KEVIN SESSUMS: Înainte să scriu vreun cuvânt eram scriitor, aşa cum înainte să fac dragoste cu un bărbat eram homosexual

Scriitorul american KEVIN SESSUMS avea 7 ani când tatăl său, antrenor de baschet la New York Knicks, murea într-un accident de maşină. Un an mai târziu, mama sa moare de cancer.

În Sudul Americii, un tânăr înfruntă prejudecăţi şi îşi recunoaşte deschis orientarea sexuală. Lupta cu homofobia devine ulterior subiectul unui roman care cunoaşte rapid un mare succes.

Kevin Sessums (57 ani) a vizitat România în perioada 3-8 iunie, de „Săptămâna Diversităţii“, la invitaţia Ambasadei SUA la Bucureşti. Sessums este autorul romanului Mississippi Sissy, un best-seller New York Times, distins cu premiul literar Lambda la secţiunea Men’s Memoir/ Biography în 2007.

Kevin Sessums a acordat revistei 22 un interviu în care vorbeşte despre literatură ca împăcare cu sine şi cu ceilalţi.

Aş vrea să încep chiar cu titlul romanului tău. Ce înseamnă „sissy“?

„Sissy“ e apelativul pentru un copil efeminat. Când eram mic, în 1960, era folosit mai des decât acum, e un termen învechit. Eu mi-l asum cu mândrie: da, eu asta sunt. În plus, aliteraţia Mississippi Sissy mi se pare că sună foarte bine. Grupurile LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transgenderi) au valorizat pe acelaşi model cuvântul queer (ciudat) existând chiar o mişcare activistă puternică în USA, Queer Nation. A fost o mişcare foarte implicată politic.

Se foloseşte peste tot sau doar în Sud?

Peste tot, dar, dacă îl foloseşti cu privire la cineva, nu e frumos. Dar l-am folosit ca să încerc să şterg de pe el ruşinea. Richard Ford (scriitor american, a primit Premiul Pullitzer în 1996 pentru romanul Independence Day, 1995 – n.r.) mi-a sugerat să nu folosesc acest nume pentru că aş transforma romanul într-unul de nişă, multă lume va evita să îl citească din cauza titlului. Şase edituri au spus că sunt foarte interesate să îl publice. Una dintre ele a spus că e foarte interesată, cu condiţia să schimb titlul, pentru că nu le place – şi să îi spună „Crimă la Bleackhouse“, pentru că în roman are loc o crimă. M-am gândit că, într-adevăr, există şi acest aspect în carte, dar dacă cineva ar cumpăra cartea pentru titlu, cu siguranţă ar căuta de fapt o altfel de carte şi am dorit foarte mult ca titlul să reflecte conţinutul.

Cât a durat să scrii romanul?

Întreaga mea viaţă. Mi-a luat cam un an şi jumătate să scriu cartea, am publicat-o în 2007. Glumeam când am spus întreaga viaţă, dar scriitorul Graham Green spune că tot ce contează pentru un scriitor se întâmplă în primii 12 ani de viaţă, asta e tot ce ştie scriitorul. Aşa că până la 50 probabil că tot scriam cartea în cap gândindu-mă la ce mi s-a întâmplat în primii 12 ani de viaţă.

Vorbeşte-mi te rog despre mentalitatea din Sud: cum e să fii gay în Sud acum, faţă de anii ‘50-’60, când scriitorul Gore Vidal, autorul romanului Oraşul şi stâlpul - o poveste de dragoste între doi bărbaţi -, a fost interzis în USA?

Sudul e sud, e o regiune foarte diferită a SUA. Cred că mereu va fi dificil să fii gay în Sud, pentru că e o regiune religioasă, conservatoare a ţării. În Mississippi oamenilor le place să fie excentrici, n-au o problemă cu excentricitatea, dar nu vor să fii diferit. Adică poţi să ai o viaţă normală şi să îţi permiţi excentricităţi, dar nu poţi să transgresezi norma. Nu poţi fi profund diferit.

Ai o relaţie de love-hate cu America?

Analogia pe care aş face-o e cea cu o persoană. Într-o oarecare măsură, da, pentru că, de exemplu, cred că nu am toate drepturile mele ca gay asigurate în America, dar, pe de altă parte, acum sunt în România invitat de Departamentul de Stat American, care m-a rugat să merg în România în calitatea mea de bărbat gay şi să vorbesc despre teme LGBT şi despre cartea mea. Anul trecut am fost la Tirana, în Albania, la prima conferinţă privind LGBT şi drepturile omului, şi am ţinut discursul principal – poate că asta se întâmpla pentru că preşedintele USA este Obama, nu Bush, adică nu republican, dar mă simt foarte pătruns de sentimentul patriotic, pentru că ţara mea m-a invitat să merg în alte ţări să vorbesc despre cum e să fii un american gay.

Ai auzit despre problemele legate de homosexualitate în Est? În România, homosexualitatea a fost pedepsită penal până la începutul anilor 2000.

Am auzit despre asta la conferinţa de anul trecut. Ca american, nu cred că pot ţine predici despre asta, pentru că şi noi avem problemele noastre în aceste chestiuni. Sunt aici mai mult ca să ascult ce cred românii despre asta. Ştiu că în ţara mea ar fi imposibil să avem egalitate privind căsătoria, căsătoria între homosexuali aprobată de Congres, aşa încât încercăm să obţinem o decizie de la Curtea Supremă şi apoi să o trecem prin legislaţia statelor – unele sunt mult mai deschise la schimbare, altele nu. Nu o vom avea aprobată în întreaga ţară, aşa că nu cred că pot ţine lecţii cuiva spunând că ţara mea e mai bună decât a altora.

Când ai realizat că vrei să fii scriitor?

Nu cred că ai de ales, e ca şi în cazul sexualităţii: asta eşti. Am avut mereu gena scriitorului care mi-a permis să mă privesc din afară, care mi-a permis să privesc tot ce mi se întâmplă ca un observator. Cred că înainte să scriu vreun cuvânt eram scriitor, aşa cum înainte să fac dragoste cu un bărbat eram homosexual.

Crezi că scrisul poate schimba mentalităţi, poate schimba lumea?

Cred că schimbă conştiinţe personale – aşa că putem schimba lumea cititor cu cititor. Schimbarea lumii este în esenţă un act politic şi, da, cred că scrisul este într-o oarecare măsură un act politic. Cartea mea a fost într-un fel un act politic. Atunci când eşti onest şi nu îţi pasă prea mult unde te va duce onestitatea, ce va declanşa ea în cititor, atunci cred că da, îţi asumi un act politic.

Care a fost cel mai dificil moment din cariera ta?

Să termin cea de-a doua carte a mea. Mi-a luat 3-4 ani să o scriu. E o carte despre călătoria mea spirituală legată de încercarea de a controla dependenţa de droguri. Sunt foarte onest în carte şi cu dependenţa de droguri, şi cu faptul că sunt HIV pozitiv.

Cunoşti literatura din Estul Europei, din România?

Am discutat despre asta la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi m-am plimbat un pic prin Piaţa Revoluţiei. Citeam o carte despre Camino de Compostela într-un Starbucks şi la un moment dat un băieţel cu părul blond, care semăna cu un înger, a intrat pe uşă. Mi-am zis că sunt un bărbat bătrân şi că nu cred în îngeri. A venit la mine şi m-a întrebat ce citesc. Despre Camino de Compostela, i-am zis. Am mers pe drumul aceasta vara trecută, mi-a spus. Şi chiar era un înger – îl chema Amore.

Eu cred că totul se leagă într-un fel, nu există coincidenţe. Ca scriitor, sunt convins că totul înseamnă ceva. I-am vorbit prietenului meu Hugh Chapman despre asta şi el mi-a zis: „să ştii că de fapt vrei să faci sex cu un înger“. Şi de fapt despre asta e a doua mea carte: cum să combini partea sfântă a îngerului cu dorinţa carnală. În carte înţeleg că, de fapt, singura mea şansă de a mă vindeca de dependenţa de droguri este să nu fac sex cu îngerul, ci să-l iubesc pe Lucifer. Că Lucifer nu e o entitate rea, că trebuie să îmbrăţişez întunecimea pentru a deveni o persoană întreagă, şi nu să o resping. Şi mă gândeam la Lucifer în faţa Ateneului Român, unde e o statuie a lui Eminescu, şi mă întrebam dacă e o femeie sau un bărbat, că arată foarte bine, şi în timp ce mă gândeam la asta am observat că e Eminescu, poetul vostru naţional. Şi capodopera lui îl include pe Lucifer. Şi m-am gândit că m-a adus Dumnezeu în România, dar de fapt Lucifer m-a adus.

Muncă sau inspiraţie?

Când eram tânar, mă gândeam că trebuie să fiu inspirat ca să pot scrie. Nu mă privesc pe mine însumi ca jurnalist pentru că mi se pare că sunt prea leneş pentru asta. Mă consider un scriitor care vorbeşte cu celebrităţi, pentru că celebritatea nu mă intimidează. Dar pe măsură ce cariera mea a evoluat şi am scris din ce în ce mai mult despre celebrităţi, mi-am dat seama că nu sunt deloc inspirat. Că de fapt e doar o muncă. Îmi privesc munca de jurnalist ca pe cea a unui şofer de tir. Am un cargo spectaculos şi rolul meu e să îl duc la timp şi apoi să găsesc un nou cargo interesant. Aşa că mi se pare că sunt pur şi simplu un muncitor atunci când scriu pentru revistă.

Aş vrea să vorbim puţin despre scriitorul Jeffrey Eugenides şi al său roman Middlesex,tradus şi în limba română.

E parte din biserica mea din Manhattan. Şi Middlesex e despre transsexuali. Venea în fiecare săptămână la biserică alături de soţia sa asiatică. Am citit cartea şi cred că T (transgenderi) din LGBT este într-adevăr problema, e ultima frontieră a drepturilor politice şi multe lesbiene şi homosexuali cred că nu e bine ca T să fie în LGBT. Dar cred că B (bisexuali) are chiar mai multe probleme, pentru că dacă te naşti bisexual ai de ales, pentru că poţi opta cu privire la ce vrei să fii. Multe lesbiene şi homosexuali spun că în ceea ce îi priveşte nu e o chestiune de opţiune. Cei din extrema dreaptă spun că şi lesbienele, şi homosexualii au de ales, ca pretext pentru a refuza acordarea drepturilor. Aşa că mie îmi displace teoria asta despre alegere, pentru că eu cred că ne naştem într-un anumit fel. Era odată un tip de care
m-am îndrăgostit, era transsexual, dar era în proces de schimbare a sexului. Şi mă gândeam că e complicat pentru că eu am admis că sunt homosexual la 15 ani, dar în colegiu am avut o prietenă, am iubit-o, am suferit când ne-am despărţit, dar m-am gândit dacă nu cumva aş putea avea şi eu undeva în mine o parte de bisexual.

Interviu realizat de DRAGOŞ GHIŢULETE