Poezia, dincolo de imaginație

Marina Dumitrescu | 07.07.2015

Pe aceeași temă

Deținut politic în mai multe închisori, între 1952 și 1964, Demostene Andronescu întrupează creativitatea carcerală spontană, practicată de mulți confrați care, în situație liminară, s-au convertit la poezie.

 

Dacă, vreodată, un Muzeu Național al Co­mu­nismului va exista, evocarea anumitor aspecte de antropologie culturală ar fi de neocolit. Istoria politico-socială a pe­ri­oa­dei totalitare, în date, cifre și evenimente, nu și-ar îm­plini rostul fără a prezenta cât mai autentic felul cum s-a trăit sub asemenea vremuri. Sintaxa muzeală ar avea astfel onoarea să acor­de un spațiu generos (multimedia, îndrăznesc să spun) uneia dintre cele mai nobile manifestări ale omu­lui în regim de ex­ter­mi­na­re: poezia închisorilor.

 

Foarte des vehiculată în ultimii 25 de ani, sintagma aceasta exprimă o realitate despre care se vorbește prea puțin consistent și con­sec­vent – fapt care, treptat, a făcut-o să se închidă într-un fel de club al celor inițiați. Deși există ocazii minunate când moștenirea literar-spirituală a detenției este pusă în valoare de către personalități care o analizează, o recită sau o măr­tu­ri­sesc, ea nu a fost încă omologată ca pa­tri­moniu cultural, așa cum ar merita an­ver­gura acestui fenomen existențial al istoriei noastre recente. Cum se întâmplă însă adesea în contexte vitrege, Dumnezeu nu lasă lucrurile în voia celor neputincioși, tri­mițându-și vârful de lance, când și un­de trebuie, pentru a redresa situația. O ase­menea scuturare a inerțiilor o re­pre­zintă ediția a III-a, revăzută și adăugită, a volumului Peisaj lăuntric, al lui De­mos­tene Andronescu (Fundația Sfinții În­chi­sorilor, 2014) – probabil cartea em­ble­matică a poeziei de închisoare, deopotrivă prin calitățile ei intrinseci, prin șansa (nu frecventă) de a fi luat forma unui volum în­chegat și, nu în ultimul rînd, prin faptul că autorul său este aici, printre noi, dol­do­ra de versuri memorate de-a lungul celor 12 ani de închisoare grea, parcă pentru a confirma, fără drept de apel, miracolul.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1320/carte_marina.jpg

DEMOSTENE ANDRONESCU - Peisaj lăuntric (Fundația Sfinții Închisorilor, 2014)

De la Tristele și Ponticele lui Ovidiu, cel re­legat la Pontul Euxin, până la opera de Gu­lag a lui Soljenițîn, istoria culturii de­monstrează capacitatea omului de a trans­figura prin creație, credință sau iubire (even­­tual, toate laolaltă) cele mai sumbre si­tua­ții la care destinul ajunge să-l con­strângă. Și, implicit, de a ieși învingător. Paradoxul paulin al „puterii în slă­bi­ciu­ne“ rămâne una dintre tainele sublime ale condiției uma­ne, în a cărei filiație putem si­tua fără ezitări și episodul creației poe­tice car­ce­rale, petrecut în temnițele ree­du­cării și ale terorii comuniste. Un fenomen cu­tre­murător prin calitatea producției li­terare, prin forța ei simbolică și prin am­ploarea nebănuită a acestei creativități ca­re nu s-a limitat nicidecum la autorii pro­fesioniști. Pe acest fundal, creația lui De­mostene An­dronescu devine mostra ideală a tot ceea ce uluiește în poezia detenției, con­fe­rin­du-i nebănuita valoare. O mostră „pro­vi­dențială“ pentru memoria colectivă, fiind­că reunește toate planurile relevante: isto­ric, spiritual, moral, psihologic, es­te­tic... În această privință, ediția a III-a a vo­lu­mu­lui Peisaj lăuntric, pe lângă distinsa for­mă grafică, are avantajul de a include tex­te inedite, un excepțional interviu măr­tu­ri­si­tor al autorului și două prezentări sem­na­te de Claudiu Târziu și Răzvan Co­drescu.

Deținut politic în mai multe închisori, între 1952 și 1964, Demostene Andronescu întrupează creativitatea carcerală spon­ta­nă, practicată de mulți confrați care, în situație liminară, s-au con­vertit la poezie. Antologiile apărute până acum (deși prea puține) reflectă di­ver­sitatea psiho-socială a aces­tei comunități de autori-sub-asediu. A posteriori, însă, el apare cumva ca fi­ind „cel ales“ să sintetizeze și să transmită posterității chintesența acestei specii literare sui generis. Lucrul cel mai greu de imaginat, citind Peisaj lăuntric, este că autorul său „a izvorât“ poezie doar în perioada detenției - nici îna­inte, nici după. Ca și cum presiunea acerbă, fizică și psihică, ar fi prelucrat în laboratorul tainic al ființei, contra cro­no­metru, un produs sublim. Un antidot... Poemele închegate, ample, solide, pe care le citim la fiecare pagină, neverosimile con­form unei logici comune, par a fi ro­dul unui „dicteu“ salvator, în plin infern – așa cum autorul nu ezită să afirme: „Acum am certitudinea că mi se șopteau aceste poezii de către Cineva. Pentru că nu-mi explic altfel cum mi-au venit une­le versuri destul de reușite...“ (p. 171). Cu alte cuvinte, necunoscându-și în prea­labil vreun talent scriitoricesc anume, De­mostene Andronescu este poetul încă­tu­șării prin excelență, veșnic uimit de ins­pirația pogorâtă asupră-i în cele mai vi­trege, inumane condiții de viață. Șansa majoră în cazul său a fost aceea ca, după eliberare, prin efortul deloc neglijabil al re-memorării și transcrierii a circa ju­mă­tate din totalul celor aproximativ 200 de poezii compuse în celulă, să alcătuiască și să reediteeze, de trei ori, emblematicul flo­ri­legiu. Spre folosul nostru, în primul rând.

 

Intr-una dintre înregistrarile ra­dio­fonice cu Demostene Andronescu, el făcea o afir­mație care mă obsedează constant. Aceea că viața de după 1964 i s-a părut mult mai ternă, sălcie și tristă, decât anii... de puș­cărie. Ciudat! - am spune, potrivit instinc­tului de con­ser­vare și confortului per­sonal. Dar, pen­tru un om care și-a dat din plin măsura forței interioare, su­pra­vie­țuind demn, ani în șir, prin bi­ne­cuvântarea unui elan de poezie adevărată, e pe undeva firesc ca regimul de „semilibertate“ alocat foștilor deținuți politici între ’64 și ’89, supra­ve­gherea hărțuitoare și paralizarea socială să fi fost pentru mulți un calvar căldicel și neinspirator. (Jurnalul recent publicat al lui Alexandru Mironescu este o mărturie cutremurătoare în acest sens!) Tot De­mostene Andronescu îmi preciza, de alt­fel, cu durere neconsumată că, după ie­șirea din închisoare, izvorul inspirației sa­le, pur și simplu, a secat.

Regretul sincer că autorul, aflat încă în efervescență intelectuală, nu a mai scris în ultimele decenii câteva noi volume este contrabalansat de recitirea „peisajului său lăuntric“. Un univers în care găsim tot ceea ce este indispensabil poeziei au­ten­tice - gama nuanțată a trăirilor, temerilor, viziunilor sau interogațiilor, pusă într-o formă literară care atinge miezul vital. Pe armătura unei prozodii de tip clasic (ine­vi­tabilă, de altfel, pentru memorizare), con­ținutul de imagini artistice, finețea resor­turilor lingvistice, diversitatea tonalităților adaptate fiecărei idei poetice în parte, tot acest material creator este, aproape în­totdeauna, de o reală actualitate estetică. Dovadă că lectura poemelor lui De­mos­tene Andronescu nu plictisește. Dim­po­trivă, îl incită și pe cititorul contemporan. „În mine ieri a fost așa furtună/ că nu credeam să-mi scape nimic teafăr!/ Și nu credeam pe cer să mai rămână/ ne­dez­rădăcinat nici un luceafăr./ Însă, treptat, s-a potolit furtuna/ și s-a pornit o ploaie înspumată; /plângând m-am ușu­rat de parcă mâna /lui Dumnezeu mi-a luat durerea toată.“ (Climat, p. 28)

Făcând o trecere în revistă (chiar in­com­pletă) a filoanelor tematice din peisajul poetic de carceră al lui Demostene An­dro­nescu, remarcăm încărcătura de sensuri. Absența gratuității. În mod subiectiv, le-aș identifica astfel: pulsiunea, capitularea, sufocarea, chemarea lui Dumnezeu, trânta cu Dumnezeu, visarea. Deseori filoanele se întretaie sau se întrețes, ceea ce conferă textelor o dinamică amețitoare: „Mistere largi mă-nvăluiesc, mă sânger/ ne­ier­tătoare umbre-mi dau târcoale,/ înalț un gând ca să dobor un înger,/ dar frânt, de neputință, se prăvale./ Mușc din țărână, huma sângerează/ și-ntărâtat de-a sân­ge­lui ispită/ mă îndârjesc pe culmi ce scân­teiază,/ cu șovăieli de pasăre ră­nită.“ (Ecce homo, p. 34). Invocarea lui Dum­nezeu este o constantă în poezia în­chisorilor. După cum mărturisește, De­mos­tene Andronescu a înlocuit vocația ru­găciunii (pe care consideră că nu a avut-o) cu vocația revelată a poeziei – care im­pli­că o paletă mai largă de atitudini față de Cel de Sus. „Atât de-adânc am coborât în mine/ că mare întuneric m-a cuprins/ și, Doamne, facla gândului s-a stins/ și mă-nfior de-atâta-ntunecime! (...) M-am rătăcit aici, departe-n mine /și, Doamne, cât mai este până-n fund!/ Cât nepătruns și câte bezne-ascund!/ Din candelabre ciungi, tâșniți, lumine!“ (Adâncime, p. 114)

 

Din poezia de închisoare a lui Demostene Andronescu se poa­te cita mult și bine, doar că nu o putem face ca și cum ar fi o creație literară... obișnuită. Citi­torul are datoria de a conștientiza, clipă de clipă, contextul crâncen al facerii ei, efortul mnemotehnic supraomenesc de stocare a mii de versuri, pe termen lung, res­ponsabilitatea de a tezauriza creația ve­nită ca un har și, mai ales, puterea ei mi­raculoasă de a asigura supraviețuirea, neu­tralizând tot ce e rău - disperarea, frica, ura, foamea, frigul. Căci combustia poe­ti­că, oricât de teribilă, se dovedește mân­tu­i­toare. „E atâta viață-n mine, atâta clo­cot/ de parcă sunt un turn în care un clopot/ de-o veșnicie-ntreagă-ntruna ba­te/ și sunetele lui multiplicate/ neavând pe unde să țâșnească-afară,/ se-ncaieră lăuntric, se omoară/ se-ngrămădesc, se su­prapun în turlă/ și-nnebunite urlă, urlă, urlă. (...) M-aș revărsa să scap, să mă golesc./ Dar cum? În ce? Pe unde să țâș­nesc?/ că-s ferecat, închis ermetic și/ nu pot nici mă prelinge, nici țâșni.“ (Su­fo­care, p. 134) Dincolo de forța imaginilor și a puternicei amprente personale, lirica lui Demostene Andronescu mai posedă sub­tila calitate de a nu-și aparține în exclu­sivitate. De a înmagazina ecourile tu­tu­ror celor cu care a împărțit gustul greu al tinereții puse la zid. Iată de ce, locul ei într-un necesar Muzeu Național al Co­mu­nis­mului ar trebui să fie unul de cinste.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22