Raportul Final al Comisiei Tismaneanu

Fara Autor 24.01.2008

De același autor

FLORIN TURCANU

Istoria comunismului si Raportul Final

 

 Dupa 1989, necesitatea unei istorii a comunismului nu a fost de la bun inceput evidenta in spatiul public romanesc. Foarte repede a aparut in acea parte a societatii romanesti traumatizata de violenta cotidiana a retoricii FSN si de brutalitatea stupefianta a mineriadelor banuiala ca perioada comunista continua si ca, prin urmare, nu a devenit inca un obiect de studiu istoric. Pe de alta parte, memoria tacuta, inabusita timp de peste patru decenii, a represiunii si abuzurilor defunctului regim s-a revarsat, revendicativa si colorata afectiv, in paginile ziarelor si revistelor, pe ecranele televizoarelor si la posturile de radio. Era inevitabil si era drept sa se intample astfel, chiar daca istoriografia romana s-a gasit astfel complet depasita de tumultul memoriei colective, iar logica si criteriile istoricului au fost, pentru un timp, bruiate sau chiar reduse la tacere de navala acestui trecut recent pe care nu il putea incadra intelectual. Au fost si cuvinte de ordine vagi, dar persistente, care s-au bucurat, in imprejurarile de atunci, de un explicabil succes: "procesul comunismului" a pus inutil in umbra ideea de istorie a comunismului, fara sa mai vorbim de efectele formulei seducatoare, dar sterile intelectual a "comunismului-paranteza", a comunismului ca "non-istorie" sau ca "iesire din istorie" a Romaniei. Cand, in primavara anului 1991, un istoric francez pleda la Bucuresti in fata unui numeros public pentru o istorie a comunismului mai curand decat pentru un proces al acestuia, Romania libera il ataca violent, protestand contra "intelectualilor parizieni care nu cunosc comunismul decat din ziarul l’Humanité". Conta mai putin ca oaspetele francez nu se numara, intamplator, printre intelectualii cu pricina...

 Aproape doua decenii mai tarziu, studiul perioadei comuniste este un domeniu de cercetare bine conturat si de o vitalitate indiscutabila, iar acest lucru este mai important decat insasi condamnarea oficiala si solemna a regimului comunist. Cu atat mai important, cu cat nu improbabilul "proces al comunismului", ci cristalizarea unei istorii vizibile si legitime a regimului comunist pune intr-o situatie inconfortabila o parte din societatea romaneasca, mai ales in zona elitelor sale. In atmosfera incarcata de la inceputul anilor 1990, un Institut National pentru Studiul Totalitarismului a fost creat cu binecuvantarea regimului Iliescu, spre a fi dizolvate in titulatura sa vaga si pretentioasa sensul si specificul unei nedorite istorii a comunismului romanesc. Discursul pronuntat acum un an in parlament de presedintele Basescu a dat insa o vizibilitate si o legitimitate publica acestei istorii a comunismului, careia puternicii si numerosii ei adversari din lumea politica, dar si din cea intelectuala, din institutiile statului, dar si din sanul Bisericii Ortodoxe si din mass-media i-au pus bete-n roate ani la rand, minimalizandu-i sensul si rezultatele, atunci cand nu le-au ridiculizat. Intr-o societate altfel polarizata din punct de vedere moral decat a noastra, mai educata si mai putin tentata de antiintelectualism, nu am fi avut neaparat nevoie un astfel de gest simbolic la nivelul cel mai de sus al statului. Adancita de absenta unei Legi a lustratiei, in spatele istoriei regimului comunist - asa cum iese ea la iveala de optsprezece ani incoace - pandeste problema responsabilitatii politice si morale, pe care numerosi indivizi, dar si grupuri din randurile societatii romanesti, ca sa nu mai vorbim de institutii, refuza pur si simplu sa o ia in considerare. Caci nu doar despre cauze istorice, ci si despre responsabilitati este in ultima instanta vorba, atunci cand avem de a face cu un "trecut activ", un "trecut care nu trece" asa cum este trecutul comunist. Si chiar daca impartialitatea istoricului nu se confunda cu cea a judecatorului, istoria va fi intotdeauna asimilata la nivelul simtului comun unei forme particulare si necesare de justitie.

 Istoria nationala uneste, istoria comunismului divide. Neobisnuita cu starile de disconfort, constiinta istorica a societatii romanesti, inca foarte legata de originile sale din secolul al XIX-lea, tinde, in general, sa marginalizeze un discurs istoric nou venit si susceptibil sa puna in cauza ideea continuitatii, unitatii si excelentei comunitatii nationale. Istoria comunismului romanesc introduce tensiunile si interpretarile conflictuale in nucleul insusi al constiintei colective, subminand reprezentari si mituri identitare traditionale, dintre care unele au fost din plin puse la contributie intre 1964-1989. Trec peste faptul ca istoria represiunii comuniste, nascuta dupa 1989, intretine inca, din fericire, o bariera morala intre calitatea de membru al fostei Securitati, respectiv de informator al acesteia si cel putin o parte din societatea romaneasca. Trec si peste faptul ca ruinele edificiilor de cult daramate de Ceausescu stau inca intre Biserica Ortodoxa si acei dintre romani care nu pot uita demolarea Vacarestilor. Putem insa presupune, de pilda, ca nu doar o mana de fosti intelectuali organici si de functionari culturali ai regimului Ceausescu s-au simtit pusi in cauza de numirea unora dintre ei si de interpretarea rolului lor in paginile Raportului Tismaneanu. Multi romani anonimi care-i citeau cu fidelitate in paginile Saptamanii lui Eugen Barbu sau in Flacara lui Adrian Paunescu au putut sa se simta cel putin iritati de ceea ce apare, indirect, ca o judecata critica asupra propriului lor trecut de consumatori mai mult sau mai putin naivi ai propagandei ceausiste. Si ce sa spunem de mai vechile generatii ale intelectualitatii tehnice romanesti, aflate in ascensiune in anii 1960-1970 si care pot sa refuze, cel putin in parte, interpretarea data de Raport industrializarii fortate si adesea aberante practicate in acea perioada, conform vechiului voluntarism stalinist.

 Nu sunt defel un specialist in istoria comunismului romanesc, dar am incercat sa citesc cu ochii istoricului versiunea finala a Raportului Tismaneanu, recent publicata de editura Humanitas. In masura in care acest text se infatiseaza ca o sinteza istorica, unele dintre criticile ce i-au fost aduse nu pot fi ignorate - intrebuintarea insuficient fondata si retorica, deci contraproductiva, a termenului de "genocid", pentru a defini represiunea comunista din Romania, o lipsa de sobrietate si de distanta prezenta pe alocuri in caracterizarea diferitelor aspecte si practici ale regimului, deficitul de problematizare si caracterul prea descriptiv al unor capitole si, as adauga, un deficit de cazuri si exemple concrete, in chestiuni de mare interes precum reorganizarea si functionarea institutiilor juridice in Romania comunista, functionarea sovromurilor sau rolul consilierilor sovietici in reconfigurarea si activitatea diferitelor institutii romanesti dupa 1944. Gradul inegal de elaborare al textului - luat in ansamblul sau - si nivelul redus de unificare stilistica sunt trasaturi evidente pentru cititorul Raportului, inca inainte ca acesta sa fi incheiat lectura. Nu cred insa, ca profesorul Michael Shafir, ca documentul in cauza "ramane unul de «memorie» si nu reuseste sa treaca pragul «istoriei»"1 . Daca exista subcapitole, nu multe, in care saracia argumentatiei si putinatatea notelor contrasteaza cu acumularea efectelor retorice, parti esentiale ale Raportului aduna si sistematizeaza - facand-o pentru prima data vizibila - o mare cantitate de informatie inedita sau, pana de curand, risipita in diferite publicatii, adesea necunoscute marelui public. Nu poti, vazand numarul si originea fondurilor de arhiva consultate, sa nu iti spui ca ceva s-a schimbat fata de zilele in care, la mijlocul anilor 1990, SRI catadicsea sa puna la dispozitia istoricilor o camera neincalzita, transformata in sala de lectura pentru rasfoirea infimului numar de dosare pe atunci "accesibile".

 Este adevarat ca, in cuprinsul Raportului, aceste surse sunt adesea lasate sa vorbeasca singure, dar sa nu uitam ca lectura niciunei surse istorice, si cu atat mai putin a unor surse ca arhivele comunismului, nu se improvizeaza. In cazul Romaniei, aceasta lectura nu se incheie cu Raportul Tismaneanu si sunt convins ca se va vedea in anii urmatori cat datoreaza acestui Raport maturizarea relatiei dintre istoria, inca noua, a comunismului romanesc si documentele, tot mai numeroase, pe care aceasta le va descoperi si utiliza.

 Pe terenul istoriei comunismului romanesc, cei doi poli, Partidul si Securitatea, au fost cel mai bine analizati pana acum - studiul elitelor comuniste, dincolo de fatada monolitica a PCR, datorat lui Vladimir Tismaneanu si studiul politiei politice facut de catre Marius Oprea sunt deja referinte esentiale in domeniu. Accentul pus in Raport pe centralitatea factorului politic si ideologic, pe rolul partidului unic, al represiunii si al controlului asupra societatii evoca traditiile sovietologiei americane forjate in jurul conceptului de "totalitarism". Pe coordonatele acestui primat al politicului si-a construit Vladimir Tismaneanu, in Stalinism pentru eternitate, teza pe care Raportul o integreaza pe deplin - aceea a continuitatii dintre perioada 1947-1965 si "epoca Ceausescu" in istoria regimului comunist din Romania. Tocmai aceasta idee - deloc simplificatoare, cum au sugerat unii - a permanentelor, adesea camuflate, ale sistemului sarjeaza mitul comunismului "bun" sau macar "suportabil", slujit de "comunisti de omenie", de securisti, de intelectuali si de diplomati "patrioti", in vremea lui Nicolae Ceausescu. Acesta din urma, fidelii sai si intelectualii organici ai national-comunismului au inaugurat traditia punerii in contrast a celor doua perioade, iar aceasta opozitie serveste pana astazi de alibi moral impenitentilor de tot felul din randurile fostilor servitori ai regimului. Daca epoca lui Stalin este episodul central al istoriei sovietice, aceeasi epoca este matricea din care s-a nascut si de care nu s-a desprins niciodata regimul comunist romanesc. Intre aparitia cvartetului "Ana, Luca, Teo, Dej" si ultimele zile ale lui Ceausescu intentia totalitara nu se eclipseaza niciodata, chiar daca unele dintre conditiile realizarii ei se schimba. Mitologia nationalista exacerbata din vremea lui Ceausescu nu s-a substituit mitologiei sovietice decat pentru a perpetua o forma de dominatie politica, iar Ceausescu insusi a devenit unul dintre acei "Stalini de buzunar", cum i-a numit Martin Malia, alaturi de Kim Il Sung, Enver Hoxha si Fidel Castro. Este insa greu de acceptat pentru atatia ca, in trecutul lor, au slujit, au aplaudat sau chiar au admirat, fie si pentru o clipa, un "Stalin de buzunar"...

 Importanta viitoare a sintezei de istorie politica reprezentata de Raportul Tismaneanu va depinde, indraznesc sa cred, in buna masura si de punctele de plecare pe care le ofera pentru o istorie sociala a Romaniei sub comunism. Ele se regasesc in textul documentului - capitolul intitulat Metode de control societal prefigureaza vastitatea acestui santier istoriografic. Si, pentru ca stalinismul nu este doar o ideologie si un sistem politic, ci si un "habitat", cum a aratat Sheila Fitzpatrick2 , va fi extrem de interesant de verificat si din aceasta perspectiva persistenta campului magnetic stalinist in viata societatii romanesti sub comunism. M-as multumi sa observ ca, in masura in care printre caracteristicile "habitatului stalinist", asa cum le inventariaza Fitzpatrick, se afla penuria cronica de produse de baza, practicarea zilnica a exercitiului supravietuirii intr-un mediu urban opresiv si ineficace, amplificarea patologica a rolului triadei "Pile, Cunostinte, Relatii", in cele mai marunte aspecte ale existentei cotidiene, s-ar putea confirma pana si pe terenul celor mai umile realitati sociale ale Romaniei comuniste ideea permanentei unui stalinism care si-a perpetuat pana la sfarsit, odata cu dogmatismul si intoleranta politica, inspaimantatoarea sterilitate istorica.

 

1. Michael Shafir - Raportul Tismaneanu. Note din public si din culise, Tribuna, nr. 7, 1-15 martie 2007, p. V

2. Sheila Fitzpatrick - Everyday Stalinism. Ordinary Life in Extraordinary Times: Soviet Russia in the 1930’s, Oxford University Press, 1999

 

 

STELIU LAMBRU

Comunismul a ucis, a ucis, a ucis

 

Trecut, memorie si istorie

 

Trecutul, memoria si istoria sunt cei trei piloni de rezistenta ai oricarui text care isi propune sa ofere un raspuns la interogatiile prezentului. In cazul istoriei, un domeniu care priveste in special timpul trecut, prezentul este cel care cere explicatii. Misiunea interogarii trecutului depozitat in memoria scrisa si in cea nescrisa ii revine naratiunii istorice care-l interpreteaza si, pe baza criteriilor care valideaza performanta, i se confera acestuia o valoare de intrebuintare. Istoria sau metoda prin care trecutul (re)devine accesibil posteritatii are cea mai grea misiune: aceea de a face ca tot ceea ce a fost bun in trecut sa fie recunoscut si, eventual, copiat dupa ce a fost adaptat in prealabil, iar tot ceea ce a fost rau sa fie condamnat.

In evaluarea propriei vieti, cei mai multi dintre noi se bazeaza pe o memorie aproximativa si pe indulgenta. Ea este potrivita mai curând individului, nu si comunitatii. Si popoarele antice observasera perisabilitatea amintirilor. Grecii, de exemplu, foloseau doua cuvinte care vizau memoria. Mnēmē era muza memoriei, si nu una oarecare, ci chiar una dintre primele trei. Prin mnēmē ei intelegeau amintirea pasiva, melancolica, insotita cel mai adesea de pathos, de emotie. Anamnēsis, in schimb, era procedura dialogului intre doi indivizi si o metoda de cunoastere prin readucere la nivelul constientului a amintirilor care existau, dar care ramaneau exilate. Mai mult decat mnēmē, anamnēsis cerea un efort din partea ambilor indivizi angrenati in dialog, care contribuiau in egala masura la resuscitarea amintirilor, scopul final fiind obtinerea cunoasterii bune. Astfel, in timp ce mnēmē este memoria intima, emotionanta, solipsista, care tine de resorturile cele mai adanci ale sufletului, anamnēsis este memoria colectiva, a carei functie este aceea de a pastra viu trecutul unei comunitati.

 

Un raport pentru o memorie civica

 

Pentru orice individ care nu amesteca memoria ca nostalgie cu memoria ca mostenire comunitara critic impartasita, comunismul nu a fost altceva decat o manifestare a psihopatiei ideilor si un regim politic care nu numai ca a oprit dezvoltarea fireasca a societatii, dar a aruncat-o in bestialitate, saracie si intuneric. El s-a remarcat mai ales prin victimele sale civile, punctul sau "forte". A fost mai putin o utopie si mai mult o tiranie de cea mai "inalta" calitate. Inteligenta raului comunist se mai poate vedea inca si ceea ce a fost considerat "comunism rezidual" i se datoreaza. Niciuna dintre utopiile imaginate de-a lungul istoriei de diversi filozofi si activisti sociali nu s-a manifestat teoretic si practic pe pozitii diametral opuse, asa cum a fost cazul marxismului. Se poate spune despre comunism ca i se potrivesc termenii care definesc o societate aflata la polii ei extremi: a fost o utopie in teorie si o contra-utopie in practica.

In primul rand, comunismul a ucis. Mai corect spus, oamenii comunismului au ucis oameni, dar si libertatea sub toate formele sale. Orice lucru care ne inconjoara astazi, orice idee, orice altceva care are o poveste a functionat rau in timpul comunismului. Nu a existat niciun caz de regim comunist care sa nu fi recurs la crima si teroare. Este ce spunea si Jean François Revel si nu putem sa nu ne alaturam mirarii sale: "Sa se afle adevarata esenta a comunismului in ceea ce el n-a fost niciodata, in ceea ce el n-a produs niciodata? Ce reprezinta deci acest sistem, cel mai bun dintre cele concepute de mintea omeneasca, asa cum ni se spune, dar inzestrat cu proprietatea supranaturala de a nu produce niciodata si nicaieri decat contrariul lui insusi, decat propria lui pervertire?" (Marea parada). Avand si numai aceasta afirmatie sub ochi, se mai poate imagina o memorializare a sa, alta decat una sangeroasa si de temut?

La aproape doua decenii de la prabusirea acestui sistem care a secatuit de energie o mare parte din omenire, un Raport care surprinde esenta comunismului in Romania - mutatis mutandis, el este valabil pentru orice societate care a suferit trauma - a resuscitat atentia publicului asupra unei perioade din istoria recenta. O perioada pentru care fiecare roman poarta o responsabilitate in masura in care a stat in puterea sa sa schimbe ceva si nu a facut-o, si nu pentru ca pur si simplu s-a nascut in timpul unui regim totalitar. Raportul comisiei conduse de Vladimir Tismaneanu este in acelasi timp o analiza neutra a regimului din punct de vedere politic si un tribut adus tuturor acelora care si-au jertfit viata si celor ale caror destine au fost ruinate.

 

Un Raport pentru eternitate

 

Pentru a nu permite echivocuri, prin "comunism" identific din punct de vedere teoretic marxismul si fiii sai legitimi, leninismul si radicalismul revolutionar al secolului XX. Celelalte versiuni intelectuale ale marxismului occidental raman, simplu, "marxisme". Din punct de vedere practic, prin "comuniste" calific toate regimurile de tip marxist instaurate incepand cu revolutia bolsevica, continuand cu anii 1945-1947/8 si pana in 1989, inclusiv loviturile de stat esuate, ca miscarea spartachista, revolutia sovietica din Bavaria si celelalte incercari ale comunistilor de a prelua puterea in landurile germane pana in 1922, ca si revolutia sovietica din Ungaria. De asemenea, actiunile Brigazilor Rosii italiene, ale Fractiunii Armata Rosie din RFG, ale Armatei Rosii japoneze, ale gherilelor sud-americane, africane si asiatice si ale altor grupuscule inspirate de marxism pot fi incadrate drept "comuniste". Apartine familiei "comunismului" si doctrina eurocomunismului, strategie politica bazata pe scrierile lui Antonio Gramsci si imbratisata mai ales de partidele comuniste italian si spaniol prin Enrico Berlinguer si Santiago Carrillo, in a doua jumatate a anilor 1970.

Punctul forte al Raportului Tismaneanu este standardizarea unui discurs general in privinta judecatilor despre comunism. El trebuie neaparat lecturat impreuna cu Cartea neagra a comunismului, pentru a inlatura orice dubiu privind "greselile" pe care un regim comunist le-ar fi facut si altele nu. Textul Raportului este o introducere esentiala pentru orice nou venit in domeniul analizelor fenomenului comunist. Forta Raportului rezida si in gradul sau de accesibilitate, la indemana oricarui tip de public, cu grade diferite de instructie. In acelasi timp, in multitudinea de carti, studii, eseuri si articole asupra comunismului, Raportul este un ghid riguros si selectiv in ceea ce priveste relevanta lor pentru natura totalitarismului comunist. Dupa citirea Raportului, senzatia este una de satietate, dar si de apetit de a afla cat mai mult. Meritul general al textului este acela de a-si fi epuizat subiectul, dar si de a starni noi curiozitati.

Intre alte reusite ale Raportului, cel despre natura puterii comuniste este demn de a fi remarcat. Din capul locului este mentionat PCR ca sursa exclusiva a puterii, cumuland dubla functie de ganditor si executant al actiunilor prin care a acaparat societatea. Comunismul fara partidul comunist nu poate fi conceput. Aceasta este marea neintelegere de care sunt dominati toti cei care mai cred inca in "ideea comunista buna, dar aplicata gresit". Societatea avea nevoie de cineva care s-o conduca spre acel "mai bine" cu ajutorul a "ceva". Partidul s-a erijat in indrumator al societatii cu mijloacele oferite de stat. Din acest punct de vedere, regimul comunist a insemnat instrumentele puterii de stat in mana unei clici uzurpatoare. Ceea ce afirma Raportul provoaca cel putin una dintre afirmatiile celei mai de succes teorii despre putere a lui Michel Foucault: in comunism, puterea are un sediu. Raportul merge mai departe in provocarea teoriei foucaldiene si considera puterea comunista una ilegitima, de "ocupatie".

Natura criminala a comunismului este deja un truism, ea razbate prin toti porii textului. Iar numarul mortilor o spune cu o si mai mare claritate pentru cei care se mai indoiesc. El condamna totalitatea strategiilor brutale ale unui stat prin care civili sunt ucisi sau redusi la tacere. Dar Raportului ii scapa ceva. Si acel ceva este figura inspiratoare a comunismului, si anume Karl Marx, care, in ciuda a ceea ce ideile sale au lasat in urma, scapa "cu fata curata". Marx ramane foarte putin atins de judecata istoriei si de rigorile memoriei. Numele lui Marx este citat extrem de lapidar si cu remarci colaterale in care problema vinii sale nu exista.

Aici se deschide spinoasa problema a continuitatii ideilor. Poate fi Marx absolvit de orice responsabilitate in ceea ce priveste ravagiile facute de ideile sale? Un raspuns a fost schitat de Revel, care, referindu-se la comunistii si simpatizantii lor din Occident, remarca faptul ca acestia "nu au sange pe maini. Poti avea insa sange pe stilou" (Marea parada). Marx, departe de a fi fost un "vinovat fara vina", trebuie considerat ca inspirator al celor mai monstruosi ucigasi din istorie. Mergand mai departe decat Revel, Paul Johnson crede ca "nu exista nimic din epoca stalinista care sa nu fi fost cat de cat prefigurat de comportamentul lui Marx" (Intelectualii). Si Johnson avea dreptate. O sumara examinare a ororilor comunismului poate provoca mari surprize in ceea ce priveste atitudinea lui Marx fata de violenta, fata de soarta burgheziei in viitorul stat proletar, opiniile lui Engels impartasite si de Marx privitoare la taranime s.a. Joshua Muravchik a indicat chiar si sursele antisemitismului comunist in scrisorile lui Marx.

Relatia comunismului cu originile sale intelectuale se opreste la personalitatea lui Lenin, caruia i se atribuie in majoritate conceperea raului absolut care s-a nascut pe scena istoriei lumii dupa octombrie-noiembrie 1917. Lenin si Stalin sunt, fara indoiala, marii maestri ai crimei. Dar Marx si Engels au tot dreptul sa revendice, in egala masura, un loc de frunte in marele pantheon al criminalilor istoriei.

 

Incheiere?

 

Comunismul rezidual are acum in Raportul Final un mare adversar. In continuare, este misiunea memoriei si a memorialistilor sa reflecteze asupra sa. Este mai mult o sarcina care tine de anamnēsis decat de mnēmē, de efort colectiv decat de solipsism.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22