Pe aceeași temă
Trantit la pamant
In anul 1949 Iulie am fost chemat la aeroportul din Turda de catre tov. Colonel Patriciu, unde am fost instruit in problema chiaburilor, unde si cand trebuie sa dau cu ei de pamant si sa trantim la pamant (a se citi: a impusca) si sa raportam ca a vrut sa fuga, sau sa dezarmeze organele noastre. Peste cateva zile a venit si tov. Lt. Colonel Cuteanu, dansul la fel mi-a spus ca unde linia Partidului nu se poate aplica sa luam unul sau doi chiaburi, ii impuscam in marginea comunei, pe urma raportam ca au atacat organele noastre, pe motiv ca ordin in scris pentru acest lucru nu este si este normal sa nu fie; deci in astfel de cazuri nu ne referim la niciun ordin superior, ci facem in asa fel ca raportul emana de la noi (precum) si motivele pentru care a fost impuscat. Asa a fost cercetat si arestat chiaburul Coc Mihai din Cianul Mare, ca a facut o rebeliune in acea comuna conform ordinului verbal al tov. Colonel Patriciu «la noapte pui in masina, duci la marginea comunei si trantesti la pamant si raportezi ca a fugit banditul, ati tras dupa el si a doua zi a fost gasit ca a fost impuscat»“ ( dos. 173(1), p. 143).
Aceste socante randuri fac parte din declaratia pe care maiorul de Securitate Kovacs Mihail(2) a dat-o in 6 octombrie 1950, luat fiind la intrebari de catre superiorii sai, cei pe care ii pomeneste in fragmentul citat. Acestia, la randul lor, trebuiau sa raspunda de cele intamplate in fata superiorilor lor si, cum se intampla adesea, dupa ce era folosit in actiunea represiva, executantul crimelor ordonate de sus era eliminat la randul lui, pentru ca devenea un martor incomod si compromitator. Astfel, in timp ce maiorul Kovacs spune despre superiorul sau: “mi-a facut critica ca lucram prea moale, aratand ca lupta de clasa trebuie sa fie ascutita” ( dos. 173, p. 142), acesta, adica tov. colonel Patriciu, ia atitudine impotriva maiorului Kovacs, sustinand ca a fost indus in eroare de catre Kovacs, care a facut raport mincinos si nu a avut aprobare pentru cele facute intr-o alta imprejurare: impuscarea a trei chiaburi gazduitori (care au adapostit fugari in munti - n.n.) - Trifa Iosif, Andresel Ioan si Pom Traian din comuna Bistra, judetul Turda. Recunoaste, in schimb, ca a fost un alt caz in judetul Mures, unde a fost impuscat un chiabur “din cauza ca a agitat foarte mult pe tarani impotriva creerii unei gospodarii agricole colective si la strangerea recoltei si la treeris. Aceasta impuscare a fost facuta cu aprobarea prealabila a mea, pentru care nu am cerut aprobare de la Directia Generala. Ulterior am raportat cazul. Dupa impuscarea acestui chiabur starea de spirit din acel sector s-a linistit. Acest caz s-a petrecut in luna Iulie a.c”. ( dos. 173, p. 151, declaratia din 5 octombrie 1950).
Iata, asadar, ce anume se poate ascunde sub enuntul “starea de spirit s-a linistit” si pana unde se putea merge pentru a obtine asa-zisa linistire. Cum am aratat in articolele anterioare acestuia, preocuparea pentru a inregistra “starea de spirit a populatiei” nu cadea in sarcina exclusiva a Securitatii. Autoritatile locale administrative trimiteau si ele in anii ‘50 rapoarte catre plasa si raioane in care consemnarea starii de spirit era prevazuta intr-o rubrica aparte(3). Atunci cand ea nu era “linistita” sau “satisfacatoare”, se vorbea de “actiuni subversive”, de “acte de sabotaj”, de persoane “recalcitrante”. Toate acestea in contextul inceperii procesului de colectivizare, a carui cunoastere e absolut necesara pentru a intelege ca, sub etichetarile de mai sus, pot fi consemnate in realitate cele mai diverse lucruri: opunerea la predarea cotelor obligatorii ajunse la valori aberante sau la ridicarea fortata a acestora direct de la batoza, difuzarea de zvonuri, dar si “strecurarea” unor “elemente dusmanoase” in structurile recent infiintatelor GAC-uri, “refuzul de a colabora cu Comitetele provizorii si organele de partid” (una dintre aceste acuzatii priveste, de pilda, refuzul unui director de GAS de a pune la dispozitie tractorul pentru a permite punerea in functie a dinamului unui cinematograf).
Dupa cum am putut observa, acest limbaj codificat in cheia ideologiei luptei de clasa poate fi unul eufemizant, nu doar pentru a ridica la nivel de act de sabotaj un simplu dezacord intre persoane, ci si pentru a acoperi adevarate crime. In lumea tenebroasa si apasatoare a dosarelor Securitatii, rasul in fata a ceea ce poate parea o incredibila aberatie sau in fata modului inabil si agramat de a relata iti ingheata cel mai adesea pe buze, pentru a se rasuci in oroare.
In raportul sau din 20 august 1950, in cadrul anchetei de care am pomenit, maiorul Kovacs relateaza amanuntit cum a procedat in cazul “celor trei chiaburi gazduitori”, dar si cum i-a impuscat pe chiaburul Bihoreanu din comuna Papiu Ilarian, judetul Turda, si pe chiaburul Lelut Remus din comuna Orosia, judetul Turda. Primul “a indemnat populatia a nu preda cota, a avut mare influenta in mase si a creat probleme Comitetului Provizoriu din comuna” (dos. 173, p. 175), in timp ce cel de al doilea a fost impuscat in noaptea de 3 august 1950, motivul fiind ca “a dus propaganda contra infiintarii GAC si a spus ca el nu vrea sa colaboreze si nici sa sustina regimul actual, simtindu-se asuprit” (dos. 173, p. 175). Rezultatul acestor impuscari a fost, consemneaza raportul maiorului, ca “activistii de partid pot sa-si desfasoare munca de lamurire in bune conditiuni, starea de spirit este linistita”. Deducem din cele spuse ca opozitia fata de colectivizare putea fi un motiv plauzibil pentru lichidarea chiaburilor si ca aceste executii se derulau in sprijinul infiintarii colectivului, de vreme ce, in urma a ceea ce se numeste cu un alt termen eufemizant, munca de lamurire, in comuna Orosia s-au inscris un numar de 37 de membri in Gospodaria Colectiva, fata de cei doar cativa membri inscrisi anterior.
Pretul “linistirii”
Nu trebuie sa credem ca cinismul sau violenta de limbaj a unor declaratii precum cele care au deschis acest articol sunt doar apanajul unor executanti stransi cu usa. Este limpede ca ei actioneaza cu sentimentul ca orice mijloc le e permis pentru a duce la “linistirea” celor care se opuneau, chiar si prin minimale gesturi, terorii si dictaturii.
Apare destul de limpede si faptul ca Securitatea actiona in sprijinul partidului comunist, devenit deja, la acea data, un partid-stat. Semnalul pentru actiunile de reprimare venea de foarte sus. Implicat direct in “identificarea si urmarirea elementelor chiaburesti”, Teohari Georgescu, la acea vreme ministru de Interne, declara intr-o cuvantare din 28 februarie 1950: “Daca este chiabur care foloseste mana de lucru, sa-l lovim sa-i iasa ochii din cap”(4). Disensiunile din randul partidului au jucat si ele un rol important in definirea termenilor in care se facea identificarea unui chiabur. Dupa cum consemneaza in studiul pe care il consacra acestei probleme Katherine Verdery(5) in volumul deja citat, consacrat colectivizarii, in 1952 Secretariatul Comitetului Central al PRM a elaborat Indiciile de baza pentru identificarea gospodariilor chiaburesti. Circulatia acestora intre puterea centrala si cea locala, instructiunile care insotesc acest circuit si felul in care ele se aplica sunt seismografe sensibile ale relatiilor ce se stabilesc intre diverse parghii ale puterii politice si administrative, ca si intre acestea si Securitate. De natura acestor relatii a depins adesea inasprirea sau relaxarea politicii de represiune, chiar daca in prim-plan apare doar una dintre ele.
Securitatea are rolul de a netezi calea partidului pentru a atinge obiectivele sale ideologice si a facilita astfel statului represiv un control total asupra societatii. Ambitie desigur greu de realizat, dar pentru a carei satisfacere, dreptul de a ucide la nevoie, de a “tranti la pamant”, si a folosi aceasta pedeapsa extrema ca mijloc de intimidare si “convingere” nu numai ca nu era exclus, ci era exercitat fara scrupule.
Nu altfel s-a procedat in 1949, cand, in acelasi context al declansarii colectivizarii si al reprimarii, inclusiv prin politica unor cote imposibil de achitat, au avut loc rascoale ale taranilor din zona de vest a Romaniei.
Darea de seama asupra operatiunilor de stabilire a ordinei in regiunile agitate din judetele Arad, Bihor si Salaj din 6 august 1949 a MAI Comandamentul trupelor (dos. 15, p. 163) mentioneaza ca au fost executati 16 chiaburi in regiunea Oradea si 12 chiaburi in regiunea Arad, “toti capi de rebeliune”. Din ambele regiuni au fost, de asemenea, ridicate si evacuate in Medgidia, judetul Constanta, un numar de 300 de persoane si au fost arestate 170 de persoane din regiunea Oradea, cu scopul de a fi cercetate (dos. 15, p. 163).
Politica deplasarilor de populatii sub diferite forme a facut si ea parte din programul de reprimare si intimidare legat de contextul colectivizarii fortate. Dosarul 172 consemneaza la p. 368-369 situatia elementelor dislocate in anul 1949: 336 de familii din regiunea Oradea, din Baia Mare 8, din Arad 18, din Sibiu 9, din Cluj 13, din Suceava 16, din Bacau 5, din Campulung 26, din Mures 12.
Un total de 443 de familii carora aveau sa li se adauge, in contextul deportarilor din 1951 din Banat si Oltenia (din “zona de frontiera”, cum se exprima documentele), in conformitate cu Decizia MAI 200/1951, un numar de 9.400 de familii deportate in cele 18 “localitati speciale” din regiunile Bucuresti, Constanta si Galati, asa cum consemneaza un raport al MAI din 10 aprilie 1956 (dos. 191, p. 167). In afara de acestea, un numar de 620 de familii dislocate cu acelasi prilej au avut dreptul sa isi aleaga locul de deportare, instalandu-se mai ales in Lugoj, Arad, Sibiu, Craiova (dos. 55, vol. 46, p. 108-112). O statistica secreta a Consiliului de Securitate a Statului din 16 februarie 1968, elaborata in momentul in care Ceausescu decide sa se debaraseze de Alexandru Draghici, fost ministru de Interne, semnatar al multor decizii criminale, mentioneaza ca numarul persoanelor “considerate periculoase pentru securitatea statului” carora li s-a impus domiciliu obligatoriu intre 1953-1964 se ridica la 60.000, dintre acestea 44.000 reprezentand persoanele deportate intre 1951 si 1956 in Baragan (dos. 55, vol. 53, p. 165).
Contabilitatea aceasta, mai putin importanta sub aspectul unei exactitati riguroase, e graitoare pentru a sesiza amploarea fenomenului si a destrama iluzia, daca mai e cazul, a ideii ca ceea ce eufemistic s-a numit “transformarea socialista a agriculturii” ar fi fost un proces pasnic. Acolo unde lucrurile par a se fi desfasurat lin, pretul fusese deja platit, victimele reale produsesera deja alte victime, infricosate si tacute. Unele fusesera “trantite la pamant”, altele smulse de pe el si instalate cu forta in alta parte, altele pareau ca “de bunavoie” renunta la pamantul care le asigura existenta si semnau intrarea in GAC.
1. Reamintesc ca toate dosarele la care fac referinta sunt in fondul CNSAS, la care am avut acces intre 2002-2003, in cadrul unei cercetari asupra colectivizarii si deportarilor, situata in prelungirea proiectului condus de Katherine Verdery si Gail Kligman, din care a rezultat volumul editat de Constantin Iordachi si Dorin Dobrincu, Taranimea si puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii in Romania (1949-1962), Iasi, Polirom, 2005, pe care il voi cita in cele ce urmeaza doar cu titlul prescurtat. Citatele din dosarele de la CNSAS sunt reproduse intocmai, cu caractere italice.
2. Asupra altor “brave” fapte de acelasi tip ale maiorului Kovacs si ale superiorilor lor cf. Virgiliu Tarau in Taranimea si puterea, p. 264. El citeaza in nota 47 documentele folosite dupa Octavian Roszke (ed.), Colectivizarea agriculturii. Tipologia represiunii. Executii demonstrative, 1950, Arhivele totalitarismului, vol. II, nr. 4, 1994, p. 132-135 si trimite si la cartea lui Marius Oprea, Banalitatea raului, Polirom, Iasi, 2002, p. 212-219.
3. Taranimea si puterea, p. 216-220
4. Citat dupa Marius Oprea (ed.), Banalitatea raului. O istorie a Securitatii in documente, 1949-1989, Polirom, Iasi, 2002, p. 121
5. Katherine Verdery in Taranimea si puterea, p. 353-354
