Pe aceeași temă
Când m-am căsătorit, în august 1944, Dumitru Mociorniță nu mi-a dat piatra tradițională a căsătoriei, ci mi-a zis:
- Domniță, vă dau cea mai frumoasă și prețioasă piatră, pe fiul meu, Ion, și un nume neîntinat, Mociorniță.
Din păcate pentru noi și pentru țară, peste noi a venit în scurt timp comunismul. Ne-a confiscat mai întâi bunurile și apoi, încet-încet, viața: soțul meu a stat mulți ani în închisoare, iar eu a trebuit să iau calea exilului, cu o valiză într-o mână, iar cu cealaltă ținând-o strâns pe copila mea.
Am crezut că viața într-o lume liberă ne va pune la adăpost de ciuma roșie care a cuprins țara. M-am înșelat: brațul lung al infamiei și minciunii ne-a urmărit și în exil.
Numele meu a fost trecut pe o listă - pe cât de ambiguă, pe atât de falsă – a „surselor și persoanelor de influență ale Securității din America și Canada“.
Cum de a ajuns numele meu pe această listă este, pentru mine cel puțin, un mister.
„Rozetta Mociorniță - artist plastic - realizează acțiuni de popularizare a artei și culturii românești contemporane.“
Asta spune securistul care a completat această lista că făceam eu în noua mea viață canadiană. Trebuie să mărturisesc că putea fi și mai rău: la urma urmei, securistul ar fi putut să spună că „popularizam“ opera geniului din Carpați. În definitiv, printre compromisuri, arta și cultura adevărată s-au făcut și pe vremea comunismului.
În realitate, ceea ce am făcut încă din primii mei ani de exil canadian a fost să pictez icoane de inspirație bizantină. Dar probabil că securistul nu putea să scrie asta în fișa lui, întrucât religia, se știe bine, nu era printre pasiunile comuniștilor.
Dacă Dumnezeu îmi va da sănătate, peste puțini ani mă voi apropia de anii centenarului, ani pe care i-am trăit cu demnitate și curaj, din care nu găsesc nici măcar unul de care să-mi fie rușine.
Nu am cum să „dovedesc“ că nu am slujit sub nicio formă vechiul regim. Cum poți dovedi ceva ce nu ai făcut?
Invit însă cu toată fermitatea pe cei care dețin și cea mai mică dovadă a colaborării mele cu vechiul regim sau semnătura mea pe vreun document de colaborare să le facă publice.
Și rog revista 22 - pe a cărei seriozitate și bună-credință nu am cum să le pun la îndoială - să publice acest text într-un loc vizibil, în așa fel încât să repare puținul din ce se mai poate repara.
Iar pe cei care m-au cunoscut și au putut totuși să mă vadă ca pe o mare colaboratoare a Securității îi rog să mă ierte că nu m-am putut ridica la „înălțimea“ propriei lor mizerii morale.
Au trecut 30 de ani de la căderea comunismului, dar iată că - pentru mine cel puțin - el este mai viu ca niciodată: continuă să facă victime, să ne siluiască demnitatea, să ne provoace coșmaruri. Sper, cu ajutorul bunului Dumnezeu, să prind vârsta de o sută de ani, dar nu mai sper să prind căderea, cu adevărat, a comunismului.
