Experții, „urgențele morale” ale omenirii

Într-un dialog pe UnHerd cu Matthew Crawford, Freddie Sayers, directorul executiv al publicației, remarca: suntem invadați de urgențe, suntem într-o perpetuă „stare excepțională”: salvarea planetei, Covid, Hate Speech, amenințarea unor viitoare epidemii etc. În trecut era instaurată o astfel de stare excepțională în situații extreme, precum o invazie militară sau în cazul catastrofelor, pentru a justifica luarea unor măsuri și acestea excepționale, inclusiv suspendarea temporară a unor drepturi și libertăți individuale apărate prin Constituție. Un exemplu este instaurarea legii marțiale.

Matthew Crawford, un scriitor american, profesor de filosofie politică la Universitatea din Virginia, face trimitere la filosoful italian Girogio Agamben, care vorbește despre faptul că în democrațiile liberale occidentale „starea excepțională” a devenit mai degrabă o normă decât o excepție. De exemplu, se utilizează constant limbajul războiului în spațiul politic: războiul împotriva sărăciei, împotriva drogurilor, împotriva terorismului, împotriva Covid, împotriva dezinformării și extremismului intern, împotriva rasismului.

E adevărat, sub acest pretext nu se iau măsuri similare cu cele care s-ar lua în timpul unei invazii militare, dar utilizarea cuvântului „război” în descriere justifică din start măsuri, restricții, condiționalități care exced normalul. S-a văzut asta în perioada pandemiei, nu doar prin obligativități precum consemnarea la domiciliu, ci și prin justificarea intoleranței față de orice puncte de vedere care se abăteau de la linia de abordare oficială, chiar și atunci când veneau de la personalități cu un statut profesional solid. Iar publicul în mare parte a achiesat la instaurarea unei „dictaturi a experților”, de „stil chinezesc”, crede și Crawford, după cum consideră și istoricul Niall Ferguson, care a avertizat la un moment dat că „începem să semănăm tot mai mult cu China”. Experți care, după cum s-a observat ulterior, s-au dovedit a fi mult mai puțin „știutori” decât pretindeau. Însă nu asta a fost marea problemă. E scuzabil într-o astfel de situație fluidă să faci greșeli. Ce nu e în regulă este să respingi arogant orice alte păreri și chiar să orchestrezi campanii de intimidare și discreditare a celor care le emit, mergând până la blocarea conturilor lor de pe rețelele sociale, după cum au relevat de curând dezvăluirile din seria Twitter Files.

Transferul de putere 

În pandemie s-a recurs, sub pretextul unor soluții imperative „dictate de știință”, la practici de intimidare și poliție a gândirii considerate definitorii pentru societățile occidentale. Ceva ce nu ne-am fi gândit că ar fi posibil cu doar puțină vreme în urmă. Una dintre tehnicile abile a fost aceea de a face trimitere la idei și teorii în mod real fanteziste, pentru a extinde apoi acest tip de etichetă asupra tuturor opiniilor contrare liniei oficiale. Aceste demersuri s-au dovedit eficiente pentru că nu au fost promovate direct de către politicieni, a căror cotă de încredere este prăbușită mai peste tot în spațiul occidental, ci făcând trimitere la „experți” și la organizații non-guvernamentale. Ceea ce a dat naștere la temeri privind tendințe de evoluție către un tip de societate de tip post-democratic.

O investigație recentă întreprinsă în comun timp de 7 luni de publicațiile Politico și Die Welt analizează modul în care patru structuri controlate de Bill Gates, care se dovedește la fel de activ și implicat și în „combaterea schimbărilor climatice”, și partenerii săi și-au folosit influența pentru a controla răspunsul global la Covid - cu puțină supraveghere democratică. Am asistat la un „transfer constant, aproape inexorabil, de putere de la guvernele copleșite de amploarea crizei către un grup de organizații neguvernamentale”. Și în Statele Unite, și în Europa. „Înarmate cu expertiză, susținute de contacte la cel mai înalt nivel, beneficiind de relații bine înrădăcinate cu producătorii de medicamente, cele patru organizații și-au asumat roluri adesea jucate de guverne - dar fără a-și asuma și responsabilitatea guvernelor.”

Numai că acum, când apar tot mai multe semne de întrebare privind eficiența măsurilor, politicilor promovate în perioada pandemiei, se înmulțesc și îngrijorările privind limitările și pericolul externalizării răspunsului la criza Covid către entități private nealese de nimeni, care acționează în spatele ușilor închise, într-un mod opac, chiar și atunci când se presupune că acestea ar fi animate de bune intenții. „Ce anume îl îndreptățește pe Bill Gates să dea sfaturi guvernului american cu privire la locul în care ar trebui să investească resursele extraordinare angrenate în pandemie?”, se întreabă Kate Elder, consilier principal pe probleme de politici privind vaccinurile, din organizația Medici fără Frontiere. Un detaliu semnificativ este că fondurile primite de ACT-A, o inițiativă creată de cele patru organizații în strânsă legătură cu Organizația Mondială a Sănătății, pentru a asigura distribuția de teste, tratamente și vaccinuri în țările sărace de pe glob, au fost substanțiale: 23,4 miliarde de dolari. Niciunul dintre obiectivele asumate nu a fost atins, după cum relevă investigația menționată mai sus.

 „Relația dintre experți și cetățeni se bazează pe un fundament de respect și încredere reciprocă”, scria Tom Nichols în Foreign Affairs, cu trei ani înainte de izbucnirea pandemiei și explozia tensiunilor sociale la care asistăm acum. „Atunci când această bază se erodează, experții și profanii devin facțiuni aflate în conflict, iar democrația însăși poate deveni o victimă, transformându-se într-o dominație a ignoranței de masă sau într-o tehnocrație elitistă.” Problema e că erodarea încrederii în experți, alimentată de numeroase decizii eronate ale acestora, în combinație cu o arogantă intoleranță instituțională, face tot mai dificilă găsirea unei soluții de echilibru între cele două extreme.

 Problema mai gravă este aceea a sechelelor și traumelor sociale, care au atins cote de avarie în pandemie. Publicul a fost „dresat”, înregimentat. S-a văzut asta prin virulența cu care unii s-au îndreptat împotriva celor care „ieșeau din rând”. Milan Kundera, Vaclav Havel și, înaintea lor, John Stuart Mill au vorbit despre pericolul înregimentării, chiar și atunci când în joc sunt intenții bune. Pentru că se creează un reflex care în bună măsură favorizează tendințele totalitare. Vedem acum în Occident cum presiunea pentru conformare ideologică nu vine neapărat de la autorități, ci din interiorul comunității profesionale, al instituției sau corporației din care faci parte. S-a văzut că, dacă reușești să inoculezi teama, oamenii sunt gata să renunțe repede la multe dintre drepturile și valorile despre care vorbeau până mai ieri cu însuflețire, ca unele care le definesc existența. Justificarea fiind aceea că trebuie să sacrifici libertățile individuale pe altarul „marelui bine comun”. În fapt, spune Freddie Sayers, starea excepțională devine chiar atractivă pentru unii, le dă sentimentul unei „misiuni speciale”. E același gen de credință pe care o au și campionii Cancel Culture, aceea că îndeplinesc o misiune nobilă luptând cu forțele răului, cu „opresorii”.

O ierarhie a urgențelor

Nu ai neapărat nevoie de „conspirația unor elite ostile” pentru a explica acest fenomen, ai nevoie doar de un „moralism împărtășit care sacralizează victima, pentru că de regulă existența unei victime este cea care justifică programul”, spune Crawford. „Victima” putând fi comunitatea pusă în pericol de comportamentul tău iresponsabil în pandemie sau planeta, care trebuie „salvată”. Există însă și o ierarhie a urgențelor. În plină pandemie, după decesul lui George Floyd, o cohortă întreagă de membri ai comunității din serviciile de sănătate a explicat că urgența luptei împotriva rasismului justifică renunțarea la distanțarea socială în cazul protestelor. Același criteriu nu mai era valabil în cazul protestelor la adresa restricțiilor pandemice puse pe seama unor personaje detestabile, față de care nu trebuia să existe niciun fel de toleranță.

Deși se face permanent trimitere la „știință” și la „experți” de serviciu, marile „urgențe morale” ale momentului sunt formulate, de fapt, în cheie ideologică. Mai ales în comunitățile intelectuale, profesionale, în spațiul academic, în mass-media, care sunt covârșitor uniform aliniate în zona stângii, chiar a stângii radicale. Conform unui studiu din 2018, în spațiul academic american cele mai multe discipline, istorie, biologie, psihologie, sociologie, peste 95%, sunt populate cu cadre didactice declarate de stânga, iar în cazul științelor sociale, 40% dintre acestea se prezintă chiar drept marxiști radicali! De aceea, orice abatere de la maniera în care este interpretată „urgența morală”, oricât de solid ar fi ea argumentată, este considerată un păcat de neiertat, o poluare a „purității doctrinare”.

În „The Psychology of Totalitarianism”, o carte care a stârnit un enorm interes pe plan global, profesorul belgian de psihologie clinică Mattias Desmet avertizează asupra pericolului totalitarismului tehnocratic care exclude agresiv punctele de vedere alternative, promovând gândirea distructivă și intolerantă de grup pentru a incrimina și denigra gândirea nonconformistă drept toxică, periculoasă, negaționistă. Motivul pentru care cartea lui Mattias Desmet și teoria sa a manipulării maselor prin „mass formation” au avut un asemenea impact global este că temerea privind o evoluție către post-democrație în spațiul occidental a devenit tot mai pronunțată.

  În primul capitol, Desmet analizează maniera în care ideologia a penetrat de-a lungul timpului știința. „La nașterea sa, știința a fost sinonimă cu deschiderea minții, cu un mod de gândire care alunga dogmele și punea la îndoială credințele. Pe măsură ce a evoluat însă, s-a transformat și ea în ideologie, credință și prejudecată. Știința a suferit astfel o transformare, așa cum fac toate ideologiile. La început, a fost un discurs prin care o minoritate a sfidat o majoritate; apoi a devenit ea însăși discursul majorității. În cursul acestei transformări, discursul științific s-a aliniat la obiective care se opuneau celor inițiale”. Discursul științific, scrie Desmet, „ca orice discurs dominant, a devenit instrumentul privilegiat al oportunismului, minciunii, înșelăciunii, manipulării și puterii”. //