DREPT LA REPLICA: Raspuns pentru Dorin Dobrincu, director ANR

România postcomunistă şi-a declarat vocaţia europeană prin adoptarea în 1991 a Cartei de la Paris pentru o nouă Europa din 21/11/1990 (publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 09/09/1991). Acest act a rămas, însă, doar o simplă foaie de hârtie, fără efecte juridice palpabile pentru oficialii români, care doar formal şi declarativ s-au desprins de (neo)comunism. Iată că au trecut 6 ani de când Camera Reprezentanţilor din SUA a adoptat o rezoluţie (H.RES 191, http://www.gpo.gov/fdsys/pkg/BILLS-109hres191eh/pdf/BILLS-109hres191eh.pdf) prin care cerea imperativ României să urgenteze restituirea proprietăţilor confiscate de statul comunist comunităţilor religioase, a murit şi iniţiatorul ei, Tom Lantos, iar statul român nici nu se sinchiseşte, ci ignoră în continuare, fără jenă, într-un mod strigător la cer, să facă dreptate celor persecutaţi şi să aplice corect legea.

Citeste aici articolul care a provocat aceasta replica.

„Contribuţia” ANR la păstrarea hoţiei puse la cale încă din anii 1990 şi 2000 de guvernele Văcăroiu şi Năstase, împreună cu SRI, a crescut progresiv, devenind chiar decisivă în faţa instanţelor româneşti, la rândul lor extrem de influenţabile politic.

Şeful filialei Bihor din ANR, dr. Bujorel Petru Dulgău, parte a „mafiei” locale, a încălcat permanent legea, acoperând prin declaraţii provocatoare în presă minciunile altor autorităţi locale şi ascunzând cu obstinaţie toate documentele respectivului Ordin.

Vezi: http://oradeainfo.com/oradea/cladirea-ramane-orasului_59_186540.html.

„Clădirea rămâne oraşului
Tentativa Ordinului Premonstratens din Oradea de a pune mâna pe clădirea Colegiului Naţional "Mihai Eminescu" a eşuat.
Tentativa Ordinului Premonstratens din Oradea de a pune mâna pe clădirea Colegiului Naţional "Mihai Eminescu" a eşuat. Ministerul Administraţiei şi Internelor confirmă faptul că cererile de retrocedare formulate de grupul celor şapte călugări orădeni sunt simple pretenţii imobiliare cu iz religios. "Călugării-fantomă şi documentele lor false", spunea deputatul Claudiu Pop. Ministrul Vasile Blaga i-a dat dreptate. Răspunsul primit de deputatul de Bihor Claudiu Pop, la întrebarea adresată Ministerului Administratiei şi Internelor privind veridicitatea cererii de retrocedare a imobilului de pe str. Roman Ciorogariu, releva faptul că semnatarii acesteia, respectiv călugării Premonstratensi din Oradea, au pretins o proprietate în valoare de peste 10 milioane de euro pe care n-au avut-o niciodată.

Practic, răspunsul MAI, semnat de ministrul Vasile Blaga, confirma dezvăluirile apărute în Realitatea bihoreană prin care se făcea dovada clară că Ordinul Premonstratens, hramul "Sf. Ştefan - Primul Martir" n-a avut niciodată drept de proprietate asupra clădirii Colegiului Naţional "Mihai Eminescu", dar nici personalitate juridică pe teritoriul Romaniei n-a avut. "S-a stabilit că Ordinul Premonstratens nu avea personalitate juridică şi nu a fost proprietar al acestei clădiri, care a aparţinut Statului Maghiar, iar conform articolului 191 din tratatul de la Trianon, aceste imobile au trecut în proprietatea Statului Român. După parcurgerea tuturor căilor de atac, sentinţa a rămas definitivă şi, în anul 1937, în baza încheierii de carte funciară nr. 3462/1937, s-a trecut la înscrierea în CF şi intabularea dreptului de proprietate asupra acestui imobil al statului roman", se arăta în adresa MAI. "Din informaţiile comunicate de instituţia prefectului judeţului Bihor, rezultă că, potrivit corespondenţei purtate între autorităţile administraţiei publice din judeţ şi comisia de retrocedare, toate aceste documente se găsesc şi în dosarul aflat în lucru la Comisia Specială, urmând ca aceasta să se pronunţe, în cunoştinţă de cauză, potrivit procedurii legale", scria ministrul Administraţiei şi Internelor, Vasile Blaga.”

Sau vezi răspunsul şefului SJAN Bihor, Dulgău către subsemnata, înregistrat sub nr. 40261/18.01.2011 la Oradea: „Urmare cererii dvs. adresată Ministerului Justiţiei, remisă Arhivelor Naţionale ale României şi transmisă, apoi, instituţiei noastre în vederea soluţionării, vă informăm (...) În ceea ce priveşte calitatea de persoană juridică a Ordinului Premonstratens din România, avem cunoştinţă de o Deciziune a Ministrului Educaţiuni Naţionale cu nr. 220.241 din 18 decembrie 1936, care anulează ordinul Ministerului Cultelor şi Artelor nr. 52.929 din 1930, prin care se recunoştea calitatea de persoană juridică, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.300 din 28 decembrie 1938”.

Referitor la acest răspuns mincinos, dl. director Dorin Dobrincu trebuie să se bucure că nu am făcut plângere la Parchet împotriva subalternului său, pentru că trebuie să învederăm şi pe această cale dlui Dulgău şi pe pârâtei Comisii speciale pentru restituiri, ca şi părâtului SRI că în înscrisurile păstrate la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, în fondul Ministerul Cultelor – Direcţia de Studii, dosar 31/1963, filele 3-4, găsim următoarele referiri la patrimoniul ordinului şi la situaţia juridică a Ordinului din 1948 până în 1963:

„Membrii ordinului premonstratens pătrund în ţara noastră încă în anul 1131, aduşi de regele Ştefan al II-lea al Ungariei şi înfiinţează pe malul drept al Crişului Repede numit Promontorului Oradiei, prima lor prepozitură. Aceasta este considerată ca prima de acest fel în Europa Centrală.

Prima mănăstire de pe Promontor a fost parţial distrusă de năvălirea tătarilor şi refăcută în anul 1252. După mai bine de trei secole, în anul 1566 această mănăstire a fost complet devastată de domnitorul Ardealului, Sigismund Ioan.

În anul 1787 decizia de „aboliţiune” a împăratului Iosif al II-lea desfiinţează prepozitura, iar „Diploma de restituţie” a lui Francisc I dată în anul 1802 o reînfiinţează. Astfel, în anul 1808 se instalează ordinul Premonstratens în mănăstirea şi biserica din str. Iosif Attila 14-16 din Oradea, fosta mănăstire a ordinului Eremiţilor Paulieni.

De aici, ordinul se extinde şi în alte localităţi, dar nu depăşeşte niciodată hotarele actualei regiuni Crişana.

Aflăm mănăstiri ale călugărilor premonstratensi la Oradea, la Sînmartin şi parohiile încorporate din Tîrguşor şi Sînmartin regiunea Crişana.

Sediul central al Ordinului a fost la Oradea, str. Iosif Attila nr.14-16, unde-şi avea reşedinţa conducătorul provinciei, marele prepozit Dr. Gerinczy Pal. La Oradea avea un noviciat, iar teologia, în general, premonstratensii o urmau la Roma sau în Ungaria.

La Oradea, ordinul întreţinea şi un liceu de băieţi înfiinţat în anul 1699. Patronul fostei provincii a ordinului Premonstratens din ţara noastră este Sf. Ştefan Protomartirul.

Patrimoniul ordinului:
Ordinul a avut în proprietate la Oradea: 1,939 ha vie, o biserică, o mănăstire şi un liceu.
La Sînmartin, regiunea Crişana: 178,4412 ha arabil, o mănăstire, o biserică.
La Hidişeul de Jos - Regiunea Crişana 616,1894 ha pământ.
La Hidişeul de Sus, Regiunea Crişana 242,104 ha pământ.
La Tîrguşor - regiunea Crişana 63,5486 ha pământ arabil.

Situaţia ordinului din 1948 pînă în prezent:
H.C.M. nr.810/1948 n-a desfiinţat ordinul Premonstratens, el rămînînd în continuare în funcţiune, deşi activitatea sa se mărginea în mare parte la conducerea liceului din Oradea.
În momentul aplicării H.C.M. nr.810/1948, în ţara noastră se aflau 12 călugări premonstratensi, dintre care 11 preoţi şi 1 teolog.
Odată cu aplicarea Decretului Nr. 410/1959, funcţionarea ordinului Premonstratens la noi în ţară se consideră desfiinţată.
Cei 6 călugări preoţi care se aflau în cadrul ordinului, au declarat că doresc să se încadreze în pastoraţie. Şeful provinciei, marele prepozit Dr. Gerinczy Pal, ultimul preot romano-catolic care oficial a luat legătură cu Vaticanul, s-a retras de bună voie de la conducerea ordinului mult înainte de apariţia decretului şi s-a stabilit ca simplu cetăţean la Carei, întreţinîndu-se din meditaţii. (...) Probleme deosebite, membrii acestui ordin, n-au ridicat şi de la început au înţeles să se încadreze în dispoziţiunile şi legile ţării.(...)
Menţionăm că una din aceste clădiri, cea din Sînmartin este foarte mare, cuprinzînd 16 camere de locuit şi este închiriată M.A.I.

Director,
Şef Serviciu”

În fondul Ministerul Cultelor – Direcţia de Studii, dosar 1/1940, f.9, stabilimentul de Băile Felix, pe care Ordinul Călugăresc Premonstratenzi din Oradea l-a avut în 1940 în patrimoniul său, cuprindea: „În Comuna Sînmartin: a) Biserică, b) mănăstirea, clădiri de economie, c) moară de apă, d) Stabilimentul de Băile Felix (5 edificii de hotel, 3 edificii de băi, locuinţe particulare şi a direcţiunei, restaurante, cafenea, clădiri de economie, de grădinărie în total 47 clădiri), d) locuinţa de brigadier silvic, e) 11 Ha 503 m2 arabil, 12 Ha 9842 m2 păşune, 8328 m2 fâneţe, 126 Ha 925 m2 pădure, 3766 m2 neproductiv)”

Dacă aţi avea termene de judecată lunare şi aţi pierde procese pentru că responsabilii în funcţii de conducere din ANR (ca dl. Dulgău de la Oradea, dl. Grigorescu, dna Anghel şi dna Pavelescu din Bucureşti) refuză sub diverse pretexte şi minciuni să vă pună la dispoziţie documentele relevante despre Ordinul Premonstratens, cele mai multe create chiar de Ordin (deci care ar trebui restituite urgent), ascund evidenţele, nu dau acces la unele dosare sau la documente importante şi nici nu vor să elibereze copii şi extrase de pe acestea, iar directorul instituţiei le tolerează abuzurile şi neregulile şi îi acoperă constant, indiferent din ce motiv (laşitate, frică, nepricepere etc.), poate aţi înţelege cine e vinovat cu adevărat.

Dl. director al ANR, dr. Dorin Dobrincu, cel care anterior numirii în această funcţie se remarca prin atitudinile pro-europene, pro-democratice, în favoarea transparenţei instituţionale şi a respectării drepturilor minorităţilor, mai ales a celor confesionale (el însuşi fiind evanghelic, adică neoprotestant), nu numai că tolerează neregulile comise de subordonatul său din Oradea (pe care l-a sancţionat doar formal cu o simplă „mustrare scrisă”), ci le şi patronează prin deciziile abuzive de continuare a ţinerii sub obroc a documentelor neconvenabile, precum anexele decretelor de expropriere sau fondurile şi colecţiile create de culte.
Tăcerea din prezent a d-lui Dobrincu în problema restituirii arhivelor bisericeşti este relevantă şi nu se explică altfel decât prin conformism sau chiar teamă, având în vedere atacurile publice ale subordonaţilor săi din (aproape) toate filialele ANR, în frunte cu Ioan Drăgan, Liviu Boar, Bujorel Petru Dulgău, Ioan Lăcătuşu, Ioana Grigorie ş.a., la adresa proiectului de lege nr. 27/2010, respectiv a propunerii legislative pentru modificarea Legii Arhivelor Naţionale nr.16/1996.

Aceşti „arhivişti patrioţi” care denunţă falsul pericol al degradării documentelor şi al blocării cercetării dosarelor din fondurile bisericeşti în caz de restituire a lor cultelor (creatorilor de la care comunişti le-au confiscat), sunt, în realitate, chiar cei responsabili de actuala stare gravă de lucruri din ANR, mai ales de nedarea în cercetare şi/sau de cenzurarea respectivelor documente (o parte din ele, chipurile neinventariate, ţinute şi acum „sub cheie” fie în depozitele filialelor, fie la Vâlcea şi Bran, fie chiar în sediul central – vezi fondul CASBI).

Unde este acum dl. Sorin Ilieşiu – iniţiatorul PROCLAMAŢIEI PENTRU DECOMUNIZAREA ROMÂNIEI din august 23 2008, vicepreşedintele Alianţei Civice, autorul apelurilor pentru condamnarea naţională şi internaţională a comunismului şi de ce tace şi el?!

Amintim doar câteva din principiile şi ideile susţinute declarativ de dl. Ilieşiu:
„Reformarea României postcomuniste şi reconcilierea naţională sunt posibile numai prin decomunizare.”
„4.11. Legea împotriva distrugerii, manipulării, falsificării, ascunderii sau sustragerii de documente din arhivele comuniste şi postcomuniste; urmărirea penală a făptuitorilor.
4.12. Legea restituirii arhivelor confiscate abuziv (arhivele cultelor religioase, arhivele sioniste ş.a.).”
"Proclamaţia pentru decomunizarea României" din 23 August 2008 a fost adoptată de cei aproape 400 de delegaţi la congresul Partidului Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat din 24 August 2008, partid afiliat la Internaţionala Creştin Democrată în 1987 în timpul dictaturii comuniste, când se afla în clandestinitate.
“2. Majoritatea măsurilor şi legilor pentru decomunizare sunt propuse inclusiv de Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (decembrie 2006). Legile decomunizării sunt, de asemenea, în spiritul următoarelor documente: Proclamaţia de la Timişoara (martie 1990), Proclamaţia pentru România (aprilie 2005), Apelul pentru România (iunie 2005), Rezoluţia nr. 1481 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (ianuarie 2006), Apelul pentru condamnarea comunismului (martie 2006), Discursul din 18 Decembrie 2006 al Preşedintelui României în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului pentru condamnarea regimului comunist din România ca ilegitim şi criminal în baza Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (decembrie 2006), Apelul către Parlamentul României şi Parlamentul European (martie 2007), Apelul pentru Adevăr (ianuarie 2008), Rapoartele Comisiei Europene privind România (2007, 2008), Declaraţia de la Praga privind conştiinţa morală europeană şi comunismul (iunie 2008).”
În loc să le restituie proprietarilor de drept (bisericilor respective) fondurile şi colecţiile de documente create de culte, cum declara iniţial, când şi-a început mandatul, dl. Dobrincu le ascunde şi ne cenzurează accesul la ele sub pretexte similare celor invocate de directorii generali ai ANR dinainte de 2007 (Lungu, Feneşan, Scurtu, Munteanu, Gal etc.).

De altfel, atitudinea sa este grăitoare: toţi subordonaţii care au încălcat normele şi legile sunt toleraţi, apăraţi şi promovaţi. Ba chiar, cei care în perioada directoratului lui Lungu erau în funcţii sunt şi acum reinstalaţi şi susţinuţi deşi la începutul mandatului său dl. Dobrincu anunţa că va face schimbări reale şi reformă.

În realitate, dl. Dobrincu nu a făcut altceva decât să se integreze în peisajul dizgaţios al ANR şi MAI, dezamăgindu-şi adevăraţii susţinători din societatea civilă. Nu am observat ca dl. Dobrincu să aibă o viziune coerentă despre reformarea ANR şi cu atât mai puţin să-şi atingă vreun obiectiv important.

Mai sunt cunoscute pentru Dorin Dobrincu, unul dintre membrii de vază ai COMISIEI PREZIDENŢIALE PENTRU ANALIZA DICTATURII COMUNISTE DIN ROMÂNIA şi unul dintre cei trei principali coordonatori ai RAPORTULUI FINAL, următoarele fraze din acest raport sau ce se întâmplă aici, în România, orice text asumat, citit în Parlament de însuşi preşedintele ţării are valabilitate numai o zi, o lună sau un an?!

Reamintesc pentru toată lumea din propunerile comisiei sus menţionate legate de cercetare şi arhive:

„Pentru a nu uita, pentru a condamna, spre a nu se mai repeta
Pe baza imensului material documentar consultat, a mărturiilor victimelor şi a unei copleşitoare literaturi pe tema experienţei comuniste din România, întrucât dictatura comunistă din România s-a făcut vinovată de crime imprescriptible împotriva umanităţii, membrii Comisiei propun şefului statului măsuri legate de: 1. condamnare; 2. memorializare; 3. legislaţie şi justiţie; 4. cercetare şi arhive; 5. educaţie.
(...)
IV. Cercetare şi arhive:
- Comisia apreciază sprijinul constant al Preşedintelui Traian Băsescu în direcţia facilitării accesului la arhive. Mulţumim, de asemenea, arhiviştilor de la Arhivele Naţionale, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte şi Arhivele Militare Române. În relaţia cu deţinătorii de arhive, experienţe mai puţin fericite s-au înregistrat la Ministerul Administraţiei şi Internelor – Arhiva Aparatului Central, Ministerul Sănătăţii, Institutul Naţional de Statistică, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
- Este indispensabil ca transferul tuturor arhivelor comunismului de la serviciile secrete sau alţi deţinători la CNSAS sau Arhivele Naţionale să fie însoţit de o anchetă detaliată a tratamentului la care au fost supuse aceste arhive. Suntem ultima ţară din cele candidate la Uniunea Europeană care extrage, cu mare dificultate, arhivele comunismului din domeniul Securităţii şi armatei. Vreme de peste cincisprezece ani, aceste arhive au fost secretizate arbitrar, distruse sau manipulate, mai ales contra foştilor disidenţi, a opoziţiei politice, a societăţii civile apărute în 1990. Fără o analiză riguroasă a felului în care serviiciile secrete au tratat moştenirea Securităţii, atât cea internă, cât şi cea externă, nu se poate vorbi de o despărţire a lor de trecutul acesteia.
- Solicităm şefului statului acţiunea cât se poate de hotărâtă pentru deblocarea accesului la arhivele comuniste, în totalitatea lor. Comisia recomandă publicarea pe internet a inventarelor Ahivelor Naţionale, ale Direcţiilor judeţene ale Arhivelor Naţionale, ale Armatei, CNSAS, SRI, SIE, Ministerelor Justiţiei, de Interne, Sănătaţii, Învăţământului etc. Sensul acţiunii acestei Comisii nu se rezumă la examinarea trecutului. O Românie democratică este una în care accesul la istorie, deci la arhive, este liber şi neîngrădit.
- Deţinătorii de arhive din România trebuie să-şi practice profesia la standarde internaţionale. Actualul acces selectiv este, în parte, legat direct de problema deţinătorilor de arhive şi a atitudinii lor neprofesionale. Ei se află acolo cu scopul de a servi interesele cercetătorilor, şi nu pentru a stabili parametrii şi limitele activităţii de cercetare. Arhivarii nu sunt specialişti în cercetare. Punând limite proiectelor de cercetare şi felului în care cercetătorii consultă materialele din arhivă, ei periclitează validitatea şi credibilitatea oricărei forme de cercetare. Aceasta este una din cele mai importante probleme privind activitatea arhivelor româneşti şi trebuie corectată fără întârziere.
- Cercetătorii trebuie să aibă acces nelimitat la inventarul tuturor arhivelor instituţionale. Din experienţa membrilor comisiei reiese că activitatea celor care controlează accesul cercetărilor la dosare trebuie evaluată riguros, iar instituţiile unde se află (Arhivele Naţionale, CNSAS, ministere etc.) trebuie să îşi asume răspunderea pentru modul în care gestionează astfel de poziţii de autoritate. În repetate rânduri persoane cu putere de decizie în această privinţă au acţionat astfel încât să descurajeze accesul la dosare, atât în cazul unor membri ai Comisiei, cât şi al altor cercetători, împiedicând astfel desfăşurarea activităţii de cercetare în arhive. În mod similar, activitatea deţinătorilor de arhive din teritoriu va trebui să se conformeze practicilor şi standardelor profesionale.
- Funcţionarii de la instituţiile deţinătoare de arhive trebuie să înceteze practica de a acumula sau ascunde documente, blocând astfel accesul cercetătorilor din afara instituţiei respective până la publicarea lor de către angajaţii arhivelor. Aceasta este o practică răspândită dar care nu ar exista dacă deţinătorii de arhive ar atinge un nivel de profesionalism deontologic. Este inacceptabil ca cercetătorilor să li se spună frecvent că dosarele solicitate nu există cu toate că ele se află în arhive. La fel de reprobabilă este şi interzicerea accesului în sălile de lectură cu laptopuri şi camere foto digitale sau refuzul de a pune la dispoziţia cercetătorilor facilităţi pentru funcţionarea şi utilizarea acestor mijloace moderne de stocare şi copiere a documentelor. Comisia insistă ca asemenea practici să fie eliminate şi ca legislaţia privitoare la Arhivele Naţionale să ţină cont de această propunere.
- desecretizarea arhivelor „grupelor operative” (Servicul „K”, după 1956), ca o ultimă şansă de a descoperi din rapoartele securiştilor care supravegheau închisorile locurile secrete unde au fost înmormântaţi numeroşi deţinuţi politici;
- restituirea arhivelor cultelor religioase confiscate în mod abuziv;
- retrocedarea arhivelor sioniste capturate de Securitate şi accesul la dosarele personale ale tuturor sioniştilor. Imperativul ca organele abilitate să dea publicităţii locurile unde sunt îngropaţi sioniştii care au pierit în anchete şi adoptarea măsurilor corespunzătoare pentru reînhumarea lor conform datinii evreieşti.
- Solicităm SRI descoperirea şi predarea neîntârziată instituţiilor şi Fundaţiei abilitate a „Jurnalului” lui Gheorghe Ursu în scopul publicării. Jurnalul a fost păstrat de Securitate până în februarie 1990, predat pentru câteva zile către GDS şi revista „22”, dar în martie 1990 a fost preluat şi depozitat în Arhiva SRI, de unde a dispărut în 1996. Jurnalul reprezintă o autopsie a epocii comuniste pentru care inginerul Gheorghe Ursu a fost anchetat, torturat şi, în cele din urmă, ucis.
- Distrugerea, manipularea (falsificarea) sau ascunderea (sustragerea) de documente de către funcţionari de stat în exerciţiul funcţiunii constituie fapte penale. De aceea, Comisia recomandă declanşarea de urmăriri penale de către organele juridice abilitate (Procuratura) împotriva celor care au „distrus sau manipulat” dosarele Securităţii sau ale altor instituţii. SRI a pretins că aceste dosare au avut un caracter secret şi în anii 1990. În fapt, tocmai prin invocarea acestui pretins statut de „secret de serviciu” sau „de stat”, SRI a refuzat ani de zile restituirea către persoanele interesate atât a dosarelor, cât şi a altor materiale din arhivele fostei Securităţi (manuscrise etc). Or, dacă au fost secrete, accesul la aceste dosare trebuia, conform regulamentelor SRI, să fie strict controlat. Trebuiau să fie sigilate, sigiliul verificat periodic, iar cei care le luau „în lucru” trebuiau să semneze atât într-un borderou ataşat chiar la dosar, cât şi în registrul arhivei. Se pot stabili astfel vinovăţiile de abuz în serviciu prin distrugerea/falsificarea/sustragerea/înstrăinarea unor documente importante, documente care în unele cazuri ar fi putut stabili fapte penale (arestări fără mandat, acte de tortură fizică şi psihică în timpul detenţiei, asasinate politice, tratamente psihiatrice represive, discriminări etc). Abuzurile legate de falsificarea/distrugerea dosarelor pot fi cercetate penal chiar conform legii actuale, deoarece au fost comise după 1988, deci nu cad sub incidenţa decretului lui Ceauşescu sus pomenit.
- desecretizarea acordurilor încheiate între România şi RFG privind plata unor „despăgubiri” şi acordarea unor avantaje economice României în funcţie de numărul de etnici germani lăsaţi să părăsească România.
- necesitatea grăbirii transferului documentelor Tribunalelor Militare, ale Direcţiei de evidenţă a Miliţiei, a Ministerului Justiţiei etc. spre CNSAS şi sporirea numărului de angajaţi din această instituţie pentru a putea gira mai eficient documentele şi punerea lor la dispoziţia publicului.”

Văzând neputinţa şi laşitatea d-lui Dobrincu, ne întrebăm dacă nu ar fi mai onorabil pentru Domnia Sa să demisioneze (renunţe) la funcţia de director, recunoscând faptul că este depăşit de „complexitatea” situaţiei şi de „contextul” politic şi instituţional vitreg.

Poate că GDS ar trebui să găzduiască dezbateri pe tema reformei ANR, dar şi a restituirii proprietăţilor (imobiliare, dar şi a bunurilor mobile), inclusiv a fondurilor arhivistice confiscate abuziv de statul român de la cultele religioase.

În loc să mă contrazică fără argumente logice şi profesioniste, dl. director Dorin Dobrincu ar face bine să se documenteze mai serios în problemele deontologiei arhivistice, aplicând consecvent normele internaţionale în materie (ale CE, UNESCO, UE etc.), nu doar invocându-le formal şi exclusiv propagandistic sau selectiv.

Mai mult, ar trebui să nu mai facă pe victima dl. Dobrincu, care de mai mult de jumătate de an îmi refuză practic accesul la documente şi să se bucure cât mai poate că nu am informat organismele internaţionale, precum şi pe autorii Recomandării R13(2000) a C.E. privind accesul la arhive despre aceste practici de la ANR ca nedarea în cercetare a unor opise şi inventare de la creatori sub pretext că nu întrunesc standardele arhivistice actuale (ex. CASBI) ori refuzul de a da în liberă cercetare dosare nelegate pentru studierea cărora ţi se impune să obţii o aprobare specială sau cenzurarea unor documente doveditoare în problema reconstituirii dreptului de proprietate (anexele decretelor de expropriere) ori nerestituirea documentelor bisericeşti confiscate cultelor religioase.

În privinţa deontologiei jurnalistice, sunteţi într-o eroare mare. Dacă aţi citi cu atenţie începutul primei părţi a textului meu publicat de Academia Caţavencu aţi observa că este o scrisoare deschisă. Iar dacă aveţi proprietatea termenilor, veţi putea să vă daţi seama că îi reproşaţi dlui C. Ivanciuc ceva ilogic şi chiar jignitor. Dacă aţi citi cu mai multă concentrare fie numai şi postările sale de pe acest site, aţi fi fost edificat deja asupra inutilităţii şi absurdităţii punctului dv. de vedere. Mai mult, domnia sa nu a refuzat să publice dreptul la replică al ANR, ci chiar a solicitat varianta electronică a acestuia pentru a o reproduce, însă conducerea ANR nu a trimis-o. În plus, o replică nu se poate publica înainte sau concomitent cu articolul la care se referă. Or, ANR a trimis o replică parţială, doar pentru primele două părţi ale articolului respectiv. Este absolut normal că s-a publicat mai întâi a treia şi ultima parte din articolul meu şi abia apoi urma să apară dreptul la replică al ANR.

05 iunie 2011, Bucuresti
Cu stima,
Varga Andrea