Arestarea Abecedarului – amintirile Floricăi Nicolescu

Fara Autor 21.12.2010

De același autor

Publicăm în continuare extrase din articolele nepublicate scrise de Florica Nicolescu în 2010: Campania de denigrare a Abecedarului - Carte pentru toţi copiii şi Şcoala românească între cele două războaie mondiale.

Mi-am susţinut diploma în Litere şi Filozofie în 1939 şi am fost detaşată la Inspectoratul Şcolar al Capitalei. Se iniţia o cercetare amplă în cartierele mărginaşe ale Bucureştiului cu copiii claselor primare, se studia abandonul şcolar, repetenţia, eşecul şcolar. În 1940 am cunoscut familia Bagdasar, care tocmai se întorsese în ţară după nişte ani de desăvârşirea studiilor în America, deşi ar fi putut rămâne acolo. Erau apreciaţi în lumea medicală. Doctorul Bagdasar creează primul serviciu de neuro-chirurgie din România. Dr. Florica Bagdasar, revenită în ţară, lucrează cu pasiune la orfelinate. Cunoşteam ideile de pedagogie ale Floricăi Bagdasar atât din discuţii personale cu ea, cât şi din invervenţiile şi completările făcute de aceasta la şedinţe de pedagogia copilului.

În 1941, dr. Florica Bagdasar publică, în Analele de Psihologie, volumul VIII, Bucureşti, articolul intitulat Problema şcolară a copiilor anormali ca inteligenţă şi comportament. În acest articol, Florica Bagdasar menţionează că orfanii au nevoie, pe lângă grija pentru nevoile primare ca mâncare, căldură, îmbrăcăminte, şi grijă pentru igiena mintală. „Un examen complet nu se poate face decât în cadrul unei organizaţii, o clinică şcolară medico-pedagogică.“ Autoarea articolului se aliniază astfel celorlalţi mari cercetători din domeniul educaţiei copilului. Florica Bagdasar îşi caută colaboratori, persoane cu experienţă care să cunoască copilul, care să fi lucrat efectiv în şcoală. Aveam 7 ani de muncă la şcoala primară şi la grădiniţă. Mi-a propus o colaborare cu ea şi am răspuns afirmativ imediat. Colaborarea cu Florica Bagdasar a început în mai 1942 şi va dura ani de zile. Am hotărât să elaboram un Abecedar şi o Aritmetică. Am început prin a ne documenta intens, a cerceta abecedarele româneşti şi străine, am vizitat multe clase. Am luat legătura cu Alexandrina Demetrescu, profesoară la Şcoala de Educatoare „Pia Brătianu“. Alexandrina Demetrescu vizitase şcolile din Occident şi iniţiase o experienţă la grădinţă cu metodele noi (Decroly, Montesori). Am aplicat teste colective neverbale şi, pentru cazurile necesare, am aplicat Scara metrică a lui Binet-Simon în adaptarea lui Ştefănescu-Goangă, ajutaţi de mai mulţi specialişti veniţi la Bucureşti din Cluj. Ideea Floricăi Bagdasar era că trebuie să stimulăm interesul copiilor care nu aveau nici o tragere de inimă pentru învăţătură, erau plictisiţi şi că învăţatul scrisului şi cititului trebuie făcut în aşa fel ca pentru copil să fie ca un joc. Abecedarul nostru a fost conceput ca o „Carte pentru toţi copiii“.

Interzicerea Abecedarului

Când Abecedarul a ajuns în mâna copilului şi a început a fi apreciat de învăţători şi a da rezultate uimitoare la copii, celor de la conducere nu le-a fost pe plac: „Nu corespunde noii ideologii comuniste“! În 1946, Ministerul Educaţiei ne-a atras atenţia că în Abecedar există o rugăciune. Am scos rugăciunea. Abecedarul rămâne interzis.

Abecedarul are ca îndrumător o nouă metodă de scris-citit, iar Aritmetica „metoda grupată“, adică concretizarea numerelor prin desene. După expoziţia Copilul nostru, ne-am deplasat la Piteşti, la şedinţa ce a avut loc cu participarea cadrelor didactice care au lucrat cu Abecedarul şi Aritmetica. Aici s-au pus de acord observaţiile cadrelor didactice cu îndrumările autoarelor şi s-a definitivat prima formă pe care urma s-o aibă Abecedarul. Imediat după şedinţa de la Piteşti, primim un ordin: „Interzicerea Abecedarului şi Aritmeticii, autori Florica Bagdasar şi Florica Stafiescu, în anul şcolar 1948-49 şi a tipăririi revistei Copilul nostru. Este interzisă şi difuzarea cărţii Grădiniţa, autoare Alexandrina Demetrescu“, carte ce tocmai ieşise de sub tipar la Editura Universul.

Nu a contat nici entuziasmul cadrelor didactice şi al copiilor, nici rezultatele evidente la copii, nici opinia inspectorului sovietic, profesorul Kairov, care declarase într-o şedinţă la Ministerul Invăţământului că: „La clasele unde se predă Abecedarul este adevărată şcoală activă!“.

Între timp, Florica Bagdasar înfiinţase Centrul de Igienă Mintală şi eu lucram acolo. În ordinul de interzicere a Abecedarului nu se pomeneşte nimic despre clasele speciale şi despre Centrul de Igienă Mintală, aşa că ne continuăm activitatea acolo. Florica Bagdasar tocmai demisionase din funcţia de ministru al Sănătăţii şi preluase conducerea Centrului. Activitatea la Centrul de Igienă Mintală între anii 1948-1951 a fost deosebit de interesantă. Centrul se reorganizează, se angajează noi specialişti, fără ca acestora să li se pretindă să fie membri de partid. Noi, pedagogii de la centru, înţelegem ce este debilul mintal. Înţelegem şi ne perfecţionăm. Fiecare copil ia parte la activitate frontal, dar se bucură şi de activitate individuală. Înţelegem importanţa diagnosticului, care nu poate fi stabilit într-o singură şedinţă. A fixa un diagnostic definitiv este o mare eroare. După multe şedinţe, după tratament psiho-pedagogic, putem avea surprize plăcute. Unii copii pot fi recuperaţi. Nu ne ocupăm numai de debili mintali; veneau din Capitală şi din provincie copii care rămăseseră în urmă la şcoală, îi ajutam să se încadreze în clasă.
Nu mai aveam Abecedarul nostru în şcoli, dar la Centru se lucra în continuare după Abecedar. S-au confecţionat multe materiale educative, unele s-ar putea să fie şi acum de folos, dintre care enumăr: loto-alfabet (cunoaşterea literelor), alfabetarul Micul tipograf – folosirea lui prevenind greşelile în scris, planşa cu litere de mână.

Arestarea, a doua lovitură

Activitatea la materialul educativ şi munca cu copilul durează până la 6 septembrie 1951, când sunt arestată. Arestarea s-a făcut fără ordin de arestare. Eram cu fiul meu, copil mic în braţe, când trei bărbaţi au venit după mine în casă şi m-au luat cu ei. Cei de la puşcărie nu au vrut să mă primească. I-am auzit spunând că nu au ordin de arestare. O noapte şi o zi m-au ţinut pe o bancă într-un hol, ca pe o borfaşă prinsă asupra faptului. A doua zi a început ancheta. Nici anchetatorul nu era lămurit asupra motivului arestării. Am fost dusă într-o celulă întunecoasă şi friguroasă.

Ancheta a durat un an şi jumătate. Florica Bagdasar face intervenţiile necesare, dar nu primeşte niciun răspuns. Aproape în fiecare zi eram mutată dintr-o celulă în alta. De ce? Eram împinsă, îmbrâncită. Mi se puneau ochelari negri la ochi. Nu-mi permiteau să stau pe scaun prea mult, nici să mă aşez în pat ziua. Umilinţe, insulte au urmat în tot timpul închisorii. La prânz mi se aducea mâncare. Mi-o împingeau cu piciorul prin uşa întredeschisă, o scuipau, trăgeau o înjurătură, limbajul obişnuit. Nu eram lăsată să stau pe pat, eram singură în întuneric şi frig; nu aveam săpun, nici prosop. Abia după 8 luni mi s-a permis să primesc un pachet de îmbrăcăminte de acasă.

În perioada în care lucram cu Florica Bagdasar am fost solicitată să colaborez cu Aslan, Chişinevschi, Ana Pauker. Nu am răspuns acestor invitaţii. Nu mi-am dat seama atunci că adevăratul motiv era de a mă face să mă despart de Florica Bagdasar. S-a ales atunci alt mijloc: arestarea mea, dar nu se găsea un motiv pentru arestare şi abia după câtva timp
s-a scris în documentele mele „omisiune de denunţ“. Complet fals. Nu este ceea ce apare în documentul de eliberare.

În ziarul Scânteia din 18 ianuarie 1953 apare un articol intitulat Pentru lichidarea deformărilor antiştiinţifice în domeniul pedagogiei. Centrul de Igienă Mintală se desfiinţează. Se ţin şedinţe la şcoli, se citeşte articolul din ziar, după care se fac comentarii: „Centrul este condus de trădători, duşmani ai clasei muncitoare“. Inchiderea Centrului de Igienă Mintală a fost o altă lovitură.

Articolul din Scânteia este reprodus în întregime în toate ziarele de specialitate din Capitală şi din ţară. Articolul este prelucrat şi discutat în toate şcolile şi spitalele. Această campanie furibundă durează aproape 10 ani.

După apariţia articolului din Scânteia, în închisoare fiind, am fost trecută la munca de la fermele de lângă Bucureşti: Bragadiru, Domneşti. Acolo a fost mai bine. Eram măcar în aer liber. Mai puteam mânca un morcov, o ceapă. De la Domneşti am fost eliberată la 8 octombrie 1953. În biletul de eliberare nu s-a stabilit nici o culpă. Abecedarul nu era o dovadă legală. Părinţii mei, bătrâni şi bolnavi, au fost nevoiţi să ardă toate cărţile din casă. Se zvonise în sat că am fost arestată din cauza cărţilor.

La 8 septembrie 1951 sunt arestată. La 10 octombrie 1953 sunt eliberată. La cererea mea de încadrare în învăţământ mi se răspunde: „Nu avem posturi pentru dumneavoastră“. Interdicţia de a lucra în şcoli a durat aproape 10 ani… Abia în martie 1960 sunt încadrată. Eram însă mereu controlată „să vadă cum examinez copiii“. M-am pensionat în 1968. Am fost ţinută departe de şcoală în anii cei mai buni pentru activitate, între 1951-1960, când aveam 40-50 de ani.

În 1989 am fost sfătuită să nu fac proces pentru ceea ce mi s-a întâmplat, aproape 10 ani de excludere din învăţământ şi refuzarea dreptului la muncă, dintre care doi în beciurile CC-ului.

Comuniştii nu mi-au tăiat capul, dar m-au anihilat profesional. Pentru ce am fost închisă mă întreb şi azi, în 2010, la cei 100 de ani ai mei. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22