitan pe atunci, cu perspective frumoase pentru că erai propagandist şi ştiai foarte bine ce trebuie să spui ca să avansezi (tocmai ce te întorseseși de la un curs de specializare în URSS), când a apărut problema. Un „binevoitor“ te-a turnat la Cadre. Le-a arătat că tatăl tău (fost chiabur) încă mai frecventează biserica din satul natal şi că pe unul dintre pereţii acesteia sunt pictaţi, în calitate de ctitori, bunicii tăi. Grav. Ai întocmit urgent un raport în care ai spus că ai luat măsuri imediate. Ai avut o discuţie „principială“ cu tatăl, arătându-i că nu este sănătos să urmeze credinţe absurde şi care nu sunt conforme cu realismul socialist (ai avut grijă să menţionezi că tu nu împărtăşeşti deloc „superstiţiile“ respective), iar pictura a dispărut din biserică. Nimic nu trebuia să stea în calea carierei. Şi nu a stat. Iar ea, cariera, a fost prodigioasă.

 

Nu ştiu cât de erudit ai devenit de-a lungul anilor. Aurel Rogojan spune că ai fost. Eu ştiu doar că lucrarea ta de admitere în Şcoala de Ofiţeri a MI din 1951 a fost o catastrofă. Ai avut de scris despre Lupta poporului sovietic cu imperialismul şi ai reuşit să confunzi în aşa hal perioadele istorice, încât i-ai enumerat pe „panii polonezi“ şi pe „japonezi“ printre inamicii revoluţiei bolşevice din 1917. Dar nu-i nimic. Ai compensat, repetând la două propoziţii cât de „genial“ este „genialul Stalin“ şi asta a fost decisiv. Profesorii au înţeles imediat că erai de viitor.

 

În 1957 erai deja locţiitor al Serviciului Învăţământ din Direcţia Cadre. Până în 1977, adică timp de 20 de ani, ai şcolit întreaga generaţie de securişti, care erau în decembrie 1989 în plină activitate. Oamenii tăi. Şi ce lucruri frumoase i-ai învăţat! Da. Tu ai fost unul dintre autorii manualului Bazele muncii de securitate din 1972, cel care avea ca singur obiect adaptarea vechilor abuzuri la noua orientare a „legalităţii socialiste“. Cum să bateţi, să torturaţi şi să omorâţi cu acoperire legală şi fără să lăsaţi urme. O carte întreagă despre disimulare, minciună şi strategii de camuflare a represiunii. A devenit a doua natură a ta şi a învăţăceilor tăi şi a avut atât de mare succes, încât a fost reeditată în 1975. Puţini ştiu că ai avut o contribuţie decisivă la partea teoretică a represiunii din anii ’80. Păcat. Alt merit trecut cu vederea. Nici prietenii tăi nu o ştiu, că altfel ar cita-o ca pe o altă dovadă a calităţilor tale de „dascăl“.

 

Când a fugit Pacepa erai deja de ceva vreme în conducerea DSS şi te ocupai de problemele pe linie de contraspionaj. Bineînţeles că tu, primul care ar fi trebuit să fie informat cu mişcările „spionului“ Pacepa, nu ştiai absolut nimic şi ai fost la fel de surprins ca şi restul colegilor tăi din conducere, când aţi aflat de la Europa Liberă că este deja în Statele Unite. Asta nu te-a împiedicat să construieşti, împreună cu ceilalaţi membri ai pseudocomisiei de anchetă, nişte explicaţii fantasmagorice despre motivele dezertării celui care fusese cel mai apropiat consilier al lui Nicolae Ceauşescu. Tonele de declaraţii date chiar de foştii tăi elevi, pe care i-ai anchetat împreună cu Pleşiţă, Macri şi Vasile Gheorghe - şi care arătau cât de profund mafiotă devenise „Fami(g)lia“ - au fost convenabil băgate sub preş şi tu ai bifat linia „corect politică“ impusă de Şeful. Aţi concluzionat că Pacepa fusese de fapt un spion american încă de la intrarea în Securitate şi că a complotat vreo 20 de ani neştiut de nimeni ca să murdărească imaginea imaculatei instituţii. Sigur că da. Dar pe tine nu te-a deranjat niciodată să minţi, cu atât mai puţin dacă asta se cerea şi era rost de avansări. Şi ai mai avansat puţin. Ai ajuns şeful iubitei tale familii.

 

               

 

Oameni pe care nu i-ai cunoscut

 

 

 

Pe Gheorghe Ursu nu l-ai întâlnit vreodată, dar ştiu că l-ai urât. Mai ştii cât de greu l-aţi găsit? Ani în șir l-aţi căutat pe cel care a trimis scrisoarea aia la Europa Liberă, în care a dezvăluit lumii întregi că Ceauşescu nu a făcut nici o consolidare serioasă a clădirilor avariate după cutremurul din martie 1977. Le-a dat un strat de tencuială şi gata. Nu era să bage el bani în clădirile construite de „burghezo-moşierime“. El avea de făcut Casa Poporului. Gheorghe Ursu a pus pe hârtie toată povestea măsurilor voastre criminale şi a trimis-o spre ştiinţa tuturor. V-a demascat, ca pe nişte criminali cinici ce eraţi. L-aţi fi rupt în bucăţi atunci, dacă l-aţi fi găsit.

 

Ai avut totuşi noroc. L-aţi descoperit întâmplător, pentru că o colegă de serviciu era prea frustrată, iar ofiţerul de obiectiv, Dumitraciuc, care tocmai fusese retrogradat pentru delapidări pe la DIE, vroia să se reabiliteze în ochii şefilor. Aţi găsit jurnalele şi apoi a recunoscut că este autorul scrisorii. Ai spus că nu era de competenţa ta şi că nu ai ştiut nimic. Ba era fix de competenţa ta. Ţie ţi-a adus Dumitraciuc dosarul, ca să dai dispoziţii privind modul în care să fie lucrat cazul „cu discernământ politic“. Le-ai indicat, cum îţi era obiceiul, pe un bileţel, cum să acţioneze. Să lucreze prin intermediul Miliţiei, să nu menţioneze jurnalele şi mai ales să afle cine mai era amestecat în complot. Că asta era marota voastră: complotul. „Cine e în spate.“ Nu era nimeni, în afară de Gheorghe Ursu, care se săturase de voi. Pentru că nu aţi scos de la el „grupul de complotişti“, l-aţi bătut până l-aţi omorât. Apoi aţi dat vina pe Miliţie şi pe un infractor de drept comun.

 

Pe Adrian Fulea ţi-l aduci aminte? Puţin probabil. Era un tânăr de perspectivă şi o minte sclipitoare. Era pasionat de fizică nucleară şi era foarte bun. Atât de bun, încât a fost trimis în Canada la specializare pentru a deveni unul dintre viitorii noştri experţi în zona tehnologiilor nucleare. Dar pe voi nu vă pasiona asta. Aţi vrut să-l recrutaţi ca să vă dea nişte informaţii de doi lei despre profesorii lui canadieni. Omul v-a refuzat pentru că nu îl interesau prostiile voastre şi din cauza asta i-aţi anulat viza. Nu s-a întors imediat pentru că dorea să-şi termine studiile. Dar nici nu a fugit şi nici nu a rămas acolo. În prostia lui, credea că va face carieră în România şi că îşi va ajuta ţara. Voi aveaţi alte planuri. Nu l-aţi lăsat să îşi urmeze cariera şi l-aţi trimis să fie asistent universitar şi să care servieta unuia care ştia de zece ori mai puţin ca el. S-a enervat şi a scris o scrisoare de protest. L-aţi mustrat într-o şedinţă a oamenilor muncii. A început să vocifereze că nu e normal şi că toţi sunt nişte impostori, în frunte cu „Tovarăşa“, care a greşit complet o formulă în nu ştiu ce studiu ştiinţific scris de altcineva. L-aţi dat afară. Aţi presat-o pe nevastă-sa să divorţeze, i-aţi luat copilul şi l-aţi transformat în şomer. Când a început să-i scrie lui Ceauşescu şi a ameninţat că iese în faţa coloanei oficiale l-aţi internat la psihiatrie. Neuroleptice şi şocuri electrice până când i se vindecă „delirul revendicativ“. Aveaţi şi diagnostic pentru aşa ceva. Singura ţară din lume unde exista boala asta. Apoi îl săltaţi de acasă şi-l internaţi de fiecare 23 august, la fiecare vizită a vreunui şef de stat, la fiecare manifestare publică. Alte neuroleptice, alte şocuri electrice. Când l-am cunoscut eu, în 2000, doar dacă îi citeai dosarul şi vedeai actele oficiale din el ai fi putut crede că omul care stătea în faţa ta fusese cândva doctor în fizică nucleară. Patriotismul în cea mai înaltă formă. Cum zice Aurel Rogojan în Evenimentul Zilei? „Devotat cauzelor naţionale.“ Şi ai mai fost ceva, tot potrivit prietenilor tăi.

                               

 

 

 

Părintele antiteoriştilor

 

 

 

Dacă pe cei doi de mai sus nu i-ai cunoscut direct, pe Trosca sunt sigur că ţi-l aminteşti. Da. Gheorghe Trosca, şeful de stat major de la USLA, care a murit împreună cu prietenul lui Eugen Cotună şi cu alţi cinci uslaşi la MApN în noaptea de 23-24 decembrie 1989. Ştiu că deja le-ai povestit prietenilor tăi cât de îndurerat eşti de moartea lui şi cât de nenorocit a fost „KGB-istul“ ăla de Militaru, care i-a asasinat cu sânge rece. Pentru că, nu-i aşa, despre asta a fost vorba. Tu şi securiştii tăi aţi fost în decembrie 1989 victimele unui complot KGB-ist. Dacă ai putut să spui asta până în 22 decembrie, ce te-ar fi împiedicat s-o afirmi după aceea? Păi nu ai făcut decât să te ţii de povestea ta şi a lui Ceauşescu din 17 decembrie. N-ai schimbat nicio virgulă.

 

Dar de ce nu le-ai spus, de exemplu, că Trosca te-a căutat pe tine în acea noapte la MApN? Da, pe tine, nu pe Militaru. Bleorţ, celălalt adjunct de la USLA, l-a auzit pe staţie, imediat după ce tancul a tras prima rafală asupra lor, încercând să-l contacteze pe „80“. A declarat asta în faţa procurorilor militari, dar ei nu aveau idee ce e chestia asta cu „80“. Cine ştia ce coduri folosea Securitatea? Te-au întrebat pe tine. Ai scris în declaraţie că habar nu ai şi că Bleorţ sigur inventează, din cine ştie ce motive, totul. A rămas ca tine. Pentru că, nu-i aşa, cine are tupeul să-l contrazică pe generalul Vlad?

 

Dar am aflat că ai minţit şi în privinţa asta. „80“ era indicativul tău. Ştiu sigur, pentru că am găsit în arhivă tabelul cu distribuţia indicativelor de staţie a tuturor şefilor Ministerului de Interne întocmit pentru situaţiile de alarmă. Ca să vă poată găsi oriunde şi oricând şi ca să puteţi comunica între voi pe frecvenţe rezervate. Logic, de altfel. Deci Trosca, care ştia şi el indicativul, te-a căutat pe tine în timp ce asupra lui începuse să se tragă. De ce? Ca să-i opreşti pe cei de la MApN şi să-l salvezi, normal. Pentru că şi-a dat seama că planul tău şi a lui Ardeleanu, oricare ar fi fost el, a eşuat şi el o să plătească pentru asta. L-aţi ţinut 30 de minute în faţa Centrului de Calcul fără să-i daţi nici un semn, fără să-i trimiteţi omul de legătură care să-l introducă în sediu, fără nimic, până când cei din dispozitiv au devenit suspicioşi şi au vrut să vadă ce-i cu el acolo. Care era planul vostru? Păi să scăpaţi voi. Tu şi Ardeleanu. Conducerea CFSN se trezise puţin că poate nu sunteţi aşa de loiali Revoluţiei cum susţineaţi şi a început să vă suspecteze. Pe Ardeleanu l-au luat la întrebări despre uslaşii care tot apăreau prin oraş, deşi el jura că sunt toţi în unitate, iar pe tine, pe Stănculescu şi pe Guşă v-au înlocuit de la comandă. Ţi-ai dat seama că te bănuiesc. Brucan ţi-ar fi luat gâtul imediat, dar Iliescu, fricos cum îl ştii, nu vroia încă să se pună rău cu voi.

 

L-aţi chemat pe Trosca la MApN (în fine, Ardeleanu i-a dat efectiv ordinul direct), în caz că aveaţi nevoie urgent de „băieţii voştri“. A venit cu cea mai bună grupă de intervenţie pe care o avea la dispoziţie. Ştiu că aţi spus că este ridicol ca cineva să-şi imagineze că uslaşii cu două ABI-uri puteau să atace ministerul apărat de atâtea tancuri, atâţia militari etc. Aparent aşa este. Dar, dacă citeşti ordinele de zi pe unitate ale USLA şi vezi că oamenii lui Trosca făceau trageri în fiecare zi, 365 de zile pe an, cu toate tipurile de armament, că simulările lor prevedeau situaţii de pătrundere în obiective puternic apărate, că Trosca însuşi se ocupa de conceperea şi desfăşurarea unor astfel de exerciţii, că deghizarea în uniforme MApN, ale Gărzilor Patriotice sau Miliţiei era rutină, îţi mai schimbi părerea. Mai ales când ştii că militarii în termen ai MApN abia dacă trăgeau trei cartuşe şi apoi erau trimişi restul stagiului militar la porumb. A fost un miracol că nu s-au împuşcat toţi singuri în decembrie 1989. Da. Uslaşii lui Trosca ar fi putut, dacă li se ordona, să intre în MApN. Dar nici tu şi nici Ardeleanu nu mai puteaţi să-i daţi un astfel de ordin şi, în general, nici să-i spuneţi ce să facă. Eraţi izolaţi. Iar Trosca a murit din cauza voastră.

 

Aţi ambalat apoi frumos povestea în cea a conspiraţiei KGB-iste şi le-aţi vândut-o prietenilor voştri din presă, unor pseudoistorici şi altora, oameni altfel destul de în regulă, dar cu lecturi greşite. Le-aţi băgat-o pe gât şi elevilor de la SRI, care, ajunşi astăzi ofiţeri plini, ar putea să jure că USLA a fost o unitate care se ocupa doar de antiterorism şi că „tradiţia binelui“ durează de 40 de ani. Tu şi Ardeleanu aţi fost, evident, nişte victime.

 

Mai e ceva. Ai uitat să le povesteşti despre diversiunea electronică. Că asta e într-adevăr o chestie de mare artă. Poţi să spui că nu au existat terorişti, că s-au împuşcat între ei revoluţionarii şi Armata, că au fost diversionişti, că au vrut ruşii şi americanii să dezmembreze România, în fine, orice. Dar ţintele alea electronice de pe radarele Aviaţiei cine le-a generat? Cine putea să imite semnăturile radar ale unor grupuri de elicoptere suficient de bine, încât CAAT (Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, n.n.) să tragă sute de rachete în aer, avioanele de vânătoare să fie ridicate de zeci de ori de la sol ca să intercepteze ţintele şi toată lumea să creadă că suntem atacaţi din toate părţile? Răspunsul? Voi. Adică tu, Stănculescu şi Guşă. Comandamentul Militar al Revoluţiei. De ce? Păi voi aveaţi nevoie de un nou duşman extern, ca să vă erijaţi în salvatorii Revoluţiei şi să scăpaţi de răspunderea pe care o aveaţi pentru represiunea dinainte de 22 decembrie 1989. Pompierii-piromani. Le-aţi împuiat capul tuturor cu terorişti arabi, comandouri ale lui Ceauşescu şi baze subterane de elicoptere, aţi pus oamenii voştri să sune la Televiziune şi să anunţe otrăvirea apei, bombe şi coloane blindate, ca să nu aibă nimeni timp să vă întrebe ce aţi făcut până atunci. V-aţi negociat supravieţuirea. Pe noi nu ne-a costat decât câteva sute de morţi şi câteva mii de răniţi în plus.

 

A, da. Nu e doar o supoziţie şi o teorie a mea. Simulările de ţinte aeriene s-au făcut cu ajutorul unor staţii montate pe camioane, care se găseau la detaşamentele de cercetare diversiune de pe lângă marile unităţi ale Armatei şi pe care le aveam de la aliaţii noştri ruşi. Poate vă aduceţi aminte că eram în Tratatul de la Varşovia şi că aveam tehnică de luptă de provenienţă sovietică. Da. Tu, Stănculescu şi Guşă aţi simulat atacurile aeriene, ironia sorţii, cu echipamentul prietenilor sovietici, pe care i-aţi acuzat după aceea că au vrut să atace România.

 

Ştii bine că aţi şi testat tot scenariul în vara lui 1989, chiar în Dobrogea, ca să vedeţi reacţia CAAT-lui la un posibil atac de desant asupra litoralului. Atunci, Aviaţia s-a confruntat cu aceleaşi ţinte false pe radar, a ridicat (ca şi în decembrie) avioanele de vânătoare şi nu a găsit (iar ca în decembrie) nimic. Aţi văzut că merge. Singurii care v-au observat au fost tot ruşii, care v-au monitorizat comunicaţiile prin staţia lor de ascultare de lângă Chişinău.    

 

Prietenii tăi sunt însă convinşi că de fapt tu ai salvat Revoluţia. Dar cine sunt totuşi aceşti prieteni?

 

 

 

Prietenii lui Moş Crăciun

 

 

 

N-au fost mulţi la început. Era şi greu. Memoria era încă proaspătă. Atunci, imediat după evenimente, oamenii nu aveau mari dubii referitoare la responsabilii masacrului din decembrie 1989: Armata şi Securitatea. S-au organizat procese şi tu, împreună cu ceilalţi securişti aţi fost judecaţi şi condamnaţi. Nu aţi spus nici un cuvânt atunci despre existenţa unor planuri de dezmembrare a României şi despre turişti sovietici, deşi asta chiar v-ar fi exonerat. Dar nu aţi spus-o. Nu puteaţi produce nicio dovadă. Şi era prea gogonată la ora aia.

 

Apoi a urmat pasarea responsabilităţii între voi şi Armată. Armata a avut iniţial un avantaj evident, pentru că ieşise din Revoluţie cu ascendentul moral al luptei împotriva „teroriştilor“, dar aţi recuperat rapid. Când s-au mai liniştit apele, v-au graţiat pe toţi şi v-au reintrodus în circuit. Oricum, deja oamenii tăi capturaseră puterea după câteva lovituri bine ţintite cu Mineriada şi evenimentele de la Târgu Mureş, aşa că nu ţi-a fost foarte greu. Ai rămas totuşi în umbră. Era mai avantajos.

 

Foştii tăi camarazi nu au avut timp să facă istorie în anii ’90, pentru că priorităţile erau altele. Acapararea economiei, a justiţiei, a partidelor politice şi în general a ţării, pe care o considerau moştenirea lor directă de la Ceauşescu, îi ţinea ocupaţi. Singura grijă constantă era ca dosarele la care au lucrat 50 de ani să rămână ferecate, căci de acolo emana esenţa puterii lor. Cu ele se putea şantaja, corupe şi influenţa. Atât timp cât erau în mâinile lor, era bine. Aveau controlul. Cine făcea pe nebunul se trezea deconspirat în presă cu note olografe. Nu a fost nevoie decât în rare ocazii. Majoritatea au înţeles aluziile din start.

 

Dar unii au vrut să intre în NATO şi UE. Şi de aici ţi s-a tras. Impunitatea de care se bucurase Securitatea după 1990 s-a sfârşit. Cu scrâşnete de dinţi, cu piciorul în uşă, cu „siguranţa naţională“, foştii tăi elevi, ajunşi şefi pe la SRI, au trebuit să dea dosarele. Era ordin de sus şi nu puteau face nimic. Şi când „gloata“ a început să afle ce scrie în ele şi dintre paginile lor s-a ivit adevărata imagine a „patriotismului“ vostru de faţadă, a fost foarte rău. Au început procesele publice, istoricii au început să scrie, ziarele să publice şi televiziunile să facă documentare. Trebuia făcut urgent ceva şi oprită hemoragia. Şi atunci şi-au amintit de tine. Efigia perfectă. Eroul „Securităţii patriotice“. Moş Crăciun.

 

Ofensiva rescrierii istoriei a început treptat. Mai întâi a trebuit relativizat totul. Nu a existat Revoluţie, nu au existat abuzuri ale Securităţii, toţi românii au fost de fapt turnători, nimeni nu a rezistat cu adevărat comunismului. O ţară în care toată lumea a fost victimă. Nici un călău. De fapt, unul singur: Ceauşescu. Dovezile aduse împotriva acestor susţineri? Invenţii şi manipulări. Apoi aţi revizuit-o şi pe asta pentru că nu mai puteaţi nega chiar totul. Aţi început să spuneţi că abuzuri s-au făcut doar până în 1964-1968. După aia, gata. Iar înainte nu le-aţi făcut voi, că ţara era condusă de ruşi. Tot ruşii au fost vinovaţi. Se potrivea ca o mănuşă cu minciunile despre Revoluţie. Furaţi de ostilitatea lor pentru Ion Iliescu şi regimul lui, oamenii v-au urmat orbeşte în susţinerile voastre fără să-şi dea seama că miza voastră nu era adevărul, ci să vă excludeaţi din lista responsabilităţilor.

 

Au apărut imediat „tovarăşii de drum“. Fostul informator care aspira să ajungă ofiţer de Securitate (dar nu s-a putut) Alexandru Stoenescu a trebuit să o ia de la Burebista cu loviturile de stat, doar pentru a vă ajuta să dovediţi că în decembrie 1989 s-a întâmplat aşa ceva. Şi de aici a tot scris. A fost promovat de televiziunile controlate de prietenii voştri şi a ajuns „autoritate“ în domeniu. O autoritate în minciună şi manipulare. I-au urmat alţii, care l-au luat drept reper. Din păcate, printre ei, şi Cartianu. Profesorul Troncotă şi-a făcut treaba mai întâi la Academia SRI, unde le-a livrat, generaţie după generaţie, aberaţiile voastre tinerilor care erau selectaţi să vă înlocuiască. I-a nenorocit pe viaţă, convingându-i că între voi şi ei nu este nicio diferenţă. Aţi lucrat cu toţii în Intelligence. Ba nu. Ei urmau să lucreze în Intelligence, voi aţi lucrat la Securitate. Şi nici nu erau criminali cum aţi fost voi şi nici nu erau angajaţi să omoare oameni. Când a considerat că lumea a uitat că a fost ofiţer de Securitate, „Profesorul“ a început şi el să scrie. Tot pe linia lui Stoenescu.

 

Bătrânii istorici din generaţia lui Giurescu şi Berindei, pe care i-aţi avut pe lista de cheltuieli înainte de 1989, au intrat în joc mai târziu, dar când au făcut-o, au făcut-o cu toată autoritatea lor de monştri sacri ai Istoriei. Greu de explicat publicului că au avut o altă agendă şi că ce au produs pe tema asta este în cel mai bun caz maculatură.

 

Dar nu toţi au fost din categoria asta. Unii dintre prietenii tăi te-au curtat pentru că le erai util. Ei aveau de fapt nişte meciuri cu justiţia pe partea penală. Ca Voiculescu, ca Vântu sau ca tânărul tău discipol declarat Andronic. Cel din urmă ţi-a pus la dispoziţie ziarul Evenimentul Zilei ori de câte ori avea nevoie de efigia ta pentru a se lupta cu „binomul“. Tu erai cel care gira, cu statura ta patriotică, „dezvălurile“ lui. Acum înţeleg că de fapt cei care te critică pe tine sunt „oamenii lui Coldea“. Ce să faci? Fiecare cu oful lui. Pe Cristoiu nici nu trebuia să-l convingi. Gândeşte doar în conspiraţii. Aproape că nu vă pot distinge.

 

Toată gaşca asta pestriţă de securişti, penali, pseudoistorici şi aşa-zis jurnalişti te plânge astăzi cu lacrimi amare. Îi înţeleg. Şi-au pierdut efigia. De unde să mai scoată dezvăluiri despre cum seamănă justiţia de astăzi cu abuzurile „Securităţii rele“ din anii ’50? Cine o să-i mai mângâie pe cap înţelegător, când vor spune că sunt totuna cu deţinuţii politici din penitenciarele comuniste? Cine o să le mai dea dreptate că Uniunea Europeană este o dictatură şi democraţia este o prostie? Cine le mai alimentează conspiraţiile?

Că doar nu o să se apuce acum, că nu mai eşti, să citească documentele produse de tine.