De același autor
O reuniune care ar fi trebuit sa adopte noua Constitutie a Europei. Unul din motivele majore ale blocajului e acela ca Polonia si Spania nu au fost de acord sa renunte la ponderile de vot obtinute la reuniunea de la Nisa din 2000. Euro-parlamentarul german Klaus Haensch s-a si grabit sa decreteze ritos ca "Spania si Polonia nu s-au ridicat la inaltimea istoriei Europei". Replica premierului spaniol, Jose Maria Aznar, nu a intarziat sa apara: "unde este stipulat faptul ca, atunci cand unele tari isi apara interesele, acestea capata statutul de interese europene, iar cand o fac altele, ele sunt catalogate drept interese egoiste?" Un punct de vedere acceptat drept legitim chiar de catre presa franceza. Le Monde nu uita sa aminteasca faptul ca, pana la urma, deciziile de la Nisa au fost luate in cadrul unei reuniuni prezidate si coordonate direct de Jacques Chirac.Acest impas tehnic e insa doar varful aisbergului. Varsovia, de exemplu, se declara de fapt purtatorul de cuvant al statelor mai mici si al celor abia intrate in UE care resimt puternic in majoritatea lor frustrarea de a fi considerate membri de mana a doua. Semnalul dat de Jacques Chirac la inceputul anului cand, iritat de atitudinea pro-americana a acestora in privinta conflictului din Irak, a scapat la nervi remarca dura ca tarile cu pricina "au ratat sansa de a-si tine gura inchisa", trebuie sa fi fost un semnal de alarma foarte prost receptat in respectivele capitale.
Rupturile continentale sunt departe de a fi unele superficiale. Chiar daca de aceasta data Marea Britanie nu a mai fost ca de obicei in centrul disputelor, e limpede ca Londra a sprijinit tacit tandemul Madrid - Varsovia care probabil nu ar fi avut altfel atata aplomb. De altfel, in culise, Jacques Chirac il acuza pe Tony Blair ca nu s-ar fi raliat Parisului si Berlinului pentru a inclina disputa in favoarea acestora. E limpede ca meciul de la Bruxelles nu a fost nici pe departe unul in patru, Franta si Germania versus Spania si Polonia, si nu s-a limitat doar la ponderea de vot in UE. Motivul profund este acela ca nu exista deloc o unanimitate europeana in sprijinul viziunii napoleoniene a unui superstat continental - contrapondere la America, viziune promovata de tandemul franco-german. De aceea, desi nu doreste sa decupleze Londra de constructia noului cadru institutional al UE, premierul britanic nu poate decat sa salute orice atitudine care descurajeaza consolidarea unei Europe puternic integrate in care autoritatea statelor nationale ar fi topita pentru a pune in loc o guvernare continentala exercitata de la Bruxelles de structuri birocratice, actualmente dominate de francezi si germani, plasate in afara unei responsabilitati politice explicite. Atitudinea Londrei este puternic incriminata la Paris, dar salutata tacit de pe margine de tari care nu au curajul sa infrunte direct puternica axa franco-germana. Un inalt oficial de la Bruxelles provenind dintr-o tara latina, descria foarte bine situatia: "Uniunea Europeana ar fi desigur mult mai usor de gestionat fara Marea Britanie, dar atunci ne-ar fi tuturor cu mult mai rau".
In timp ce o parte din liderii europeni, precum cei din Franta, Germania, Belgia sau Luxemburg, par sa doreasca cu ardoare o Uniune Europeana puternica, beneficind acasa si de un semnificativ sprijin popular in acest sens, in alte parti ale continentului starea de spirit e foarte diferita. Londra, Madridul sau Copenhaga isi doresc in primul rand o Uniune Europeana activa in plan economic si politic, dar vazuta ca structura de cooperare intre state suverane. In Marea Britanie scepticismul fata de ideea unei constructii superstatale e larg raspandit atat in mass media, cat si la nivelul opiniei publice in general. Pe un forum deschis de BBC, un englez exprima plastic acest punct de vedere pragmatic. "Multi ne indeamna sa formam o Europa federala care sa rivalizeze cu Statele Unite. Sunt gata sa sprijin un astfel de punct de vedere de indata ce se vor intrevedea si beneficiile unei astfel de viziuni, care in momentul de fata sunt departe de a-mi fi clare." Mass media britanica, cu precadere cea de orientare conservatoare, este inca si mai taioasa. Un editorial din Daily Telegraph acuza "euro-elitele" ca sunt preocupate doar de procesul constructiei europene in sine. "Ele au uitat cu desavarsire obiectivele declarate initial, precum pacea si prosperitatea continentala, si sunt obsedate de o integrare profunda. Au ajuns aproape ca aparatnicii din fostul bloc comunist care, desi nu mai credeau de mult in marxism-leninism, continuau sa-l propavaduiasca, ignorand opinia publica, pentru ca nu stiau sa faca altceva".
Pentru fostele tari comuniste ambitiile sunt inca si mai limitate. Ele sunt in primul rand interesate de sprijinul financiar acordat de UE si de accesul liber pe piata de munca de pe continent. De aceea, preocuparea Frantei de a contrabalansa Statele Unite pe plan global este pentru multi est-europeni departe de a se plasa foarte sus pe lista lor de prioritati. Chiar si cei care nu privesc cu mare simpatie linia politica adoptata de actuala administratie de la Washington nu par defel grabiti sa renunte la umbrela de securitate americana.
Asa se si explica incapacitatea axei franco-germane de a-si impune vointa la Bruxelles, ceea ce a determinat reactiile coordonate ale presedintelui Chirac si ale cancelarului Gerhard Schroeder, care au declarat amandoi, ca expresie a frustrarii lor comune, ca probabil trebuie sa fie luata in calcul alternativa unei Europe cu doua viteze, in care un grup restrans de state sa treaca la o integrare accentuanta in jurul axei Paris - Berlin. Acestui "grup pionier", cum l-a numit presedintele francez, ar putea sa i se alature ulterior si alte state din Uniune. Problema este ca o astfel de formula poate conduce la evolutii greu de anticipat si nu neaparat favorabile din punctul de vedere al functionarii efective a institutiilor UE. In plus, se legitimeaza astfel o sciziune de facto intre o grupare care isi doreste "cat mai multa Europa", adica structuri institutionale puternice si centralizate care sa prevaleze asupra celor statale, si o alta pentru care Uniunea Europeana urmeaza sa ramana doar o formula de stransa colaborare intre statele de pe continent.
Framantarile europene se consuma insa intr-o lume teribil de fluida. Irakul, Iranul si, iata, ultimele alegeri de la Moscova, care marcheaza sfarsitul experimentului democratic de acolo, introduc tot atatea necunoscute in ecuatie. In aceste conditii, nu poti sa nu te intrebi daca nu cumva angrenarea obsesiva a europenilor in dispute de genul celor de la Bruxelles nu este in total contratimp cu marile provocari globale. Financial Times le trece foarte bine in revista. "UE are multe de facut. Trebuie sa-si restabileasca bunele relatii cu Statele Unite. Trebuie sa fie in stare sa raspunda mult mai repede atunci cand apar crize sau conflicte ca in Irak sau Afganistan. Si trebuie sa aiba o strategie pe termen lung in relatia cu China, pe masura ce aceasta devine o uriasa putere economica mondiala." Din nefericire, prea ocupata cu disputele interne, Europa risca sa ramana cu o multime de teme nefacute.
