De același autor
„Europa ar trebui să înceteze să îl ia în derâdere pe Trump și să fie mai constructivă”, scria în iulie în Politico Nadia Schadlow, care a făcut parte din echipa de securitate națională a generalului McMaster, în primul mandat al președintelui ales. Pleca de la observația că videoclipul de prezentare de la summitul NATO din vară, de la Washington, l-a evitat cu desăvârșire pe Donald Trump, în timp ce foștii președinții americani Ronald Reagan, Bill Clinton, Barack Obama și Joe Biden au apărut de trei ori, fiecare. Nadia Schadlow mai sublinia faptul că, în loc să discute despre cum ar trebui „protejat” NATO de Trump, aliații europeni ai Statelor Unite ar face bine să dea dovadă de „un pic mai multă reflecție și un pic mai puțin dispreț, ceea ce ar putea contribui la crearea unui consens transatlantic durabil”, absolut necesar în actuala competiție geopolitică.
Un îndemn fără mare efect însă. Victoria lui Trump i-a adus pe mulți dintre politicienii europeni, pe jurnaliști, elitele culturale și pe cei din think tankuri, în pragul depresiei. Din Germania, Franța sau Spania până în România. În Franța, vorbind despre impactul revenirii lui Trump la Casa Albă și a relației acestuia cu Elon Musk, care l-a sprijinit masiv în campania electorală, ministrul francez de externe, Jean-Noël Barrot, spunea, într-un interviu pentru Le Parisien referitor la acesta din urmă, că „speră că nu va face democrației americane ceea ce a făcut cu Twitter”. Acuzațiile la adresa lui Musk sunt o expresie a unei iritări relativ larg răspândite la Bruxelles față de rezistența acestuia la solicitările de moderare mai agresivă a conținutului postat pe rețeaua sa socială. Sigur, în noul context, lucrurile tind să devină net mai complicate. De pildă, JD Vance a vorbit în cursul unui interviu despre maniera în care ar trebui să reacționeze Statele Unite dacă țări din NATO vor face presiuni asupra unor americani, precum Elon Musk, în legătură cu libertatea de expresie. „Dacă NATO vrea ca noi să continuăm să îl sprijinim, vrea ca noi să continuăm să fim un bun participant la această alianță militară, de ce nu respectă valorile americane și libertatea de exprimare? Acest sprijin vine cu anumite condiții. Una dintre acestea este respectarea libertății de exprimare, în special de către aliații noștri europeni.”
Și la noi, un cunoscut „formator de opinie”, CT Popescu, după ce mărturisea cât îl urăște pe Trump, spunea că alegerea sa „a avut pe un braţ al balanţei egolatria şi promisiunile scelerate de a deporta milioane de oameni, de a arunca armata împotriva populaţiei, de a-i urmări şi elimina pe toţi cei care nu sunt de acord cu el”, adăugând că „argumentele lui au fost insultele, minciunile sfruntate fără număr, ameninţările, suprimarea democraţiei, pedeapsa cu moartea”.
Argumentele înșirate cu atâta convingere se bazează pe informații complet distorsionate sau inventate livrate de canale media ostile lui Trump (peste 90% dintre jurnaliștii americani sunt înregistrați Democrați), de la CNN, MSNBC, Washington Post la New York Times sau The Guardian, și dovedesc o crasă necunoaștere a realităților americane. De pildă, imigrația ilegală prin granița de sud este privită critic de peste 70% dintre americani, nu doar de către votanții lui Trump. Cât despre suprimarea democrației, trimiterea ar trebui mai degrabă făcută către Democrați, care au vorbit deschis despre dorința lor de a elimina Colegiul Electoral și filibusterul din Congres sau de a suplimenta numărul de judecători de la Curtea Supremă. Problema este că toată această retorică agresivă pare să nu fi avut un impact serios, pentru că masivul partizanat mediatic a făcut ca încrederea în jurnalism să scadă semnificativ în ultimul deceniu, a ajuns la 30%, ceea ce i-a și determinat, după alegeri, pe proprietarii unor ziare importante, Washington Post și Los Angeles Times, să anunțe schimbarea conducerii editoriale a celor două publicații.
Majoritatea politicienilor europeni și chiar a cetățenilor europeni și-au dorit, au sperat, la o victorie a Kamalei Harris la alegerile din noiembrie. Ceea ce e greu de înțeles, dacă privim lucrurile în contextul general al politicii externe americane din perioada Biden, caracterizată prin multiple eșecuri, culminând cu retragerea dezastruoasă din Afganistan. Slăbiciunea administrației Biden l-a încurajat probabil pe Vladimir Putin să invadeze Ucraina un an mai târziu, cel mai mare război terestru din Europa de după 1945. Și, deși retoric, Joe Biden și-a exprimat permanent sprijinul față de Ucraina, în termeni concreți atitudinea ezitantă, restricțiile impuse militarilor ucraineni pentru utilizarea unor rachete cu rază mai lungă de acțiune (ridicate parțial recent, dar foarte târziu) și mai ales faptul că nu a formulat un obiectiv final realist de urmărit de către Kiev au dus – e drept, cu largul concurs al europenilor, mai ales al Germaniei, la fel de ezitanți, la situația extrem de grea de pe front din prezent. Același tip de atitudine a produs multă iritare și în Orientul Mijlociu, în Israel, dar și în zona Golfului. O dovadă e chiar faptul că Emiratele Arabe Unite au decis să se alăture la BRICS, iar Arabia Saudită și-a consolidat relațiile cu Rusia, inclusiv în cadrul OPEC+, și cu China.
„În materie de comerț, apărare, energie și politică industrială, administrația Biden a ratat oportunități”, scria în septembrie în Wall Street Journal, Wess Mitchell, fost Asistent al Secretarului de Stat pentru Afaceri Europene și Eurasiatice. „Mandatul dlui Biden a coincis cu o creștere semnificativă a agresiunii rusești și cu pregătirea Chinei pentru război, ceea ce a reprezentat o oportunitate unică într-o generație de a galvaniza o alianță occidentală mai unificată și mai capabilă. În loc să profite de această ocazie pentru a îmbunătăți securitatea și prosperitatea SUA și a Europei, administrația Biden a dorit să dea semne de bunăvoință pe termen scurt și a neglijat politicile de abordare a pericolelor reale cu care se confruntă Occidentul”. În opinia lui Wess Mitchell, administrația Biden a acordat o atenție privilegiată Europei, s-a aliniat abordărilor Uniunii Europene în chestiuni precum acordul nuclear iranian sau acordul climatic de la Paris, fără ca asta să aducă beneficii tangibile pentru SUA, în special în ceea ce privește alinierea strategică a celor două părți în privința relației cu China. La fel, au rămas nerezolvate chestiuni precum impactul noii legi privind piețele digitale adoptate de UE, defavorabilă companiilor de tehnologie din Statele Unite, sau taxa pe carbon aplicată importurilor americane. Iar în cadrul abordării privind inteligența artificială, Washingtonul a adoptat punctul de vedere al Bruxelles-ului, cu multe restricții din start aplicate noilor tehnologii înainte ca acestea să fi fost dezvoltate, ceea ce impune constrângeri companiilor americane în raport cu competitorii lor din China.
Evident, toate aceste lucruri se vor schimba radical după revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, așa că e firesc ca mulți lideri europeni să fie îngrijorați. Inclusiv de tarifele care ar putea fi impuse de Statele Unite europenilor, pe care de exemplu Germania le estimează, în ceea ce o privește, la 30 miliarde de euro. Însă desigur, chestiunea de fond rămâne cea a securității, în contextul conflictului din Ucraina. În prezent, ajutorul militar combinat oferit Ucrainei de Germania, Franța și Marea Britanie de la începutul războiului a fost mai puțin de jumătate din cel al Statelor Unite. O diminuare a implicării americane va crea reale dificultăți pe vechiul continent. În principal, din cauza lipsei voinței politice, subliniază într-un articol publicat în Foreign Affairs Norbert Rottgen, fost președinte al Comisiei pentru afaceri externe din Bundestag, dând exemplul Coreii de Nord, care a furnizat mai multe proiectile de artilerie Rusiei în cursul anului trecut decât a furnizat întreaga UE Ucrainei în aceeași perioadă. În opinia sa, în loc ca europenii să se declare iritați de o probabilă schimbare de atitudine la Washington, ar trebui să aibă ca obiectiv strategic păstrarea Statelor Unite ca partener de securitate „preluând o parte mai mare din povara apărării continentale pentru a evita tensionarea relațiile transatlantice într-un moment critic”.
Fără îndoială, cu Donald Trump la Casa Albă relațiile transatlantice vor deveni mai complicate, mai dificile. În unele cazuri, sensibil mai complicate. Un exemplu este guvernul de la Londra, după ce laburiștii s-au implicat direct în sprijinirea campaniei Kamalei Harris și actualul ministru de externe britanic l-a comparat pe Donald Trump cu Hitler. Un altul fiind guvernul de la Varșovia, atât din cauza măsurilor dure luate de acesta împotriva fostului partid conservator, cât și din cauza unei dezvăluiri recente privind o declarație a premierului polonez Tusk, care îl acuza pe Donald Trump că este spion rus. De partea cealaltă, în afară de relația foarte apropiată a lui Viktor Orban cu persoane influente din Partidul Republican, inclusiv cu Donald Trump, un rol major în dialogul transatlantic l-ar putea juca acum premierul Giorgia Meloni, aflată în fruntea unei coaliții de centru dreapta în Italia.
Un element important pe această linie va fi acela de a urmări impactul reverberațiilor create pe vechiul continent de victoria lui Donald Trump în America. Pentru că, în mod evident, aceasta va încuraja formațiunile populiste din Europa într-un moment în care, așa după cum am văzut stupefiați și la alegerile prezidențiale de la noi, partidele tradiționale, elitele politice de la Bruxelles și din capitalele europene, traversează o criză majoră, pe fondul unei rupturi evidente față de segmente importante ale populației.
