Informații noi despre masacrele antisemite din 1940

Adrian Cioflânca | 11.08.2015

Pe aceeași temă

Nu se știe exact numărul morților din timpul pogromului de la Dorohoi. Un proces verbal oficial, din 3 iulie 1940, înregistra 50 de morți, adică 34 de bărbați, 11 femei și 5 copii. Cei mai mici dintre cei uciși aveau 2 ani. Când a numărat și comemorat victimele un an mai târziu, Comunitatea evreiască a lăsat un document care arată că victimele erau mai multe. Numele unora dintre ele nu le vom ști, probabil, niciodată.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1325/foto_cioflanca_1.jpg

Gheorghe Butnărescu, unul dintre cei acuzaţi de crime de război pentru implicarea în pogromul de la Dorohoi (sursa: CNSAS)

 

Anul acesta se fac 75 de ani de la po­gro­mul de la Dorohoi. Pe 1 iulie 1940, militari români, care se retrăgeau din nordul Bu­co­vinei după ultimatumul sovietic, au ucis câteva zeci de evrei din oraș și îm­pre­ju­rimi. Tragedia a rămas în memoria co­lec­tivă prin mărturiile evreilor dorohoieni ca­re au scăpat din urgia de atunci. Federația Comunităților Evreiești din România a organizat în fiecare an manifestări co­me­morative – am participat la cele din acest an, putând cerceta la pas zonele în care s-au produs principalele episoade ale po­gro­mu­lui. Puține documente au ieșit la lumină du­pă război și, timp de mai multe decenii, istoricii au trebuit să se mulțumească cu ce au publicat Matatias Carp și Marius Mir­cu imediat după Holocaust. În 1940, a fost făcută o anchetă de formă, care nu este de mare ajutor pentru reconstituirea faptelor. Documentele militare sunt seci și, în ge­neral, distorsionează realitatea. După răz­boi, au fost finalizate mai multe inves­ti­gații judiciare privind pogromul și au fost identificați câțiva dintre cei vinovați pen­tru izbucnirea violențelor. Documentația acestor investigații a fost ținută la secret de Securitate și poate fi consultată abia acum, după ce Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a preluat do­sarele proceselor criminalilor de război.

 

Dificultatea studierii crimelor în masă

 

În cazul violențelor colective, stabilirea res­ponsabilităților este foarte dificilă. De altfel, este mai probabil ca o izbucnire să se producă atunci când există perspectiva impunității. Oamenii, de multe ori cu mo­tivații diferite, participă la un act violent colectiv când agresiunea pare permisă sau legitimă și când este puțin probabil să existe consecințe punitive. Din nefericire, s-a întâmplat des ca agresorii să fi fost în­dreptățiți în speranța lor, pentru că jus­ti­ția a putut trage la răspundere doar o par­te dintre vinovați. Sau pe niciunul. Lipsa voinței politice, a priceperii judiciare, a ins­trumentelor legale necesare sau a pre­siunii sociale pro-justiție lucrează în fa­voa­rea impunității. În plus, situațiile în ca­re se desfășoară violența colectivă sunt foar­te complicate și decelarea ulterioară a res­ponsabilităților este anevoioasă, uneori im­­posibilă. Agresorii – care în cazul cri­me­lor motivate ideologic pot să nu aibă o le­gă­tu­ră directă cu victimele, deci nu sunt ușor de identificat – știu acest lucru și pro­fită.

 

Se cunosc puține despre efortul retributiv al României postbelice de a-i aduce în fața justiției pe criminalii de război. Mai bine cunoscute sunt campaniile de represiune politică ale statului comunist care, adesea, sunt confundate cu demersurile juridice îm­potriva celor care au omorât civili în tim­pul celui de-al doilea război mondial sau au comis crime și abuzuri care au în­călcat drepturile omului și legislația in­ter­națională. Într-o perspectivă rudimentară, justiția retributivă este inclusă tale quale în categoria represiunii politice. Desigur, dis­tincția nu este foarte clară în contextul totalitar și trebuie judecat de la caz la caz. Dar nici soluția de a include indistinctiv mă­surile luate împotriva criminalilor de răz­boi în categoria represiunii politice, ideo­logice nu este acceptabilă moral și științific.

 

Multă vreme s-a crezut că nimeni nu a fost pedepsit în justiție pentru pogromul de la Dorohoi. Așa credea și regretatul is­toric Jean Ancel. Totuși, o notă scrisă de mână reprodusă într-unul dintre volumele de documente editate de Ancel – care mi-a fost semnalată de Miriam Caloianu – m-a ajutat să merg pe fir pentru a identifica ancheta postbelică principală legată de po­grom. Acum vreo trei ani, găsisem un do­sar penal de dimensiuni mai mici care pri­vea crime comise la marginea Dorohoiului, chiar în prima fază a pogromului, dar era clar că trebuie să fie mai mult de atât.

 

Dosarul anchetei principale s-a concentrat asupra faptelor a doi militari – maiorul Gheorghe Butnărescu din Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi și Paul Coadă, lo­co­tenent în Regimentul 3 Grăniceri, și a doi civili – frații Ion și Petru Pomârleanu. De la prima vedere, este evident că nu doar câteva persoane pot fi socotite res­pon­sa­bi­le pentru extraordinara izbucnire de vio­len­ță din Dorohoi, dar atât au fost în stare să afle autoritățile comuniste. Acest lucru ne duce la discuția de mai sus, despre di­fi­cultatea investigării episoadelor de vio­len­ță colectivă, mai ales în cazurile în care sta­tul nu are voință și interes să se implice.

 

Pentru istorici, dosarul are importanță nu atât prin modul în care justiția comunistă a încercat să găsească vinovați, ci prin do­cumentele pe care le pune la dispoziție. În ca­drul anchetei, au fost adunate zeci de mărturii ale evreilor și militarilor care au trăit evenimentele. Cu ajutorul lor, putem reconstitui în detaliu câteva episoade ale pogromului și, pe ansamblu, putem eva­lua mai precis ce s-a întâmplat în Dorohoi în ziua tragediei. Contează și că au devenit accesibile documentele din Arhivele Mi­li­tare de la Pitești, care ne ajută să punem po­gromul în contextul tensionat al re­tra­gerii unităților armatei române din Ba­sa­rabia și nordul Bucovinei.

 

Psihoza retragerii din Basarabia și nordul Bucovinei

 

Se știe, Armata Roșie a intrat mai repede de­cât anunțase inițial în unele dintre te­ritoriile vizate de ultimatumul din 26 iu­nie 1940. Militarii și agenții sovietici au fost instruiți să exercite presiuni asupra tru­pelor române, provocând diversiuni și in­citând populația împotriva lor. Au iz­buc­nit mai multe incidente, unele soldate cu pierderi de vieți omenești. În timp ce o par­te dintre unitățile române au reușit să se replieze într-o oarecare ordine, altele s-au retras haotic.

 

Intrarea sovieticilor în Basarabia și nordul Bucovinei a fost întâmpinată cu bucurie de o mică parte a localnicilor (fie aceștia oră­șeni basarabeni și bucovineni atrași de co­munism, țărani nemulțumiți de re­ch­i­zi­țiile făcute de armata română, ruși, ucrai­neni sau evrei tentați de discursul in­ter­naționalist sovietic etc.). Propaganda so­vietică a avut grijă să exagereze „en­tu­zi­asmul“ basarabenilor. Propaganda româ­nească, în schimb, a dat vina pe evrei pen­tru umilințele suferite în timpul retragerii. Psihoza creată atunci a făcut ca rapoartele militare să vadă peste tot implicarea evrei­lor. De multe ori, relatările mascau astfel haosul retragerii, lipsa de organizare și in­competența comandanților. Câteva inci­den­te în care au fost implicați evrei co­muniști au fost generalizate pentru a de­s­crie întreaga situație din teritoriile dis­pu­tate. Mecanismele de atribuire cauzală trans­mise de propaganda antisemită – ca­re avea, conform surselor, un mare ecou în armată – au făcut ca evreii să devină țapi ispășitori pentru tragedia retragerii. Antisemitismul, ca orice rasism, se baza pe gândirea metonomică, ce face ca acțiu­nile unor indivizi să fie considerate re­pre­zentative pentru o întreagă etnie.

 

Citind cu atenție rapoartele militare – am parcurs câteva mii de pagini de la Ar­hi­vele Militare, Arhivele Naționale, Arhi­ve­le Iași și CNSAS –, se vede că re­pre­zentanții autorităților civile și militare ca­re s-au retras din Basarabia și nordul Bu­covinei raportează agresiuni nu doar din partea evreilor, ci și a românilor ba­sa­ra­beni, a țăranilor în special, a rușilor și ucrai­nenilor. Dar nu etnia este principalul predictor al ostilității față de trupele ro­mâne, ci simpatia față de comunism și Uniunea Sovietică și experiența directă a con­tactului cu autoritățile civile și militare române între 1918-1940. Autoritățile ro­mâ­ne au fost acuzate de naționalism și an­ti­semitism, de comportament abuziv, dis­cre­ționar, de corupție și furturi. A fost vân­turată des și acuzația că politica Ro­mâ­niei a ținut în mizerie teritoriile încor­po­rate, la est și nord, în 1918. Schimbarea de autoritate statală a scos la iveală astfel de nemulțumiri.

 

Pe de altă parte, trebuie spus că, pe lângă inclinația antisemită, multe dintre ra­poar­te, în special cele ale Secției a II-a a Ma­re­lui Stat Major, pur și simplu exagerează amploarea incidentelor și le distorsionează manipulator. Rapoartele trebuie citite cu precauție, pentru că percepția faptelor a fost deformată de cultura instituțională an­tisemită și supradimensionată de starea de tensiune și frustrare a militarilor care au fost nevoiți să se retragă fără luptă. Nu au fost cazuri de masacrare în masă a mi­litarilor români. Au existat câteva inci­dente armate între trupele române și cele sovietice, episoade de vigilantism în care reprezentanți ai autorităților române au fost linșați, situații în care militarii români au fost dezarmați, degradați, bătuți, umi­liți sau jefuiți de sovietici sau civili.

 

De partea cealaltă, militarii români s-au răzbunat în special pe evrei. Au existat su­te de incidente în care evrei, civili și mi­litari, au fost bătuți, jefuiți, aruncați din tre­nuri. Numărul morților a fost de or­dinul sutelor. Ca exemplu, am mai scris în revista 22 despre zecile de crime săvârșite cu sadism de militari din Regimentul 16 Do­robanți pe drumul de retragere dintre Cernăuți și Suceava (vezi articolul Eroi contrafăcuți despre execuțiile din Ciudei, Marginea, Zaharești comise cu sadism de maiorul Valeriu Carp și alți militari cu sim­patii legionare). Regimentul a trecut prin aceeași zonă, în sens contrar, în timpul ope­rațiunilor militare din vara anului 1941. De data aceasta, numărul evreilor uciși în regiune a fost de ordinul sutelor.

 

Masacrul de la Galați

 

Cel mai mare masacru din 1940 s-a pro­dus la Galați, pe 30 iunie. În orașul port, au rămas blocate câteva mii de persoane care doreau să plece în Basarabia în ră­ga­zul scurt oferit de ultimatumul sovietic. Era vorba de basarabeni, ruși, ucraineni și mulți evrei, care fie erau originari din Ba­sarabia, cei mai mulți, fie proveneau din România și căutau să se refugieze sub pro­tecție sovietică.

 

Punctul de trecere Galați–Reni era supra­solicitat, pentru că din sens contrar ve­neau refugiați români. În Reni și Bolgrad au fost mai multe incidente între sovietici, civili localnici și militari români, ultimii deschizând focul pentru dispersarea mul­ți­mii. Circulația pe calea ferată era în­gre­u­nată. Pe Dunăre, erau folosite haotic șle­puri pentru tranzitarea refugiaților. Mii de refugiați, majoritatea evrei, au fost ți­nuți în larg, pe șlepuri, zile în șir, fără apă și mâncare.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1325/foto_cioflanca_2.jpg

Victime ale masacrului de la Galaţi (sursa: CNSAS)

 

În zona gării, a fost amenajat un lagăr rudimentar, unde circa 2.000 de refugiați au fost închiși, la fel, fără apă și mâncare. Când cei închiși au protestat față de lipsa condițiilor de trai în spațiul împrejmuit, jandarmi locali și militari tocmai retrași din Basarabia au deschis focul în plin. Au fost ucise cel puțin 400 de persoane. Într-un proces verbal întocmit în grabă atunci gă­sim o parte dintre numele victimelor – ca­re erau basarabeni, ruși, ucraineni și mulți evrei. S-au păstrat fotografii în­gro­zi­toare, pe care le-am descoperit în arhiva CNSAS, cu cadavrele celor mitraliați.

 

Universul, care era, ca și restul presei, cenzurat și controlat, a scris că „la Galați, 2.000 de persoane, cari plecau în Ba­sa­rabia, au făcut uz de arme“. Do­cu­men­tele arată o altă realitate. După război, o parte dintre cei implicați în masacru – re­zidentul regal al Dunării de Jos, un re­pre­zentant al Marelui Stat Major, un pro­cu­ror, militari și jandarmi – au fost con­dam­nați pentru crime de război. Documentele și mărturiile adunate în anchetă arată că au existat ordine și incitări explicite de a deschide focul împotriva comuniștilor și evreilor, că o parte dintre responsabili erau antisemiți cu state vechi și că starea nevrotică provocată de retragerea din Basarabia a jucat un rol important în de­clanșarea represaliilor împotriva celor în­chiși în lagăr.

 

Foarte importante sunt rapoartele contem­porane crimelor, care înregistrează tot mai des semne a ceea ce numesc at­mos­fera genocidară – coagularea unui corpus de idei care legitimează violența împotriva evreilor și crima în masă, raționalizându-le ca ultimă soluție a „problemei evreiești“, după ce măsurile de discriminare, boi­co­tare, marginalizare, excludere nu au avut efectul dorit de naționaliști. Formule in­ci­tatoare utilizate tot mai des de participanți la violențe, de tipul „a venit vremea să terminăm cu evreii“, „ucideți evrei pen­tru că ne-au distrus țara“, „evreii sunt trădători și comuniști“, „este voie să se facă orice cu evreii“ și multe altele, ex­primă în limbaj curent această mentalitate genocidară.

 

În vara anului 1940, dramatică a fost separația simbolică bruscă dintre soldații creștini și cei evrei, care până atunci apă­rau țara umăr la umăr. Suspectați in cor­pore de simpatie pentru Uniunea Sovie­tică, soldații evrei au fost tratați dintr-o da­tă ca suspecți, dezarmați, agresați. În câteva situații, au fost aruncați din trenuri aflate în mers sau executați. Când soldații evrei încercau să scape de persecuții, erau acuzați de dezertare și trădare. La fel de dramatică a fost despărțirea rapidă și bru­tală dintre vecinii creștini și cei evrei. Au fost numeroase situațiile în care creștinii și-au însemnat casele cu icoane și cruci pentru a arăta militarilor aflați în retra­gere că nu sunt locuințe evreiești. Con­viețuirea istorică dintre români și evrei – marcată de diferențe religioase, culturale și ocupaționale importante, de interac­țiuni limitate și de ambivalență atitudinală – s-a transformat în fractură.

 

Incidentele din Herța

 

Toate acestea s-au văzut cel mai bine în timpul pogromului de la Dorohoi, un oră­șel din nordul Moldovei, cu o prezență evreiască importantă. Pogromul a fost pre­cedat de un incident petrecut în Herța.

 

În timpul discuțiilor diplomatice dintre Ro­mânia și Uniunea Sovietică de la sfâr­și­tul lui iunie 1940, statutul ținutului Herța a fost incert. Acesta era inclus în zona asu­pra căreia Moscova a emis pretenții prin nota ultimativă din 26 iunie, fiind delimi­tat pe harta pe care sovieticii au prezen­tat-o ministrului României la Moscova, Gh. Davidescu. Davidescu a refuzat să ia har­ta, afirmând că nu are cum să o trans­mită Bucureștiului, dar și-a notat punctele de delimitare. Se pare că Bucureștiului nu i-a fost clar din prima clipă că sovieticii re­vendică și Herța. Cert este că pe 28 iu­nie, la prânz, România a acceptat toate re­vendicările teritoriale sovietice. Unitățile române din Herța nu au fost informate cu claritate asupra punctelor noii frontiere. În plus, trupele sovietice au înaintat mai re­pede decât prevedea calendarul stabilit și exista temerea că vor mărșălui spre Do­rohoi și restul Bucovinei. Acest lucru a con­tribuit la tensionarea suplimentară a atmosferei și la izbucnirea unor incidente în Herța. Blindate sovietice au pătruns în orășelul Herța pe 29 iunie, dis-de-di­mi­neață. Între militarii sovietici și cei ro­mâni, care nu păreau dispuși să cedeze ora­șul, a intervenit un incident. Nu este clar cine a pus primul mâna pe armă, dar cert este că militarii sovietici au deschis fo­cul, făcând mai multe victime. Între aces­tea, s-a numărat căpitanul Ioan Bo­roș, comandantul Bateriei I din Regi­men­tul 16 Artilerie, soldatul evreu Iancu So­lomon, care s-a interpus între coman­dan­tul său și tanchiștii din Armata Roșie, și sublocotenentul Alexandru Dragomir, cel despre care militarii sovietici au spus că a tras primul. Alți soldați români au fost ră­niți grav. S-a stabilit ca militarii uciși să fie îngropați la Dorohoi.

 

Pogromul de la Dorohoi

 

Înmormântarea soldaților omorâți la Her­ța a fost un episod important al po­gro­mu­lui, dar nu primul, cel declanșator, cum s-a crezut multă vreme. Noile documente descoperite la CNSAS arată că primele vio­lențe antisemite au izbucnit în nordul ora­șului, în zona Trestiana, pe unde intrau în oraș trupe aflate în retragere din Basarabia (din Regimentul 3 Grăniceri, ale cărui unități fuseseră dispersate pe vechea gra­ni­ță și acum se retrăgeau în dezordine, Re­gimentul 16 Artilerie, care venea din ținu­tul Herței, Regimentul 8 Vânători, care plecase de la Cernăuți, și Regimentul 29 In­fanterie, cu baza în Dorohoi, care avea subunități în preajma orașului).

 

Între soldați, s-a răspândit zvonul că so­vieticii intră în Dorohoi și că evreii trag în armată sau colaborează cu sovieticii. Ast­fel de zvonuri colportate de unii din spai­mă, în atmosfera tensionată de război, și de mulți din cauza convingerilor antise­mi­te au legitimat crima în timpul masacrului de la Galați, a pogromului de la Iași și al multor altor masacre comise pe teritoriile ocupate de trupele române în 1941.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1325/foto_cioflanca_3.jpg

Emil Bercovici, al doilea din stânga, victimă a pogromului de la Dorohoi (sursa: CSIER)

 

Militarii care intrau în Dorohoi pe 1 iulie 1940 au început să jefuiască cârciumi și case evreiești, să tragă focuri la întâmplare și să vâneze evrei. Soldații evrei din uni­tățile aflate în retragere au fost separați și dezarmați, iar câțiva au fost executați.

 

În sudul orașului, se desfășurau cere­mo­niile religioase de înmormântare. Cimi­ti­rul evreiesc și cel creștin se aflau de o par­te și de alta a străzii. Chiar în timpul co­borârii sicrielor în groapă au început să se audă împușcături care au stârnit neliniște. Erau împușcăturile împotriva evreilor din zona Trestiana, pe care militarii creștini pre­zenți în zona cimitirelor le-au inter­pretat ca semn că rușii au intrat în Do­ro­hoi și că evreii trag în armată. Imediat, cei șapte soldați evrei veniți să dea onorul soldatului Iancu Solomon, ucis la Herța, au fost dezarmați de camarazii creștini, înșirați lângă un șanț și împușcați. Printre ei, se afla sergentul TR Emil Bercovici, fiul li­brarului Louis Bercovici, foarte respectat în Dorohoi. Profesorul ieșean Constantin Ro­manescu a asistat la asasinarea lui Ber­covici și a celorlalți și a lăsat mărturie de istorie orală pentru Muzeul Holocaustului din Washington.

 

Alte mărturii importante se găsesc în do­sa­rul anchetei postbelice. Ulterior, un grup de soldați i-a strâns pe evreii care s-au as­cuns în casa mortuară, vreo 40 la număr. Și aceștia au fost aliniați pe lângă șanț și executați. Secretarul Comunității, Strul Su­limovici, a luat-o la fugă și a scăpat. A vă­zut cum alți evrei care fugeau pe lângă el erau împușcați, loviți cu arma și jefuiți. Iosef Aizic Davidovici, care lucra la ci­mi­tirul evreiesc, a căzut împreună cu evreii împușcați la șanţ, dar a avut norocul să nu fie atins de gloanțe. Soldații au început să-i împungă cu baioneta pe cei căzuți, să se asigure că nu rămân în viață, dar Da­vi­dovici a avut încă o dată noroc, pentru că avea sânge la gură și soldații au crezut că a fost împușcat în cap. Davidovici a su­praviețuit și a depus mărturie în ancheta postbelică privind pogromul.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1325/foto_cioflanca_4.jpg

Harta pogromului de la Dorohoi, desenată cu ajutorul Google Earth

 

Nu se știe exact numărul morților din tim­pul pogromului de la Dorohoi. Un proces verbal oficial, din 3 iulie 1940, înregistra 50 de morți, adică 34 de bărbați, 11 femei și 5 copii. Cei mai mici dintre cei uciși aveau 2 ani. Când a numărat și comemorat vic­ti­me­le un an mai târziu, Comunitatea evre­ias­că a lăsat un document care arată că vic­­timele erau mai multe. Numele uno­ra din­tre ele nu le vom ști, probabil, ni­cio­dată.

 

 

Declarație

Subsemnatul Iosef Aizic Davidovici, de ani 48, originar [din] Dragomirești, jud[ețul] Maramureș, cu domiciliul actual în Dorohoi, str. I. Honceru 43, declar următoarele nesilit de nimeni:
În ziua de 1 Iulie 1940, am fost anunțat că soldatul Solomon Iacob [Iancu] din Moinești, jud[ețul] Bacău, care a căzut lângă Herța, la datorie pentru România, a fost adus la Dorohoi și va fi înmormântat în acea după-amiază, la cimitirul Israelit din str. Tăutu. Eu fiind funcționar la serviciul înhumării, am mers cu Leibiș Bloder, de ani 60, și cu Calman Cojocaru, de ani 38, amândoi funcționari la același serviciu, pentru ca să înmormântăm am mers spre cimitir.
Mergând într-acolo, am văzut că de pe drumul Sucevei vin coloane cu soldați. Ei ne înjurau și ne bruscau sub motiv că suntem evrei. Am ajuns greu la cimitir, după ce ne-am ascuns în vreo câteva case în drum pentru ca să nu ni se facă vreun rău. Văzând însă că armata continuă să meargă ne-am pornit și am ajuns la cimitir, deoarece la 4,00 [după-masă] trebuia să fie înmormântarea soldatului. Acolo am găsit șapte soldați trimiși de la Bateriile [în care fusese] sold[atul] Iacob Solomon ca să-i dea onorul. Toți acești șapte erau evrei. Afară de ei, mai erau trei români și comandant era un plutonier român.
Ni s-a spus că mai trebuie să vină un ofițer care să asiste la înhumare. Puțin mai târziu, a venit sergentul T.R. [Emil] Bercovici de la Reg[imentul] 29 Inf[anterie]. Persoane civile au fost următorii: Rabinul David Scha[e]chter, hahamul Aron Faibiș, dr. [Isac] Axler, atunci Președintele Comunității Israelite, S[trul] Sulimovici, Secretarul General al Comunității, Aizic I. Aizic, Gotesman Bercu, Meir Moscovici, Idel Bercovici, Eli Rizel și soția lui [Mirel] care [era] în vârstă de 70 ani [se referă, probabil, la Eli Rizel, care avea, de fapt, 75 de ani], soția groparului Calman Cojocaru [de fapt, Calman Croitoru, care se găsea în cimitir împreună cu soția, Rifca], un bătrân de peste 60 ani care a fost luat să păzească mortul, Leia Zina Cohn, soția unui croitor Zaharia, un copil de 15 ani, [Iosif] Iosub Gherber, care locuia în azilul de bătrâni, și mulți alții a căror nume nu-l rețin, în total 24 de oameni.
După ce am pus mortul în groapă, s-au auzit salve de armă. Noi n-am știut de unde se trag focurile armă și am intrat în sala casei mortuare. Soldații, la ordinul plutonierului, au încărcat armele și s-au îndreptat spre poarta cimitirului. În cimitir se afla o trăsură în care veniseră reprezentanții Comunității și rabinii. Ei au vrut să plece, dar noi le-am spus să mai steie deoarece se aud împuşcături. Le-am propus ca să steie acolo cu toții până are să se mai liniștească.
Ei n-au ascultat și au plecat. S-au urcat în trăsură rabinul David Schaechter, dr. Axler, Aron Faibiș, Eli Paucer, un gropar și birjarul.
După ce ei au plecat cu trăsura, noi am intrat în locuința păzitorului de acolo, Ion Gongaru. Am stat acolo în casă până la ora 7,30 seara. Pe drum continua fără întrerupere să meargă armata. La un moment dat, am văzut că dinspre poartă de la drumul Sucevei intră un ofițer, gradul nu l-am văzut deoarece era cu haină de ploaie. Era de statură mică, fața negricioasă cu o mustață neagră scurtă. Este un birjar care îi știe numele și îl voi aduce și pe el să declare. El era însoțit de un grup de 8-10 soldați înarmați. Au venit la ușa casei unde ne aflam și ne-a scos pe toți din casă. Când am ajuns afară, am văzut ofițerul cu revolverul în mână care ne-a strigat: „Aveți arme? Mâinile sus!“. A răspuns atunci S. Sulimovici, secretarul Comunității Israelite: „D-le ofițer! Nu trageți, nu suntem cu nimic vinovați, suntem la o înmormântare“. Soldații ne-au înjurat și ne-au scos în drumul Sucevei și au început să ne lovească cu armele în cap. Atunci am auzit cum un soldat a întrebat pe ofițer: „Să-i culcăm aicea?“. Atunci el a răspuns: „Dați-i peste drum!“. Atunci, cu lovituri de armă, am fost împinși peste șanț. Eu văzând că ne omoară cu loviturile de armă peste cap, l-am luat pe bătrânul Leibiș Blonder de mână și am trecut șanțul. Cum am ajuns în partea cealaltă s-a auzit o împușcătură și bătrânul lovit din spate a căzut jos. Văzând că bătrânul a căzut și că soldații au început să tragă în grămadă, m-am aruncat jos lângă Blonder. Am auzit un soldat spunând: „Uite jidovu dă din picioare!“. Altul a răspuns „Bagă-i baioneta în partea stângă!“. A controlat pe fiecare dacă mai trăiește și am fost controlat și eu. Unul a spus că mă fac mort, iar altul a spus că sunt împușcat prin gură deoarece gura îmi era rănită. Mi-au mai dat vreo două lovituri cu patul armei peste nas și una în piept, și au plecat, eu rămânând într-un lac de sânge.
Apoi mi-am pierdut cunoștința. Dimineață a doua zi la 4,00 [dimineața] au venit Procurorul, Comisarul [Constantin] Mercur, șeful Poliției, Pamfil Gh., un om înalt cu trenci negru care mi se pare că era Mareșalul Ilasievici [de fapt, colonelul Ioan Ilasievici, comandantul Regimentului 29 Infanterie, nepot de-al generalului Constantin Ilasievici, Mareșalul Curții Regale], sigur nu sunt, un ofițer căruia nu i-am văzut gradul, Alecu Ioanovici care a identificat oamenii.
Atunci mi-am revenit și am ridicat capul puțin. Unul s-a speriat și a spus „Uite că mișcă unul!“. Atunci m-a întrebat ce fac acolo, cum am stat și unde sunt împușcat. N-am putut vorbi și am arătat cu mâna la cap și la gură. Ei au discutat între ei și cel cu trenci a notat ceva în carnet și a dat un ordin să fiu dus la spital.
Am fost luat cu targa și dus la spital. O femeie, soția unui măcelar, sora lui Alter Dascăl, mi-a spus după două luni că Pamfil s-a lăudat într-un loc că comisia [de anchetă, stabilită în 1940] ar fi vrut să mă suprime ca să nu povestesc nimănui ce s-a întâmplat, dar a intervenit el și m-a scăpat.
Pamfil mi-a spus și mie cu câteva luni după asta: „Măi jidane, eu te-am scăpat de la moarte“.
În timp ce eu zăceam acolo, am fost dezbrăcat și mi s-a luat un ceas din buzunar.
Drept care semnez prezenta declarație pe a mea răspundere.

ss. Davidovici Iosef Aizic,
20.09.1949

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22