De același autor
Vara toridă a competiției interne a PNL pentru desemnarea, în septembrie, mai pe răcoare, a președintelui partidului dă în fierbere zilele acestea, traversate de declarații belicoase din cele două tabere.
Ce îi mână pe liderii până ieri aparent prietenoși și consensuali nu este greu de analizat: în primul rând, dorința de putere, influență, respectiv control nu doar al unui partid, ci și al resurselor unei țări. În al doilea rând, exigențele unei strategii media hibride, compuse mai bine sau mai rău de echipa de comunicare, cu ochii pe audiență. Aparițiile frecvente la toate televiziunile, viralizarea pe internet sunt asigurate de „circul” obligatoriu, de declarațiile corozive făcute la cald susceptibile de a fi larg distribuite. De aceste adesea pseudo-știri se agață politicienii opoziției, care combat în același registru vulgar și de care se agață presa, umplând cu sârg golul de conținut.
Despre frivolizarea sferei publice au vorbit teoreticienii de acum mai multe decenii, de la Roland Barthes la Walter Lippmann, sau, mai recent, Chiara Giaccardi și Nathan Jurgenson de la Universitatea din Milano. Redefinirea adevărului ca „post-adevăr”, operă a politicienilor populiști ajutați din plin de tehnologie, a permis o pulverizare a limitelor dintre fapte și opinie și transformarea opiniei într-un instrument dominant, care bate realitatea concretă. Mass-media lovită de avansul în viteză al noilor tehnologii s-a adaptat la nevoia de a obține, în mediul concurențial schimbat, audiența care îi poate asigura supraviețuirea. Dacă emoția vinde, să fie emoție. Dacă sexul vinde, cum demonstrează Rodger Streitmatter în studiul Sexul vinde. Aventura mass-media de la reprimare la obsesie, să fie sex. Dacă politica trivială, confruntarea pe ton ridicat aduc like, click, share, iar Google Analytics indică cifre bune, atunci cetățeanul asta primește pe toate canalele. Iar algoritmii Google, Facebook și ai altor rețele sociale își fac și ei treaba, aruncându-le cât mai în față.
Lansați parcă într-o demonstrație a naturii noului mediu socio-cultural în care se mișcă omul azi, premierul Cîțu și actualul șef al liberalilor, Orban, se luptă în opinii: opinia mea e mai tare decât a ta. Golul dezbaterilor politice consistente se umple cu multe gogomănii, vecine uneori cu discursul urii sau cu știrea falsă. Cu cât mai gogonată, cu atât mai virală. Asta o știu și membrii care militează într-o tabără sau în alta. Dar, pentru că imaginea e importantă, știm încă de la Napoleon că o imagine face cât o mie de cuvinte, jocul dramatic pe scena publică este o cale certă de a ajunge în mass-media, viral online și pe rețelele sociale, în prime-time la televiziune și la radio. Ce exemplu mai bun se poate oferi dacă nu alegerile pentru șefia PNL Timișoara, când taberele, care s-au reclamat anterior reciproc la „centru”, a trebuit să fie despărțite de garduri de fier și de poliție. S-au făcut sute de poze, s-au filmat minute în șir strigătele și reproșurile venite din tabăra „exclușilor”, deveniți astfel din anonimi cunoscuți în toată țara. Iar cifrele de audiență s-au dus invariabil în sus, alimentând pofta de scandal a publicului.
Jurnaliștii s-au acomodat cu noul mod de a obține audiență, fiindcă patronii cer audiență cu orice preț. Ei aleg informațiile sau opiniile care „merg”. Înjurătura, denigrarea, umilirea publică a cuiva „merg”. Iar indiciile sunt acolo, în măsurătorile de trafic și de audiență. Cum jurnalismul în epoca digitală se reduce de multe ori la culegerea și administrarea unor știri, false sau nu, de pe internet, de unde și natura lor de manufactură, selecția are ca prim criteriu potențial cifrele din Google Analytics sau pe altele din statistici. Timpul de reflecție asupra informației revărsate fără o ierarhie a fost abolit, de unde și suferința presei tipărite, mai așezată, mai reflexivă. Ciuntit rămâne și adevărul ieșit din simțul comun al realității, din palparea datelor și faptelor, adevăr care a primit un nume nou pentru a i se consfinți caracterul de opinie: post-adevăr. //
