Mărturie din Auschwitz

Viața lui Eddy de Wind pare desprinsă dintr-un film american, dar, de fapt, este doar unul dintre nenumăratele destine umane care au fost grav alterate, deraiate aproape, de evoluția sângerosului secol trecut, secolul totalitarismelor, genocidelor și al tuturor grozăviilor, pe care mintea umană de acum practic nici nu le poate concepe la întreaga lor scală, de oroare. Holocaustul a fost cel mai teribil experiment de exterminare umană, chiar dacă și gulagul a avut notele sale care îl aseamănă în multe privințe1.

Eddy de Wind s-a născut în liniștita Olandă (Țările de Jos, cum este denumirea oficială) în anul 1916, la Haga. Olanda și-a păstrat neutralitatea în Primul Război Mondial și, în același timp, statutul său a fost respectat de către beligeranți, nu precum s-a întâmplat cu vecina Belgie. Germanii Primului Război Mondial nu aveau nevoie să treacă prin Olanda pentru a ajunge în Franța. De Wind s-a născut într-o familie evreiască, bine integrată în societatea olandeză, tatăl său deținând mai multe magazine care comercializau porțelanuri (care în epocă aveau o altă valoare față de anul 2021, când suntem asaltați peste tot de plastic). Tatăl avea să moară când el avea doar 3 ani. Mama s-a recăsătorit de încă două ori. De Wind a fost atras de medicină, o cale destul de bătută de tinerii evrei din întreaga Europă (inclusiv din România interbelică, ceea ce, știm bine, a provocat nenumărate scandaluri și violențe naționaliste). Neutralitatea olandeză nu a mai fost respectată de regimul nazist, precum o făcuse kaizerul Wilhelm al II‑lea (care după 1918 se refugiase tocmai în Olanda), țara fiind ocupată în iunie 1940, îndurând un regim dur de ocupație timp de cinci ani. La începutul anului 1941, naziștii au impus universităților olandeze să-i excludă pe toți studenții și angajații de origine evreiască. Beneficiind de sprijinul unor profesori universitari olandezi, Eddy de Wind a reușit să obțină diploma de absolvent al Facultății de Medicină a Universității din Leiden2, fiind practic ultimul evreu care o făcea. Timp de alte câteva luni, a trăit o viață liniștită, dar în februarie 1941, trupele germane au arestat la întâmplare 427 de tineri evrei, drept represalii pentru uciderea unui colaboraționist olandez (Hendrik Koot, care fusese snopit în bătaie de o facțiune a rezistenței olandeze și nu a supraviețuit rănilor). De Wind a avut ghinion și a fost arestat în cadrul acestui lot, dar avea să fie eliberat pentru că deocamdată naziștii aveau nevoie doar de tineri apți de muncă. Destinul său avea să se schimbe când mama lui a fost arestată și trimisă în lagărul din Westerbork, aflat în nord-estul Olandei, la zece kilometri de acest oraș, de fapt, un lagăr de tranzit, unde erau adunați evreii din Țările de Jos, înainte de a fi expediați în zonele morții din Polonia. De Wind, profund atașat de mama sa, s-a oferit să practice medicina în acest lagăr, promițându-i-se niște condiții decente, care, evident, nu aveau să fie respectate. Mai mult, odată ajuns la Westerbork, a aflat că mama sa era deja în drum spre Auschwitz, despre care în 1942 nu se știau multe lucruri. În lagărul de tranzit avea să se îndrăgostească de Freida Komornik, care avea numai 18 ani, venind din Germania. Experiența de la Auschwitz a fost folosită pentru scrierea unui roman pe care avea să-l definitiveze încă din lagăr, căci atât el, cât și Freida aveau să îi supraviețuiască. După eliberarea Auschwitz-ului de către sovietici, De Wind avea să mai rămână câteva luni în lagăr, având în vedere profesia sa deosebit de importantă. Ar fi însoțit și trupele sovietice pe front. Pe drumul de întoarcere a ajuns inclusiv la Cernăuți, proaspăt întors între hotarele imperiului sovietic. La 24 iulie 1945, Eddy de Wind a revenit în Țările de Jos. Cuplul, care s-a regăsit miraculos în Olanda, avea să încerce să-și reia viața în comun, dar după nenumăratele atrocități și tragedii la care au asistat, chiar dacă le-au supraviețuit, acest lucru avea să se dovedească foarte dificil. În 1957, cei doi au divorțat, iar autorul romanului avea să se recăsătorească cu o olandeză. Eddy de Wind a practicat psihiatria, fiind unul dintre pionerii cercetării sindromului KZ 9 (al vinii supraviețuitorului). Romanul său autobiografic, tradus recent și în limba română3, nu a cunoscut un mare succes în Olanda postbelică, fiind publicat pentru prima oară la o obscură editură comunistă, abia în 1980 Editura Van Gennep retipărindu-l, de asemenea, fără mare succes. Abia traducerea lui în limba engleză avea să schimbe lucrurile, el dobândind recunoașterea pe care o merita.

Lectura acestei mărturii, chiar dacă literaturizată din punctul de vedere al stilului, repune problema comparației între cele două sisteme represive ale celor doi verișori totalitari, cel nazist și cel comunist. Să nu uităm că ambele au dorit sau măcar au clamat că reprezintă clasa muncitorească rusă sau germană, cel puțin inițial. Ceea ce nu ne este clar este când și cum s-a inspirat regimul nazist din experiența sovietică în materie de represiune, de constituirea lagărelor. Rusia sovietică le avea constituite încă de la începutul anilor 1920. Iar naziștii nu au așteptat mai mult de câteva luni de la preluarea puterii în ianuarie 1933, pentru a organiza lagăre, unde inițial au internat oponenții politici. „Himmler a înființat primul lagăr în 1933, la Dachau, ca loc unde Partidul Național-Socialist (și nu statul german) putea să pedepsească oameni – extralegal, după cum considerau necesar șefii de partid. Dușmanul politic și dușmanul social erau dușmanul rasial, iar lagărele erau destinate să adune toate aceste grupuri. (…) În anii 1930, rețeaua lagărelor de concentrare din interiorul Germaniei nu era foarte extinsă: era comparabilă cu amenajările coloniale germane din anii 1890 și de peste o sută de ori mai mică decât gulagul sovietic. Lagărele germane au fost importante mai cu seamă ca o dovadă că organele de coerciție puteau fi separate, prin voința Führerului, și cu sârmă ghimpată, de lege și stat”4.

Cert este că și în lagărele germane se putea supraviețui, dacă aveai norocul să fii repartizat la o muncă mai ușoară, precum cea la care a fost trimis Eddy de Wind, care, fiind medic, a reușit să ajungă la spitalul unuia dintre lagărele complexului. Aproape indiferent de constituția fizică a bărbatului, chiar dacă era obișnuit cu munca fizică, în interval de câteva săptămâni, combinația dintre lipsa hranei și 10 sau 11 ore de muncă fizică, în condiții climaterice aspre, ducea la ruinarea sănătății deținutului, pregătindu-l pentru sfârșit. Căci ambele sisteme de lagăre aveau nevoie de forță de muncă. Marșurile deținuților muribunzi din lagărele naziste din Polonia anului 1945 seamănă destul de mult cu marșurile deținuților din închisorile sovietice, care erau amenințate de înaintarea spectaculoasă a trupelor germane din vara și toamna anului 1941. Marșuri ale morții atât pentru deținuții din gulag, cât și pentru cei din sistemul de exterminare nazist. Avem impresia că din aceste lagăre naziste nu a scăpat nimeni în viață, dar ne înșelăm, au existat și supraviețuitori a căror principală misiune a fost să depună mărturie. Probabil că proporția deținuților politici care au supraviețuit gulagului a fost mai mare, nu toți deținuții au murit (de fapt, nici măcar acum nu se știe cu exactitate câți au făcut-o), iar întoarcerea lor în societatea sovietică, treptat, după moartea lui Stalin a creat un șoc pentru cei care profitaseră într-un fel sau altul de arestarea lor.

Există totuși și deosebiri între cele două sisteme de exterminare – folosirea camerelor de gazare de către naziști a rămas marca lor înregistrată, care le-a definit barbaria, în timp ce în gulag, moartea era mai lentă, dar aproape la fel de sigură. În Siberia se săpau gropi comune în permafrost, care nu au mai fost descoperite niciodată, căci Uniunea Sovietică nu a fost ocupată precum a fost cazul cu imperiul nazist. Iar regimul de după 1991 din Rusia a încercat, de asemenea, să acopere urmele. Gulagul pare a fi dispărut în ceață, în timp ce incredibilele instalații naziste, transformate în muzee, rămân să amintească lumii că bestialitatea umană nu are limite, dacă efortul memorial este abandonat. //

1. Lăsăm la o parte numărul victimelor, căci, până la urmă, este și indecent să compari bilanțul naziștilor și pe cel al comuniștilor. Dacă naziștii s-ar fi aflat la putere tot atât timp precum comuniștii, punem pariu că i-ar fi întrecut. Dar și aceasta este o discuție contrafactuală, fără importanță.

2. Probabil cea mai prestigioasă universitate olandeză, înființată în anul 1575, de către Wilhelm de Orania, cel care avea să devină rege al Angliei, după un lung război civil în urma căruia a fost înlăturată dinastia scoțiană a Stuarților.

3. Auschwitz, ultima stație. Povestea mea de lagăr 1943-1945, Editura Humanitas, București, 2020.

4. Timothy Snyder în Pământul negru. Holocaustul ca istorie și avertisment, Editura Humanitas, București, 2018, pag. 59

Eddy de Wind

Auschwitz, ultima stație

Traducere: Alexa Stoicescu

Editura Humanitas Fiction, București, 2021, 264 pagini