O lecţie de luciditate

Atunci când se doreşte recenzarea unui text scris, fie că este vorba de un articol de gazetă sau de un text erudit de 559 de pagini, distanţa relativă care să permită imparţialitatea critică este de rigoare. Mărturisesc chiar de la început că îmi este însă foarte greu să mă detaşez emoţional acum, când trebuie să scriu despre noua ediţie a studiului lui Zigu Ornea, Anii treizeci, extrema dreaptă românească**.

De ce afirm acest lucru? Am avut şansa de a-l întâlni pe autor cu doar două săptămâni înainte de moartea sa, în noiembrie 2001. Era o zi ploioasă şi tristă. Cu multă amabilitate şi-a găsit timp să discute cu mine, tânăr pasionat de studiul anilor treizeci şi de misterele angajamentelor intelectuale sau de altă natură specific acelei perioade. În faţa dezorientării fireşti pentru un cercetător debutant, confruntat cu bucăţi contradictorii de „adevăr“, d-l Zigu Ornea a făcut o afirmaţie pe care nu o pot uita: „Du-te în arhivă, convinge-te singur. Impregnează-te cu atmosfera acelor ani cu ajutorul gazetelor“.

Timpul i-a dat dreptate. I-a dat dreptate chiar şi atunci când mi s-a întâmplat să citesc docte articole „cotate ISI“ despre fascismul european; în ele erau citate părţi întregi din articolele culese de degetele sale fără mănuşi în anii ’80, dar vai, fără a fi fost citat şi numele culegătorului. Anii treizeci a devenit deci un clasic al genului, o sursă de documentare atât de folosită încât autorul parcă nici nu mai contează.

Dincolo de aceste amănunte nostalgice, ce reprezintă acest studiu? O întrebare la care mi se pare şi mai greu de răspuns atunci când este vorba de o reeditare, timpul lucrând ca un stabilizator de valori. O carte de sertar: ea „nu putea şi nici nu trebuia publicată“, după cum mărturiseşte autorul în Preliminariile volumului, centrată pe „dezbaterea de idei din încrâncenatul deceniu al patrulea“. Sau o „radiografie ideologică şi artistică a anilor douăzeci şi treizeci ai secolului trecut“, esteticul „ca portiţă de scăpare din regimul concentraţionar al cenzurii comuniste“, după cum scrie d-l Nicolae Manolescu în prefaţa prezentei ediţii. Tot el clarifică în câteva cuvinte controversata „orientare ideologică“ a lui Zigu Ornea: „un spirit marxist, format la începutul anilor cincizeci, nu a fost niciodată un dogmatic“. Punct.

Cartea constituie şi o excelentă bază de plecare în studiul dreptei româneşti şi al perioadei interbelice, după cum celelalte studii monografice – dintre care nu voi cita decât două titluri, Junimea, contribuţii la studierea curentului (1966) şi Sămănătorismul (1970) – rezistă probei timpului şi se constituie în repere inconturnabile pentru orice cercetător interesat de istoria ideilor în România.

Relaţia cu trecutul recent

Poate aspectul cel mai interesant al acestui studiu amplu este însă aducerea în discuţia publică a unor idei greu de acceptat la data apariţiei sale: fascismul intelectualilor, antisemitismul recurent al perioadei interbelice. Toate acestea se petrec în anul 1995, la jumătate de deceniu după prăbuşirea regimului totalitarist ceauşist, la apogeul perioadei de construcţie a mitului anilor treizeci ca ani de aur ai culturii şi societăţii româneşti. Zigu Ornea este primul care a făcut un slalom curajos printre clişeele la modă din acea vreme, dacă îmi este permisă această expresie. O întreprindere greu de acceptat atunci, dar necesară pentru normalizarea relaţiei noastre cu trecutul recent.

Studiul orientării politice de dreapta a unei părţi dintre tinerii intelectuali din perioada interbelică mi se pare deci a fi orientarea principală a acestei cărţi. Nu doresc să fac aici un rezumat al problemei, mult prea amplă pentru a fi discutată în câteva rânduri. Ce vreau să subliniez este faptul că putem vorbi de o metodă colectivă care s-a format din anii ‘90 până astăzi, adică plasarea unui intelectual (de pildă, Mircea Eliade) în contextul intelectualilor generaţiei sale şi, mai departe, în contextul naţionalismului românesc şi european al epocii. Cartea lui Zigu Ornea a avut un rol imens în abordarea şi, mai apoi, în buna derulare a acelui necesar travail de mé­moire referitor la petele albe ale trecutului nostru recent.

Au trecut, iată, 17 ani de la apariţia textului Felix Culpa al lui Norman Manea. S-a scris enorm de mult pe acest subiect, de bine sau de rău, polemic sau nu, competent sau amator. Dar s-a scris, adică am reuşit să ne înscriem în logica unei „munci cu memoria“, cel puţin literare, aşa cum s-a întâmplat şi în alte state care au cunoscut tentaţii şi regimuri totalitare. Studii şi interpretari diferite, de la Zigu Ornea la Florin Ţurcanu, de la Dora Mezdrea la Alexandra Laignel Lavastine, au apărut şi vor continua să mai apară. Ce lipseşte însă este o veritabilă istorie a intelighentsiei româneşti din interbelic, aşa cum există de pildă în spaţiul francofon clasicul Nonconformiştii anilor ‘30 de Jean-Louis Loubet del Bayle. Carte apărută pentru prima oară în 1969, reeditată recent, în 2001. Lărgirea orizontului înseamnă deci transcenderea metodelor socio-politice şi racordarea la literatura de specialitate şi grila interpretativă generală.

Metoda aleasă de Zigu Ornea este definită de autor ca fiind „cercetarea atentă a epocii prin presa cotidiană, publicaţii lunare, cărţi, memorialistică“. Au rezultat astfel aproape cinci sute de pagini de informaţie, asamblată ingenios în scopul realizării „unei imagini de ansamblu şi de interior a deceniului“. Deceniul patru mai exact, deoarece autorul percepea o mare diferenţă între tensiunea deceniului doi şi trei ale perioadei interbelice şi deceniul patru; centrul de greutate, „social, politic, literar şi în dezbaterea de idei“ îl plasează în cadrul primei decade interbelice, fără a trasa însă un zid despărţitor între ele. Pentru a îmblânzi, a domestici o asemenea cantitate de informaţie, Zigu Ornea structurează corpus-ul în şapte mari capitole, fiecare având un număr variabil de subcapitole. De remarcat importanţa capitolului cinci, dedicat Mişcării Legionare, având şi cel mai mare număr de pagini.

În cadrul capitolului cinci, un subcapitol special este dedicat charismei lui Corneliu Zelea Codreanu, pe care autorul o califică drept „indiscutabilă“, atât la începutul, cât şi la finalul acestuia. Să zăbovim o clipă asupra lui, pentru a înţelege mai bine „metoda Zigu Ornea“. Nu există referinţe la teoriile clasice ale charismei (Weber), ci se trece direct la portretizarea alertă a liderului Mişcării: „mereu în costum naţional, iarna cu căciulă, suman, bocanci sau cizme, sobru şi tăcut, figura lui impunea. (...) era şi un om credincios, practicând – fără ostentaţie – ritualul creştin, petrecând, după rugăciunile obişnuite, ceasuri de veghe şi închinare interioară“ (p. 441). Dar cartea conţine referinţe clare la procesul weberian de „rutinizare a charismei“, după cum se poate vedea din descrierea evoluţiei istorice, atunci când Garda de Fier devine o mişcare de masă.

Urmează citate din Pamfil Şeicaru („incapabil să înţeleagă mecanismul constituirii acestei charisme“), cel care îşi mărturisea neputinţa în înţelegerea „forţei hipnotice a lui Codreanu“, contrabalansate de fragmente publicistice aparţinând lui Traian Herseni, Ernest Bernea, Constantin Noica. În fine, după aceste exemple de „elogii în absolut“, după cum le califică Zigu Ornea, este reprodus, oarecum pour la bonne bouche, un fragment dintr-o conferinţă a lui Emil Cioran la radioul public, intitulată chiar Profilul interior al Căpitanului. Coincidenţă nefericită, ea este pronunţată şi difuzată pe unde chiar în ziua în care Nicolae Iorga este asasinat la Strejnicu, în 27 noiembrie 1940. La fel ca şi în alte capitole, concluzia este uneori subînţeleasă şi nu enunţată explicit. Prudenţă sau metodă?

O relectură necesară

Procedurile de argumentare ale lui Zigu Ornea sunt complexe, uneori greoaie, scapă la o primă lectură. Din această cauză Anii treizeci este o carte care se cere mai degrabă recitită decât citită. De unde şi necesitatea unei reeditări care stimulează recitirea fie şi numai printr-o ediţie mult mai îngrijită, mai uşoară ochiului, decât primele două. După cum ne spune d-l Matei Călinescu, relectura este un proces cu o finalitate structurală, autoreflexivă, care presupune „cântărirea detaliilor“. Or, tocmai detaliile mărunte, creionate în fugă, sunt sarea şi piperul cărţii. Corneliu Zelea Codreanu „funcţiona ca avocat“, doar pe baza unei adeverinţe de absolvire a facultăţii eliberată de decanul din acea vreme, A.C. Cuza.

Nunta sa, urmată şi de botezul colectiv a o sută de copii, se pare că ar fi fost filmată, dar s-au pierdut imaginile. În timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, muncitorii legionari de la uzinele „Malaxa“ scot în stradă, împotriva armatei, cele trei tancuri care se găseau în acel moment în uzină. „Vor fi paralizate“, notează sec autorul. Interesant de remarcat este şi faptul că, atunci când prezintă istoria, fraza lui Zigu Ornea devine mai clară, verbul mai alert. Tot la fel de bine îi „reuşesc“ autorului descrierea „taberei de muncă legionare“ sau capitolul Noua generaţie, unul dintre cele mai reuşite ale cărţii, în opinia noastră, graţie acestei simplificări a stilului.

Alte trăsături distinctive ale acestui studiu remarcabil: Zigu Ornea practică un tip special şi erudit de „ecumenism“ al cunoaşterii, hèlas, din ce în ce mai rar întâlnit astăzi. Chiar dacă s-a revendicat întotdeauna ca aparţinând literaturii şi istoriei ideilor literare, Zigu Ornea a fost mereu atent la ceea ce se întâmpla în domeniul filosofiei, sociologiei sau al istoriei. Mă întreb, de altfel, dacă acest „ecumenism“ nu reprezintă axa care ţine împreună capitolele studiului. Acest lucru se vede şi se simte permanent în timpul lecturii. Chiar dacă nu o spune niciodată explicit, autorul doreşte să stabilească mai întâi o tendinţă social-istorică fundamentală, dezvoltată şi ilustrată ulterior cu argumente mai degrabă sociologice.

Retorica destul de complicată a frazei permite prezenţa unei autorităţi transcendente, a autorului sau a altor autorităţi intelectuale „agreate“, cum ar fi de pildă P.P. Negulescu. Un autor citat atunci când este vorba de chestiuni spinoase, ca de pildă relaţia dintre ortodoxie şi specificul naţional. Se mai văd în acest studiu fermitatea în opinie şi tăria de caracter ale lui Zigu Ornea, chiar şi atunci când se înşală, fapt pentru care a fost sincer preţuit, ascultat şi „temut“ şi dincolo de opera sa ştiinţifică.

O parte dintre limitele cărţii au fost deja enunţate de-a lungul vremii. Sunt folosiţi uneori în mod repetat unii termeni cum ar fi „autohtonism“ sau construcţii gen „autohtonism strict supravegheat“, dar nu i se oferă cititorului argumente suficiente pentru înţelegerea sa. Naţionalismul epocii este abundent ilustrat cu citate din Nichifor Crainic, Nae Ionescu şi alţii, dar am fi dorit să ştim şi care este propria explicaţie a termenului dată de către autor. Am mai spus-o la început şi o repet: această carte are un caracter practic, de punct de plecare şi orientare pentru oricine doreşte să se aventureze în jungla periodicelor anilor treizeci.

Este păcat că nici în prezenta reeditare nu se găseşte o listă a periodicelor citate de autor, aranjate fie în ordine alfabetică, fie cronologică sau tematică. Indexul de nume prezent la final este util, dar nu şi suficient. În fine, impresia lăsată de unele pasaje (colaj de articole) nu este susţinută nici de un final concluziv puternic. Scrierea unei recenzii pentru o carte reeditată (mai ales atunci când autorul nu mai este în viaţă) mi se pare dificilă tocmai din cauza acestui aspect: critica aspectelor slabe nu va mai primi niciodată răspuns, nedumeririle vor rămâne veşnic în suspensie. Chiar dacă următoarea ediţie (cred cu tărie în posibilitatea şi necesitatea reeditării periodice a acestui studiu!) va avea poate un aparat critic şi bibliografic mai bun, o mică „pastilă bio“ a autorului...

Anii treizeci, extrema dreaptă românească şi-a atins scopul iniţial: acela de bază solidă de plecare dedicată diferitelor aspecte ale perioadei interbelice. A fost unul dintre factorii cheie care au contribuit la declanşarea necesarului travail de mémoire cu privire la angajamentul politic extrem al intelectualilor şi la fascismul românesc, în general. Un proces care merită continuat nu doar pentru a face „cercetarea“ să avanseze, ci şi pentru a putea accede cu toţii la o conştiinţă liniştită a timpului prezent, fondată pe sentimentul atât de special, dar benefic, al lucidităţii istorice. Din acest punct de vedere, Zigu Ornea ne-a livrat o lecţie.

* Cercetător ştiinţific, Academia Română, Institutul de Istorie a Religiilor.
**Ornea, Zigu, Anii treizeci, extrema dreaptă românească, EST, Samuel Tastét Editeur, „Colecţia deosebită“, 2008. Cu o prefaţă de Nicolae Manolescu.

(Subtitlurile aparţin redacţiei)