Pe aceeași temă
Un titlu parca dinadins anodin si o alcatuire editoriala mai rau decat neinspirata mascheaza cu succes ivirea celui mai important studiu despre Eminescu de cateva decenii incoace: capitolul Eminescu la Berlin, prima si cea mai intinsa sectiune a volumului Studii literare de Ilina Gregori*, reprezinta un moment crucial in exegeza eminesciana, deplin comparabil prin anvergura si consecinte cu "momentele" G. Calinescu (Viata lui Mihai Eminescu, 1932) si I. Negoitescu (Poezia lui Eminescu, 1968).
Avand meritul de a fi publicat, totusi, aceasta carte, Editura Fundatiei Culturale Romane are si nemeritul imens de a nu-i fi pus in nici un fel in valoare insemnatatea. Chiar daca, foarte probabil, autoarea insasi va fi dat cartii ei, din excesiva modestie si dintr-o decenta hipertrofiata pana la autoeclipsare, acest academic titlu mort, un editor mediu dezvoltat profesional avea datoria, chiar obligatia, de a-i cere, de a o convinge sa-l abandoneze.
Mai mult: asa cum a aparut, ca o culegere, o culegere cuprinzand "studii literare" despre Eminescu si Mircea Eliade, aceasta carte ascunde, nu recomanda. Ar fi fost nevoie, inca o data, de initiativa editoriala si de curaj profesional: cele doar aproximativ 130 de pagini ale "capitolului" Eminescu la Berlin ar fi trebuit publicate separat, ca volum de sine statator. In definitiv, nici Poezia lui Eminescu de I. Negoitescu nu fusese chiar un mastodont tipografic, era, in editia originala, o firava brosura de ceva mai mult de doua sute de pagini, si totusi a schimbat radical intelegerea lui Eminescu si a poeziei lui...
Iar Ilina Gregori, spre deosebire de impetuosul tanar G. Calinescu din anii ‘30 sau de recuperatul I. Negoitescu din a doua jumatate a anilor ‘60, revenit in circuitul public dupa o indelungata perioada de persecutii si interdictii politice (eseul despre poezia lui Eminescu fusese scris cu aproximativ un deceniu si jumatate inainte de a fi publicat...), nu este nici la inceput de cariera, nici foarte cunoscuta. Cum e mai rau: si fara privilegiul lipsei de trecut, si fara zestrea unei notorietati substantiale dobandite in decursul celor peste 30 de ani de la debuturi. Atata e de cand autoarea care vine acum sa zguduie temeliile eminescologiei si sa o aseze pe un nou fagas se anunta ca o mare promisiune a criticii literare romanesti, in acele timpuri solidara in renastere si efervescenta.
Pe atunci, se numea (si semna) Ilina Clondescu. Terminase studiile universitare la Filologia bucuresteana in 1966. Intr-o emotionata si emotionanta prefata a cartii de acum, Mircea Martin evoca inceputul anilor ‘60, cand, tanar asistent universitar, a intalnit-o pe Ilina Clondescu intr-o grupa care, isi aminteste el, "numara cel putin inca patru studenti cu o dotare intelectuala exceptionala". Sunt mentionati Miruna (Eliza) Ghil, acum profesoara la New Orleans, Mihai Marta, acum profesor universitar la Bucuresti, Lucian Stefanescu, la Paris acum, Cornel Moraru, critic literar, redactorul-sef al revistei Vatra din Targu-Mures. "Printre acestia - scrie Mircea Martin -, Ilina Clondescu parea a fi cea mai sigura pe cunostintele ei, era poliglota si avea deja lecturi intinse si bine asimilate care o faceau apta sa aseze o opera autohtona intr-un context comparatist". In alte grupe ale aceleiasi promotii 1966 fusesera studenti Dana Dumitriu, Maria-Luiza Cristescu, Laurentiu Ulici, Nicolae Baltag, Marian Popa, Tudor Olteanu (acum la Amsterdam), Mirela Nedelcu, Alexandru Sincu, Mihai Vornicu (toti trei la Paris) si altii inca. Greseste, totusi, Mircea Martin cand fixeaza inceputurile Ilinei Clondescu "in 1966, in Luceafarul aflat sub conducerea lui Stefan Banulescu": in 1966 redactorul-sef al revistei era Eugen Barbu, acesta a fost inlocuit cu Stefan Banulescu la inceputul verii 1968. Insa Ilina Clondescu la "seria Banulescu" a colaborat, pana in 1970, cind a plecat in Germania, unde si-a germanizat numele dupa casatorie (Grigorovici) si totodata l-a adoptat ca patronim literar.
Nu a fost o simpla schimbare onomastica. Disparuta din spatiul public romanesc, devenita Ilina Gregori, fosta candva exceptionala studenta (era si o fata de o neobisnuita frumusete) si foarte promitatoarea publicista literara de la Luceafarul anilor ‘68-’70 avea sa reapara dupa cativa buni ani in publicatii universitare germane si franceze, in volume colective de comunicari si acte ale unor simpozioane si colocvii, ca autoare de articole pentru enciclopedii s.a.m.d. Era, din 1976, lector la Institutul de Filologie Romanica al Universitatii Libere din Berlin, iar in scrisul ei marca stilului universitar german devenise nu pregnanta, ci dominanta (in vreme ce in Franta universitarii sunt deseori si publicisti ori, cel putin, lumea publicistica si lumea universitara comunica fara dificultati si complexe, in Germania cele doua medii sunt - sau erau, in ultimele decenii ale secolului XX - mai degraba etanse). Noua Ilina, Ilina Gregori, scria acum studii, contributii si comunicari grele de stiinta de carte, respectabile lucrari savante pentru savanti, temeinice intotdeauna, nu mai putin si foarte austere, "nordice", sever si solid incinse in fortificatiile unei eruditii de granit. Asa va fi fiind si cartea despre Povestirea fantastica (aparuta in 1996, la Editura Du Style), despre care Mircea Martin scrie ca este "un model de analiza tematica si de distinctie teoretica"? Autorul cronicii de fata nu a vazut aceasta carte, dar nu pune la indoiala aprecierea lui Mircea Martin, din a carui prefata au si fost preluate unele din datele prezentate mai inainte. Fiindca si Editura FCR cultiva comportamentul editorial boem: nu-si prezinta autorii publicati, nu crede utila o cat de sumara nota bio-bibliografica.
Eminescu la muzeu si muzeul ca depozit de vechituri
Dar cea mai mare piedica in calea razbaterii spre constiinta publica a evenimentului care este profilarea unui alt, nou Eminescu, nu e totusi de cautat in modul neglijent al editarii acestei carti. Poate fi, la urma urmelor, un banal accident, iar in Romania exista totusi cateva edituri care nu fac rabat exigentelor profesionale; in treacat fie spus, o rememorare a controverselor in jurul disparitiei editurii Minerva ar fi cu siguranta utila, mai ales ca au existat si literati (universitari, pe deasupra) care au considerat moartea acestei institutii glorioase si de interes national o frumoasa victorie asupra inapoierii, provincialismului si, mai ales, asupra mentalitatii etatist-comuniste.
Principalul obstacol este convingerea ca Eminescu "e mort de-a binelea, ingropat in cimitir", cum "ranjea cinic" un personaj din Cel mai iubit dintre pamanteni, roman de Marin Preda aparut in 1980. Era insa convingerea unui personaj literar si se intampla intr-o fictiune.
Aceasta convingere e astazi opinie curenta, este chiar unul dintre locurile comune ale reflectiilor intelectuale despre literatura. Nu se foloseste, desigur, limbajul crud al personajului imaginat de Preda pentru a ilustra aversiunea fata de cultura si fata de scriitori, iar Eminescu e plasat la muzeu, in grija "specialistilor", nu la cimitir, in a groparilor. Nu mai departe decat duminica trecuta (4 august a.c.), intr-un interviu din pagina culturala a ziarului Evenimentul zilei, Nicolae Manolescu facea despre Eminescu si literatura asa-zicand clasica, in sensul ca nu e de azi dimineata, o seama de consideratii ce au valoarea unei esentiale marturii de epoca. Iat-o: "In momentul de fata, exceptand repunerea in diverse montaje a pieselor lui pe scena, care s-a dovedit eficace si care s-a tot schimbat, nu stiu cine mai citeste de placere sonetele lui Shakespeare. Ele au devenit o lectura de studiu, extrem de semnificativa, dar care nu intereseaza pe toata lumea. Acelasi lucru se poate spune si despre Eminescu. Eminescu - poetul national, cand aud asta imi vine sa ma urc pe pereti! Ma intreb care este poetul national al englezilor, al francezilor... E o prostie! Evident ca Eminescu este un poet al secolului al XIX-lea si cel mai mare poet roman din epoca aceea si poate dintotdeauna, pe care-l citesti astazi cu o anumita placere, dar care nu mai este cea dinainte. Si devine incet-incet obiect de studiu, asa cum au devenit Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu, Alecsandri, asa cum o sa devina si Sadoveanu, si Marin Preda, si Mircea Cartarescu. Homer a devenit o piesa de muzeu, cine mai citeste Iliada pentru batalia dintre Ahile si Hector? Doar specialistii... Pentru restul, gata, «Muzeul Antipa» al literaturii...". Interesant este insa ca inainte cu doar cateva zile numele lui Homer, cel trimis la "«Muzeul Antipa» al literaturii" de o eminenta personalitate a intelighentiei romanesti, fusese evocat, tot intr-o publicatie de mare tiraj si tot de o eminenta personalitate a intelighentiei locale, si la Paris. Numarul din 1 august al saptamanalului Le Nouvel Observateur, care nu este nici literar, nici cultural, avea ca dosar tematic Mesajul marilor filosofi: despre noua filosofi vechi scriau noua filosofi europeni contemporani. Dosarul incepea cu un articol despre Platon, scris de André Glucksmann. Incepea asa: "Hotarat, nu gasesc nimic mai actual decat trioul Homer, Platon si Tucidide. De trei mii de ani, Homer detine cheile unei conditii umane care se dovedeste de-acum planetara. Toata lumea si-a pus dupa Auschwitz problema lui Dumnezeu. Ei bine, zeii lui Homer ne ofera o teologie perfect moderna: sunt zei inselatori, rai, deloc morali, capabili de gelozie, de viclenii si de masacre. In fata cu aceasta natura celesta si subterana, cu aceasta phusis (natura) enigmatica si amenintatoare, Homer exploreaza domeniul responsabilitatii umane (al logosului), iata ce defineste o grila pentru a descifra informatiile de la ora 20".
Si mai trebuie adaugat ca numarul acesta al saptamanalului francez, inevitabil unul de vacanta, a fost tras intr-un tiraj de 581.719 exemplare.
Iar Ilina Gregori, desi scrie despre romanul Eminescu, vine totusi dinspre spatiul in care valorile culturale nu sunt expediate, lejer, la Muzeul Antipa. Se mira, nu-i vine sa creada ca "din cauza receptiei sale (in parte) nefericite", Eminescu insusi nu mai e considerat "un subiect valabil de reflectie". Observand ca "Fenomenul receptiei abuzive este universal si, probabil, iradicabil", ea scrie, calm, ca "Victima a popularitatii sale, Eminescu imparte acest calvar cu toti marii scriitori (si nu numai scriitori) deveniti la un moment dat simboluri nationale". Lucru inca si mai oribil pentru naturi simtitoare, ale caror exasperari se traduc in ciudate porniri (gen "imi vine sa ma urc pe pereti!"), ea isi incheie partea despre Eminescu din volum cu un capitol intitulat Si totusi "poet national"? Titlul este interogativ, insa raspunsul nu: fiindca autoarea acestei carti revolutionare pentru intelegerea lui Eminescu propune si o alta acceptiune a pentru multi iritantei expresii.
(va urma)
