Pe aceeași temă
A fost lansat volumul Colecția Mihnea Berindei. Inventar arhivistic, Supliment (2022) al „Archiva Moldaviae”, întocmit de Cătălin Botoșineanu.
Dublul eveniment a fost organizat de Grupul pentru Dialog Social, Societatea de Studii Istorice din România, Arhivele Naționale – Iași, Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași și Revista 22.
Vlad Alexandrescu
Mihnea Berindei a fost unul dintre acei oameni fără de care România nu ar fi fost astăzi ceea ce este. Probabil că lecția cea mai importantă pe care ne-a lăsat-o Mihnea a fost apărarea drepturilor omului și a democrației, a fost un adevărat democrat, în sensul cel mai deplin al acestui cuvânt. Avea intrări la principalele ziare franceze de mare tiraj, Le Monde, Liberation, Le Canard Enchaîné, la ziare sau reviste publicate în exil de migrația românească, astfel încât semnale uneori disperate ale românilor din țară au putut să ajungă în coloanele celor mai răspândite ziare și publicații franceze. A întemeiat și a instituționalizat Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului la Paris, care după aceea s-a afiliat la Liga Internațională a Drepturilor Omului.
A militat întotdeauna pentru o societate democratică, în acele condiții teribile, înfiorătoare, în care în România se așternuse pustiul dictaturii.
După revoluție, cu primul avion Mihnea a venit la București și a facilitat, a participat la crearea Grupului pentru Dialog Social, unde ne aflăm astăzi. Nu a fost membru propriu-zis al Grupului, pentru că peste tot în activitatea lui a refuzat să dețină un rol instituțional, dar poate a făcut mult mai multe decât atât, adică a ajutat din Franța cu contacte, cu resurse, punând la bătaie chiar resurse personale, atât Grupului pentru Dialog Social, cât și Revistei 22, care îi este foarte îndatorată.
Un alt moment important a fost mineriada și în general evenimentele anului 1990, când Mihnea Berindei a fost prezent și a fost un martor, și a dus cuvântul intelectualilor români mai departe.
Armand Goșu
Am participat în două rânduri la selectarea documentelor arhivei Mihnea Berindei. Prima dată, în apartamentul lui de la Paris. A doua oară, la Veneția.
Mihnea Berindei era foarte ordonat, o parte a corespondenței fusese pusă deja în dosare de Gabriel Andreescu, care lucrase la alt proiect. Mai ales arhiva de familie a fost serios periată, multe scrisori au fost scoase și distruse. Sunt scrisori de familie pe care le-am citit la Paris, dar pe care nu le-am regăsit la Veneția și nici acum, la Iași. Mihnea Berindei a scos detaliile personale, pe care a considerat că nu trebuie să le lase într-o arhivă publică.
Am luat la mână toată arhiva pentru a treia oară, atunci când am împachetat-o, împreună cu Dorin Dobrincu, pentru a o urca în bărcile unor prieteni ai familiei Berindei din Veneția. Dorin tocmise un șofer, care ne aștepta cu un tir într-o parcare la Mestre. Cu acel camion a ajuns arhiva la Iași. Împreună cu biblioteca personală a lui Mihnea Berindei, care se afla și ea, în mare parte, tot la Iași. Fără ajutorul soției lui Mihnea Berindei, Catherine, și al prietenilor lui din Veneția, n-am fi izbutit să împachetăm, să cărăm cu bărcile în lagună, și să ducem la Mestre tot acest tezaur documentar.
Vi-l amintiți pe Mihnea Berindei, era un om foarte discret, dar și foarte generos. Era atât de discret, încât a încercat, cel puțin în două rânduri am surprins asta, să se sustragă din propria arhivă, pe care a încercat s-o lase să vorbească despre alții și mai puțin despre el. Cătălin Botoșineanu, autorul inventarului și studiului introductiv, a reușit o performanță remarcabilă, pentru că nu doar a creionat portretul, ci și a pus reflectorul pe contribuția adusă de Mihnea Berindei la democratizarea României. Merită felicitat pentru această extraordinară muncă de istoric și arhivist.
Cătălin Botoșineanu
Arhiva Mihnea Berindei ne poate pune pe toți în fața câtorva întrebări, dar cred că una dintre cele mai importante este aceasta, care lipsește din spațiul public românesc: cum ajunge totuși într-o arhivă publică o sumă de documente, indiferent că sunt documente ale unor instituții sau sunt documente ale unor persoane private? Este o întrebare-cheie, având în vedere că în România o parte din aceste documente se mai și distrug. Nu întotdeauna legea salvează aparențele. Legea Arhivelor Naționale nu salvează mai deloc documentele nici astăzi, nici în urmă cu 50 de ani, nici acum 100 de ani. Oamenii au salvat arhivele în România. Așadar, este o chestiune foarte personală, arhivele ajung să fie în instituții publice pentru că există oameni, arhiviști, muzeografi, oameni pasionați care se ocupă de acele documente sau se interesează de soarta lor.
Mihnea Berindei a fost o instituție la Paris. În spatele tuturor acestor eforturi instituționale ale Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România era Mihnea Berindei. De aceea această arhivă este, în fapt, arhiva exilului de la Paris. Am observat însă că el s-a extras din această arhivă, regăsim puține lucruri despre acest om. Eu nu l-am cunoscut personal pe Mihnea Berindei, doar l-am văzut de câteva ori. Însă am fost pus în fața acestei colecții, iar lucrând la ea timp de patru-cinci ani, pe parcursul acestui efort m-am gândit dacă sunt la nivelul lui Mihnea Berindei, dacă voi putea duce acest travaliu la bun sfârșit. Există un principiu internațional în arhivistică, respectul față de creatorul de fond. Practic, eu nu am voie să intervin, mă obligă profesia să respect creatorul, pentru că inclusiv ordinea în care a lăsat-o Mihnea Berindei spune ceva despre acesta, despre modul în care a gândit el arhiva. De aceea, practic este o arhivă pe care eu nu am făcut decât să încerc să o rezum. Mi-am dat seama că este imposibil să descriu act cu act, de aceea a trebuit să găsesc un sistem prin care să fac posibilă lectura acestei arhive, să ajut pe cineva care va dori să o cerceteze. A fost o muncă grea.
Am realizat, după doi ani, că trebuie cumva să institui un criteriu de ordonare clar. De aceea, am gândit o primă parte ca fiind arhiva exilului românesc, cea mai importantă și densă, peste 900 și ceva de dosare. Apoi este vorba de arhiva turcologului Mihnea Berindei. Partea a patra conține scrisorile lui Mircea Eliade către Virgil Ierunca, dar și un fragment privind istoria mișcării de stânga de acum un secol, pe care Mihnea Berindei o avea de la Virgil Ierunca.
Pentru Iași, pentru Arhivele Naționale e deja un titlu de glorie faptul că avem aceste arhive. Este o luptă pentru a aduce în spațiul public arhivele acestor instituții sau arhivele marilor personalități. Aceste arhive au fost salvate pentru că există oameni. Iar în cazul de față colecția Mihnea Berindei i se datorează lui Dorin Dobrincu și lui Armand Goșu, ei sunt cei care au făcut posibil ca această arhivă de la Paris și Veneția să ajungă în fața dvs.
Mihai Chiper
Încep prin a relua o idee pe care colegul Cătălin Botoșineanu a lansat-o la final, că arhivele sunt salvate de oameni. Sunt salvate de cercetători, de pasiunea cercetătorilor, care dezvoltă un adevărat atașament emoțional față de document și de oamenii care trăiesc prin documente. Eu nu l-am cunoscut pe Mihnea Berindei în timpul vieții. L-am audiat, l-am urmărit, dar nu am avut acest privilegiu. Am descoperit amănunte biografice pe care nu le știam pe măsură ce înaintam în acest proiect, a trebuit să insist foarte mult pe anumite corelări de date. Am simțit că nu citesc arhive, ci citesc un jurnal. Practic, aici se regăsesc fragmente din viața unor contemporani care pot fi integrate foarte ușor într-un documentar despre zilele noastre, în care momente puțin cunoscute pot fi aduse în fața publicului larg. Eu am fost strivit de această responsabilitate.
Ce relevanță va avea acest volum pe viitor? Între 27 noiembrie 2023, când a avut loc lansarea la Iași, și ziua de astăzi s-a întâmplat ceva la care cred că ar trebui să reflectăm mai mult. Au apărut rezultatele pe piață ale unui sondaj INSCOP în care pentru prima oară, din câte știu eu, apare următoarea informație, că după 30 și ceva de ani de la momentul 1989 mai mulți români privesc în mod pozitiv regimul comunist decât cei care îl condamnă. Ar trebui să ne întrebăm și să medităm mai mult de ce se întâmplă acest lucru. Cred că la o primă vedere sunt multe cauze, însă unul dintre cele mai importante ar fi acela legat de dispariția antreprenorilor, a agenților memoriei anticomuniste. Cred că, dacă ar fi fost în zilele noastre încă activ Mihnea Berindei, în spațiul public ar fi fost poate mai multă reacție, mai multă meditație asupra acestui moment, ne-am întreba de ce retorica, narativul publicului nostalgic pentru comunism a reușit să prevaleze. Poate că este nevoie de un nou impuls, de un nou proiect de tip Mihnea Berindei de reconstrucție democratică, liberală a României într-un moment care se anunță foarte delicat și în care ascensiunea extremelor, populismelor e mai periculoasă ca niciodată.
Dorin Dobrincu
L-am întâlnit prima dată pe Mihnea Berindei, în iunie 2006, la una dintre ședințele Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, coordonată de Vladimir Tismăneanu. L-am cunoscut bine însă pe Mihnea, devenind prieteni, începând cu toamna aceluiași an, când am lucrat la redactarea și editarea Raportului final, asumat la 18 decembrie 2006, în Parlamentul României, de președintele de atunci al statului, Traian Băsescu. În anii următori am lucrat împreună cu Mihnea Berindei și cu Armand Goșu la editarea unor volume de documente, gândite ca anexe ale Raportului final. Mihnea Berindei era un om foarte riguros, foarte atent, care se mișca bine în studiile de osmanistică, dar înțelegea bine și ceea ce se întâmplase în România ceaușistă. Lucrând împreună, nu am cunoscut doar un profesionist, am cunoscut un om. Unul deosebit. M-a impresionat pentru că era un om măsurat, care cântărea atent fiecare cuvânt spus sau scris.
În 2013, când Mihnea ieșea la pensie și se muta de la Paris la Veneția, l-am convins, după insistențe, să doneze o parte a arhivei lui Arhivelor Naționale Iași, unde urma să constituim o colecție care să-i poarte numele. Am făcut-o în principal din două motive: pentru a o pune în valoare, cu o vizibilitate mai mare, și pentru a fi un stimulent pentru studiile de istorie a comunismului la Iași. O primă tranșă a acestei arhive a ajuns la Iași în primăvara anului 2013. La scurt timp după ce Mihnea s-a pierdut, în 2016, am avut discuții cu Catherine Berindei cu privire la arhiva aflată la Veneția și am insistat că locul acesteia este tot la Iași, în completarea colecției amintite.
Trebuie să precizez că pentru aducerea arhivei la Iași a contat și siguranța că acolo va fi inventariată și pusă în cercetare. De asemenea, a contat hotărârea mea și a lui Armand să nu lăsăm ca memoria unui om să se piardă, eventual să fie ștearsă. Am considerat că este datoria noastră de a face ca memoria exilului românesc să se păstreze, implicit să se păstreze memoria lui Mihnea Berindei, pentru că omul acesta a depus un efort uriaș ca să strângă, să tezaurizeze această arhivă. Arhiva lui conține foarte puține acte despre omul Mihnea Berindei. Deși înțelegea foarte bine ce înseamnă documentele și avea o grijă deosebită în acest sens, Mihnea avea un dezinteres – care pe mine uneori mă deranja, pentru că mi se părea oarecum nedrept față de propriul efort – de a fi el în ceva. Făcea asta pentru că era un om foarte modest. În schimb, arhiva conține informații despre foarte multe subiecte, despre mulți dintre dumneavoastră, despre mulți dintre cei care nu mai sunt. De asta arhiva asta era important să fie salvată.
Aducerea acestei arhive în România a fost o întreprindere privată, inițiativa unor prieteni ai lui Mihnea Berindei – eu și cu Armand Goșu –, cu susținerea doamnei Catherine Berindei și cu sprijinul mai multor oameni și entități private care au oferit sprijin moral, dar și material. În plus, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, prin filiala Iași a Academiei Române, a susținut transportul de la Veneția până la Iași.
Andrei Cornea
Vreau să evoc două lucruri despre Mihnea Berindei. În primul rând, suntem aici la Grupul pentru Dialog Social și merită să repetăm că GDS-ul e o inițiativă a lui Mihnea Berindei. Îmi amintesc că trebuie să fi fost 26, 27 sau 28 decembrie 1989 când ne regăseam în casa lui Andrei Pleșu, de lângă palatul Victoria, și acolo printre noi era Mihnea Berindei care tocmai descinsese, nu-l cunoscusem, îl auzisem la Europa Liberă. Cred că era și Magda Cârneci și eram complet zăpăciți, era un moment de nebunie generală, cum poate vă amintiți unii dintre voi. Mihnea era foarte hotărât, era foarte clar. Era singurul care avea claritate în momentul ăla. Noi eram complet confuzi și ne-a spus: uite, să faceți un grup, să susțineți valorile democrației etc. Ne-a capacitat. El a continuat să rămână în legătură cu noi, Grupul, și cu Revista. În anii ΄90, în special, venea adesea. Gabriela Adameșteanu și Rodica Palade conduceau revista și adesea ne întâlneam cu Mihnea, care venea repede prin România, făcea ceva, după aia dispărea. Se ducea undeva în Albania sau Macedonia, sau în Croația să susțină democrația acolo și nu știu cum se făcea că pierdea tot timpul, ăia pe care-i susținea el pierdeau alegerile în mod sistematic, dar el își făcea datoria.
Săptămânile trecute căutam ceva în arhiva Revistei 22 de prin anii ΄90 și, ce să vezi, am găsit acolo reacții ale revistei la o campanie de presă împotriva lui Mihnea Berindei. De unde venită? Nu de la Iliescu, nu. De la prieteni, aliații din Convenția Democrată, oameni apropiați de țărăniști, de liberali. Mă bucur că e domnul Nicolae Manolescu aici, pentru că Mihnea Berindei era acuzat că trage Partidul Alianței Civice de care era apropiat spre socialism sau spre neocomunism.
Realitatea e că Mihnea stabilea legături cu partidele și cu presa din Franța și erau importante acele legături, și sigur că avea legături și cu deputați francezi socialiști. Era o campanie furibundă. În Revistă erau articole de apărare a lui Mihnea, chiar și eu am scris unul, și mi-am dat seama atunci că oamenii care au un rol important într-un anumit moment au mulți inamici și după asta se măsoară rolul lor.
Nicolae Manolescu
A avut mulți dușmani, dar și prieteni. Eu am acum bucuria să-mi aduc aminte că mă număram printre prietenii lui și el printre prietenii mei, poate cel mai bun prieten pe care l-am avut în ultimii 30 de ani, cu toate că era mai tânăr decât mine.
Pot să vă spun că Mihnea avea cultul prieteniei. Poate niciodată n-am cunoscut un om care să aibă cultul prieteniei în măsura în care îl avea Mihnea. Pe de altă parte, Mihnea era extrem de devotat, dacă ținea la cineva, dacă îl prețuia, dacă i se părea că merită să aibă pe cineva în preajmă, i se devota pentru totdeauna. Știu cât a suferit atunci când s-a despărțit de prieteni foarte buni ai lui. Nu spun cine, mai ales aici. A suferit ca un câine, pentru că l-au acuzat de diferite lucruri, departe de a fi reale. Nu s-a împăcat niciodată, nici măcar n-a vrut să răspundă printr-o scrisoare acuzațiilor, a răspuns Catherine, care era mai aprigă. Mihnea era un om discret, nu voia să se știe viața lui.
De la tatăl lui a primit trei scrisori, nu una, trei. Unde sunt? Poate Catherine să știe. Trei scrisori absolut îngrozitoare, toate îngrozitoare și de o sinceritate bulversantă. Nenorocești cariera profesională, zicea domnul Dan Berindei. Am cunoscut toată familia lui Mihnea, cu excepția tatălui, care până la urmă și-a dezmoștenit nepotul. A dat Academiei dreptul de a se ocupa de asta, dar familiei nu i-a revenit nimic până în acest moment. A fost îngrozitor. Eu știu că am discutat cu el, am discutat, cu președintele Academiei, le-am spus că nu e legal ce a făcut. Degeaba. N-a avut niciun scrupul, n-a avut niciodată.
Mihnea venea la București, stătea pe unde apuca în perioada în care a lucrat la cele trei volume de documente, plătindu-și drumurile și plătindu-și șederea. Am fost la multe case din Paris, în special ale unor români de acolo, care au fost amestecați mai mult sau mai puțin în momentele de după revoluție. O, Doamne, ce case am văzut în arondismentul 16, foarte cunoscut la data aceea. Mihnea stătea în apartamentul pe care-l știe toată lumea, niște cămăruțe. Un om extrem de modest. Nu voia nimic pentru el.
Mihnea cunoștea pe toată toată lumea, e adevărat, nu din alte țări occidentale, dar pe francezi îi știa foarte bine. A fost omul care a făcut să se vorbească despre noi. În fond, cine eram? Gândiți-vă că-n ΄90 și ceva mă duceam la Paris și mă întâlneam cu Chirac sau cu primarul Parisului. Eram un intelectual român, dar ca om politic nu existam, de PAC nu auzise nimeni de acolo. Mihnea a construit treptat, treptat, încât mai târziu ajunsesem să fiu invitat la congresele partidelor. Mă invitau socialiștii, de pildă, care aveau o mare simpatie față de Mihnea, față de mine nu știu de ce, și mă puneau în primul rând și pe Petre Roman îl trimiteau la balcon și spunea doamna care mă invita „pe ăsta nu pot să-l sufăr, lasă-l acolo”, deși el era șeful Partidului Socialist.
Mă bucur că există încă atenție pentru acest om care a făcut enorm pentru România. Mai dați-mi un nume, român, străin care a făcut pentru România în această perioadă mai mult decât a făcut Mihnea Berindei. Eu nu știu. Este vorba de la chestiile materiale la atitudinile sale politice și până la relațiile lui politice pe care ni le-a pus la dispoziție. Bineînțeles că l-au atacat și unii, și alții. Problema a plecat de la Stelian Tănase, care era intoxicat de alții. Pe lângă alți șefi de partide, se găseau oameni din străinătate, care au fost și miniștri în guvernul Convenției, care-l pârau pe Mihnea. Herlea, de exemplu. Au mai fost și alții. Mihnea Berindei este cel care s-a opus când eu am vrut să mă duc la Paris, să vorbesc cu Alecu Paleologu, pe care-l cunoșteam foarte bine, eram prieteni de mult, să vină la PAC și să candideze pentru Senat. Mi-a zis nu te duce la Alecu, că n-are caracter. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au fost de aceeași părere, au sărit pe mine. Eu aveam față de Conu Alecu un mare respect, pentru că era un intelectual de prima mână și un om extraordinar de interesant, și unul dintre cei mai inteligenți și mai paradoxali intelectuali români. Sub acest aspect nu-l cunoșteam. Paleologu s-a aliat cu Stelian Tănase împotriva lui Mihnea. Eu vreau să vă spun că sunt de felul meu credul, adică trebuie cineva să îmi facă rău nu o dată, ci de vreo două-trei ori până mă prind. Nu-mi vine să pun la îndoială credința cuiva până când n-o pățesc de câteva ori. Uneori, Mihnea m-a păzit, alteori, l-am păzit și eu.
Gabriel Andreescu
O să mă refer la felul în care Mihnea s-a retras întotdeauna în spate și a preferat să-i împingă pe alții în față. O să mă refer la experiența pe care am avut-o la Paris, când am ajuns la Mihnea și la Catherine într-o vacanță. Trebuia să mă ocup de plante, dar eu mă dusesem acolo ca să încerc să fac o analiză, o cercetare asupra Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului de la Paris. Avea toate documentele la el și mai avea și o întreagă arhivă la Nanterre pe care o crease la Institutul de acolo și unde puteam de asemenea să ajung. Am început să lucrez cu materialele pe care le-am găsit acolo, legate de Liga Drepturilor Omului, o altă parte din scrisorile către Europa Liberă era la Nanterre. După 5-6 scrisori, am fost tulburat. Regăseam acolo ceea ce nu mai putea să păstreze memoria mea subiectivă, toată realitatea, tot coșmarul anilor ΄80, a fost absolut tulburător. I-am telefonat lui Mihnea, care era plecat, și i-am spus: Mihnea, aici este o comoară, lucrul ăsta trebuie să apară. Și așa am început să lucrez pentru cele două volume în finalul ultimului deceniu comunist, care acopereau perioada ΄79-΄89. Am stat acolo o lună și lucrul a continuat, cum se întâmplă când faci o carte, când editezi, de fapt, primul volum.
A existat momentul în care după ce strânsesem tot am început să lucrez cu el. Am văzut ceea ce era strâns și am început să ordonăm lucrurile. Mihnea era profesionistul, el a spus că aici trebuie un aparat biografic. Așadar, el a dat calitatea academică a acelui prim volum și pe urmă a celui de-al doilea. Atunci am avut una dintre sutele de impresii asupra omului Mihnea care au rămas în mine atât de vii și emoționante. Avea un fel special de a lucra. Eu sunt concentrat și mă grăbesc să termin, el era foarte liniștit, mai divaga, dar la sfârșit, nu știu cum se făcea, totul era foarte bine organizat și foarte la timp realizat. Un mod de a lucra performant, cu eficacitate, dar blând. La urmă i-am trimis manuscrisul, punând cele două nume, am pus Mihnea Berindei pentru că el adunase tot, dăduse acea dimensiune academică, eu făcusem mai mult o activitate, să zicem, brută. Nici n-a discutat, Mihnea avea un fel de a spune nu blând, liniștit, de o fermitate deloc agresivă. Și primul volum a apărut cu numele meu. La al doilea volum am pus numele meu înainte, pe urmă numele lui, totul a fost ok și când, în final, am trimis editurii Polirom, am schimbat numele și a apărut Mihnea Berindei, așa cum era firesc, și apoi numele meu. Și mi-a zis: cum ne-am înțeles? De ce am făcut asta? Acesta era Mihnea Berindei, un om despre care s-au scris la moartea lui câteva pagini minunate. Găsiți câte ceva în acest nr. 4 al Revistei de Drepturile Omului, care este dedicat, în principal, lui Mihnea Berindei. Este momentul în care fiind un an special, 30 de ani de la Revoluție, de la căderea regimului comunist, am putut să dau premiu postmortem și a fost premiul dedicat lui Mihnea. Aici apare și un laudatio suficient de precis și cald în același timp. Se află, de asemenea, un text absolut fundamental al lui Mihnea, „România lui Ceaușescu un naufragiu planificat”. Fundamental nu că ar putea să înlocuiască tratate, dar n-am găsit de atunci un alt material despre România din anii aceia mai sintetic, mai comprehensiv, mai autentic.
Magda Cârneci
Vreau să spun că Mihnea Berindei a fost un om nu doar discret, dar și generos. Un om care se punea în umbră, dar care era un fel de eminență cenușie în tot, în toate grupurile sau locurile în care apărea.
L-am cunoscut pe Mihnea în zilele de după izbucnirea Revoluției, acasă la Andrei Pleșu, și după aceea în 30 decembrie, când Grupul a fost constituit la hotelul Intercontinental și unde Mihnea, de asemenea, a fost prezent, dar nu a vrut să devină membru al Grupului, deși s-a insistat foarte mult. El a fost cumva implicat și în crearea Revistei 22 și în toate momentele importante ale acestui Grup care i-a supraviețuit. Mihnea pentru mine a fost un mare ajutor la Paris. Obținusem în ΄90 o mică bursă pentru începerea unui doctorat și am ajuns la Paris, catapultată acolo într-o lume pe care n-o cunoșteam, despre care nu știam nimic, și Mihnea a fost cel care m-a pilotat cumva. M-a ajutat să mă înscriu la École des Hautes Études en Sciences Sociales și mi-a găsit un director de doctorat în persoana lui Alain Besançon. Și nu doar atât, m-a introdus imediat în toate structurile ONG-istice, cum se spune acum, ale exilului politic românesc de la Paris.
Vasile Popovici
Toți vorbim despre omul bun. Bunătatea este valoarea supremă deasupra inteligenței, chiar deasupra genialității și deasupra oricărei alte mari valori pozitive. Mă tem că dacă vorbim despre bunătate să nu înțelegem altceva. N-avem mare respect față de oamenii buni, asta e realitatea, mai ales când omul ăla bun este însoțit de o modestie cum rar poți să vezi, și toată lumea care l-a cunoscut poate să certifice, este omul care a făcut întotdeauna pasul în spate, omul care s-a pus pe sine în umbră.
Mihnea Berindei era omul-cheie. Omul-instituție. În momentele când ambasada noastră la Paris n-a existat, el a fost ambasada noastră. Mihnea era omul care se cunoștea la Paris cu toată lumea care conta din politică. De-aia un idiot care zice că el era nu știu ce om al Partidului Socialist este un pur idiot. El era un om al Partidului Socialist, al Partidului RPR-ului de centru dreapta, al UDF-ului de centru. Mihnea Berindei cunoștea tot spectrul democratic, Se cunoștea din spectrul liberal cu Revel.
Am ajuns la Paris datorită lui Mihnea Berindei. Și aici trec pe chestie mai personală. În 2002, venise de mult Iliescu și fusesem rechemat de la Marsilia și apăruse în Le Figaro un articol celebru în lumea diplomatică, fiindcă trezise o emoție enormă. Se numea „În România, Securitatea și-a întors vesta” care a produs un deranj enorm, pentru că erau citate două nume de la vârful politicii românești. Eram înaintea aderării la NATO, înaintea integrării noastre în Uniunea Europeană și ne pregăteam pentru aceste două momente, pe care, dacă le-am fi ratat, ăia eram. Și atunci s-a făcut ședință de guvern, ce ne facem cu acest articol al lui Arielle Thedrel din Le Figaro. Pe cine trimitem la Paris ca să lucreze cu presa să nu mai avem astfel de deranjuri? În Ministerul Afacerilor Externe nu avem pe nimeni care să fie capabil să ia în piept presa franceză. Păi, ar fi cineva, dar tocmai l-am rechemat de la Marsilia. Nu știu cum intervine Mihnea și spune: eu cred că singurul care ar putea să facă față la chestia asta e unul de la Timișoara. Și în felul ăsta m-am dus la Paris gata echipat, ca Atena din capul lui Zeus, de ziariști cu care puteam să lucrez, aveam toate intrările și toată credibilitatea, fiindcă această credibilitate îmi fusese conferită de Mihnea, să fie foarte clar lucrul acesta. Mihnea era România credibilă la Paris și cine nu înțelege lucrurile astea nu poate înțelege de ce vorbim noi în seara asta și de ce mă deplasez eu de la Timișoara anume ca să fiu aici în momentul acesta, să evocăm un om ultramodest, pe care puteai să nu-l bagi în seamă în niciun fel. Și de ce pe acest om ultramodest îl urau cu turbare toți oamenii fără caracter din România care treceau drept oameni de bine, altminteri. Pentru că vorbim de oamenii de bine, nu de ticăloși.
Gabriela Adameșteanu
Am scris câte puțin despre Mihnea Berindei, am scris deja în „Anii romantici”. Nu cred că se poate vorbi despre GDS fără să se vorbească despre Mihnea. A fost extraordinar de important. Mie mi-a rămas încă un ușor mister formarea GDS-ului, despre care tot citesc în presă altă și altă poveste. În orice caz, în acel mister Mihnea e un personaj esențial. Există și în memoriile Monicăi o discuție despre faptul că toate știrile care îi vin din România sunt prin Mihnea, cu surse, cu direcții, cu nume. Mihnea a fost important și pentru că a ajutat fără îndoială foarte mult, nu știu cât, finanțarea GDS-ului. Cei care își imaginează că la GDS au curs banii își imaginează o cu totul altă poveste. La GDS, în afară de primul an, acela în care nici noi nu ne dezmeticisem bine și când aici era Alin Teodorescu și Stelian Tănase era sus la Revistă, veneau foarte multe fonduri și ziariști străini și așa mai departe. După ce a venit mineriada și România a început să pară o țară mult mai puțin interesantă, nu mai curgea lapte și miere la GDS. Eu am stat la revistă 13 ani, o perioadă aș zice lungă și chiar cea mai grea poate, deși cred că toate au fost grele. Toate formulele de finanțare pe care le-am găsit întotdeauna au fost sugerate de Mihnea, foarte curate de altfel și foarte vizibile, și foarte impozitate. Suplimentele, care au devenit o metodă a revistelor culturale, au fost inovația Revistei 22, cu consilierea lui Mihnea.
Mihnea a fost important nu numai pentru că a susținut economic, dar și pentru că a construit această imagine a revistei într-un cerc de cititori care s-au selectat. Eu am întâlnit colegi de literatură care mi-au povestit cum așteptau Revista 22, cum erau de abonați. Dan Lungu mi-a povestit când făceam noi un periplu prin Franța că el, ca romancier și ca sociolog, și-a făcut cultura politică în Revista 22. O mare parte din această cultură politică care s-a făcut la 22 a fost datorită lui Mihnea.
Când s-a făcut cealaltă evocare a lui Mihnea, unul dintre cei prezenți a spus, dacă nu mă înșel, că a fost un pașoptist. Așadar, eu așa îl văd pe Mihnea, cred că este formula cea mai corectă. Mihnea era tânărul dintr-o familie bună, cu mijloace care i-ar fi permis să stea la Paris, să rămână acolo, să-și vadă de cercetarea lui, care s-a pasionat de România în același fel în care tinerii bonjuriști plecați din România au făcut Unirea.
Nu îi plăcea expunerea, dar cred că era conștient de rolul său. Și cum se întâmplă în țara asta foarte des, ca să nu zic totdeauna, nu i s-au recunoscut meritele și a fost rănit în toate felurile posibile.
Radu Filipescu
Eu am fost eliberat în ΄86 și datorită sprijinului din străinătate al organizațiilor pentru Drepturile Omului. După ce am fost eliberat, prima pedeapsă de la Securitate a fost că tatăl meu a fost pensionat. El era șef de serviciu la Spitalul de Urgență la Reanimare Terapie Intensivă, era președintele Asociației Române de Anestezie Terapie Intensivă, vicepreședinte la Asociația Mondială de Anestezie Terapie Intensivă. Tot timpul cât am fost arestat, deci din ΄83, el n-a mai avut voie să plece în străinătate și avea multe invitații la congrese. Ca să arate ei că nu suntem persecutați, în '86 prin vară i-au dat viză tatălui meu să plece în străinătate. L-au pensionat, dar ca să arate că nu e persecuție i-au dat drumul în străinătate. Tata nu s-a dus chiar degeaba acolo. S-a dus și pe la Europa Liberă, s-a întâlnit cu Emil Hurezeanu, cu Nicolae Constantin Munteanu și la Paris s-a întâlnit cu Mihnea. Cu Mihnea a rămas o legătură extraordinar de apropiată și care a fost foarte valoros folosită într-un moment extraordinar de important pentru mine.
În ΄87 am fost iar arestat, pe 12 decembrie, pentru o încercare de organizare de referendum. Era o perioadă foarte tensionată, fusese după Brașov și doamna Doina Cornea scrisese niște scrisori. Mihnea a aflat de arestarea doamnei Cornea și de Mariana Celac, care era și ea arestată. Eu am fost arestat pe 12, dimineața, și după aia în fața casei părinților s-a postat un post de poliție cu trei mașini și ai mei n-au mai putut să ia legătura cu nimeni, dar cu nimeni. Erau îngroziți că nu știau ce să facă, n-aveai cu cine să iei legătura, să spui nimic. Sună telefonul la 12:00 noaptea și cine era? Era Mihnea, de la Paris, care a întrebat ce e cu Radu, și tata atât a apucat să zică: a fost arestat azi-dimineață. După aia s-a tăiat legătura telefonică în 2 minute. Telefonul a fost complet tăiat trei luni.
Ziua aia de 12 decembrie a fost extraordinar de dură pentru mine. Ziua următoare, la fel. Dar la un moment dat s-au oprit. De fapt, probabil legat de telefonul lui Mihnea, pentru că Mihnea, aflând de la tata că am fost arestat, a reușit să convingă posturile de radio și presa din străinătate și autoritățile din Franța și a început o campanie în favoarea mea care i-a făcut pe ăștia de la Securitate să schimbe complet cursul anchetei.
Așadar, ancheta violentă, plus amenințarea cu 10 ani condamnare pentru ce făcusem, manifeste, interviuri, plus 7 ani de la prima condamnare. Lucrurile s-au schimbat total și au fost de la Mihnea.
Cristian Preda
Aș vrea să evoc un singur episod care cred că arată foarte multe laturi ale lui Mihnea. Prima dată când am petrecut mai mult timp cu el împreună a fost într-o campanie electorală ratată din 2000, când Mihnea a trecut peste toate lucrurile neplăcute pe care i le provocase contactul cu CDR-ul și alături de domnul Manolescu și a decis să facă la București campania electorală pentru Mugur Isărescu, candidatul CDR recomandat de președintele Constantinescu. Atunci eram omul lui Constantinescu trimis în echipa de campanie, și Mihnea, fiind un soi de creier politic, cealaltă parte a staffului era formată din consilierii de la Banca Națională ai lui Mugur Isărescu, care habar n-aveau de politică, știau finanțe.
Atunci însă am petrecut mult timp cu el, în primul rând ca să-l convingem pe Isărescu să facă ceva în campanie, că nu prea făcea. Am descoperit o latură foarte amuzantă, vervă și veselie, avea un tip de umor foarte simpatic și am să povestesc și un mic episod. La un moment dat, el a găsit bani pentru a face un sondaj de opinie, sondajul a fost trimis de la Cluj, de un sociolog, scrisoarea de însoțire pe care am primit-o începea așa: Stimate domnule președinte Ion Iliescu, vă transmitem… Eu eram furios, ziceam că trebuie să-i spunem domnului Dîncu, că el era autorul, că nu se face așa ceva. Mihnea zicea „lasă, dragă, că ăsta o să ajungă mare”. Și a fost profet. Dar dincolo de acest episod amuzant, am văzut atunci la Mihnea ceva foarte rar în lumea românească și anume un om cu adevărat democrat.
Nu știu dacă a fost bonjurist, dar atunci când în turul doi s-au calificat Vadim Tudor și Ion Iliescu mi-a spus: trebuie să mergem să-i convingem pe prietenii din GDS să votăm cu Ion Iliescu, pentru că împotriva extremei drepte nu stai să te mai uiți cine e celălalt.
În al doilea rând, Mihnea mi-a spus cât de important este să-l convingă pe Valeriu Stoica să alăture Partidul Național Liberal susținerii Guvernului care se forma atunci. Eu cel puțin am rămas foarte mirat. Cum, tocmai l-am susținut pe Isărescu împotriva candidatului PNL, o să fie pedeseriști la putere. El a zis ceva important. E important ca viitorul guvern să continue parcursul european și asta este miza. Pentru destinul european al României trebuie să treci uneori peste pasiunile personale, peste eșecuri, pentru a face lucruri raționale și utile țării, iar aderarea la Uniunea Europeană e extrem de prețioasă. Am ales să evoc acest lucru pentru că portretul care i s-a făcut a fost nu numai nedrept, dar a fost inexact din perspectiva asta a unei opțiuni politice fundamentale: când ai de ales între o tabără și alta, între extrema dreaptă și oricine altcineva, susții cealaltă tabără. Când e vorba de parcursul european al României, trebuie să te gândești foarte bine care e cea mai bună strategie. Și Mihnea a văzut lucrul ăsta.
Adrian Niculescu
Mihnea Berindei a fost Maestrul si Modelul meu, unic, în ”ale Exilului”!... Sînt 41 de ani de cînd l-am cunoscut, iar el a avut eleganța de a aminti acest fapt într-o prefață cu care a onorat si a innobilat o cărticică de-a mea (Din Exil – După Exil, Ed. Univers, 1998). Scria, acolo, Mihnea: ”L-am cunoscut pe Adrian la sosirea sa în Franța, în vara anului 1983: un tînăr de 23 ani (neîmpliniți, n.n.), proaspăt absolvent al Facultății de Istorie a Universității din București. Era firesc sa mă intereseze, cel puțin din două motive. Si eu ajunsesem în Franța, la 22 de ani, și eu urmasem, timp de patru ani, cursurile aceleași facultăți...” Si continua: ”Două erau obiectivele sale principale - și pot adăuga că le acorda egală importanță: să-și continue studiile de istorie, și să contribuie la denunțarea regimului comunist din România”... Cu alte cuvinte, exact ceea ce făcuse și el, Mihnea, după refugierea sa, din 1970...
Inainte să ajung aici, m-a sunat domnul Pleșu, care m-a rugat să Vă transmit că Domnia Sa regretă, nespus, că nu a putut fi, acum, cu noi, însă, din nefericire, are unele probleme de sănătate care l-au împiedicat, inderogabil, să ni se alăture...
