De același autor
În teorie deciziile majore care privesc UE se iau în Consiliul European, forul care reunește șefii de stat sau de guvern din țările membre. E drept, în practică, în multe cazuri liniile strategice sunt trasate deja, într-un cadru mai restrîns, în cîteva capitale importante împreună cu conducerea Comisiei Europene. Binomul franco-german jucînd întotdeauna un rol cheie. Principial nu este cea mai democratică formulă dar cum un cadru decizional cu 28 de actori este extrem de dificil de gestionat și cum în general ecartul pozițiilor naționale nu era foarte larg, această manieră s-a dovedit de-a lungul timpului funcțională. Deși s-a văzut destul de clar în cîteva rînduri, un exemplu este politica energetică a Uniunii, că atunci cînd interesele naționale sunt prea puternice Bruxelles-ul nu reușește să impună un cadru de abordare european unitar.
Acest sistem care a funcționat rezonabil în "vremuri normale" a început să dea rateuri atunci Europa s-a confruntat cu crize majore. Or, au fost trei astfel de situații în ultimii doi ani: criza din Ucraina, care a aruncat în aer întreaga arhitectură de securitate de pe continent edificată după încheierea războiului rece, criza Euro și, ultima și cea mai emoțională și divizivă, criza refugiaților. La care mai putem adăuga încă una potențială: Brexit-ul, adică ieșirea Marii Britanii din UE, pe zi ce trece tot mai probabilă. Acest coctail exploziv pune în discuție cîteva elemente definitorii pentru o Europă unită care oferea garanții de securitate (în concert cu NATO), granițe deschise, o circulație liberă a forței de muncă, o monedă unică (pentru cea mai mare parte a membrilor săi) plus ideea că apartenența la Uniune este pentru totdeauna. Tot acest melanj apetisant conferea Uniunii Europene o imensă forță de "soft power". Care îl făcea, cu mai puțin de zece ani în urmă, pe Ivan Krastev să afirme că "Uniunea nu are vecini ci doar potențiali viitori membri".
Criza ucrainiană a fost prima care a scos în evidență fisurile semnificative existente între statele membre. Din rațiuni care țin de interesele economice și cîteodată, ca în cazul Ungariei și Greciei, și din rațiuni ideologice, pozițiile naționale față de Rusia și în fond față de maniera în care sunt percepute amenințările de securitate pe vechiul continent au fost extrem de divergente. De aceea s-a ajuns greu la un pachet de sancțiuni împotriva Moscovei după anexarea forțată a Crimeei. Ba Alexis Tsipras a fost chiar serios tentat să utilizeze această pîrghie pentru a obține concesii la negocierea acordului financiar. Pentru statele din prima linie, țările baltice, Polonia, o astfel de abordare era văzută drept una mioapă și iresponsabilă. A urmat criza Euro care în fapt, deși lucrurile par liniștite acum, este departe de a fi rezolvată. O criză care a lăsat în urmă alte frustrări și resentimente semnificative, o serie întreagă de țări, din estul dar și din sudul continentului, considerînd că Atena a avut parte de un tratament privilegiat. Frustrări și resentimente care acum, în cazul crizei refugiaților, au depășit limita de avarie.
S-a văzut asta în ultimele săptămîni și mai ales la reuniunea de luni a Consiliului JAI (la care participă miniștrii de interne din țările membre). În teorie Comisia Europeană, sub presiunea Germaniei, ar fi putut impune adoptarea unei hotărîri privind cotele obligatorii pentru statele membre, așa cum ceruse Berlinul și Jean Claude Junker. După adoptarea Tratatului European în astfel de cazuri este nevoie doar de o majoritate calificată (nu mai funcționează dreptul de veto) pe care se pare că o aveau. Faptul că nu au făcut-o, ceea ce înseamnă că nu s-a adoptat nimic concret (nu s-a ieșit, de altfel, cu nici un comunicat comun așa cum se întîmplă de obicei), fiecare țară rămînînd să primească cîți refugiați consideră că poate absorbi, înseamnă că tensiunile interne au depășit nivelul de avarie. Așa că s-a considerat a fi mult prea riscantă forțarea unei decizii peste capul opozanților. Între timp, în cursul întîlnirii de ieri cu cancelarul Austriei care i s-a alăturat în acest demers, Angela Merkel a cerut o nouă reuniune de urgență a Consiliului JAI pentru săptămîna următoare. Însă e greu de văzut ce se poate schimba decisiv pînă atunci.
Pentru multe dintre țările rebele, care pentru prima oară au decis să sfideze public atît de vocal Bruxelles-ul și Berlinul, problema nu este doar numărul în sine al refugiaților pe care ar urma să-i primească. Din păcate și în România discuția publică s-a axat mult prea mult pe acest aspect. Ce a deranjat cel mai mult e faptul că mai ales Germania, la pachet cu dl Junker, a luat decizii unilaterale pentru întreaga UE, fără a respecta măcar formal cadrul de decizie instituțional de pe continent. Și fără a oferi nici o perspectivă credibilă privind gestiunea unui flux de imigranți care riscă să explodeze numeric în perioada următoare. În plus, ca președintele CE să vină în discursul din Parlamentul European despre starea Uniunii cu o viziune despre o nouă Europă, cu un alt mixaj demografic promovat printr-un sistem de imigrație pe model american care ar urma să fie introdus începînd de anul viitor, fără a discuta acest gen de decizii existențiale cu statele membre a fost deja prea mult.
În fapt, dl Junker nu făcea decît să repete în mare o viziune similară formulată la Berlin de Angela Merkel. De ce atît cancelarul german cît și vice-cancelarul Sigmar Gabriel s-au lansat în afirmații specataculoase hazardate avansînd pentru Germania cifre de genul 800 de mii de refugiați pentru 2015 sau chiar de jumătate de milion de refugiați pe an timp de cîțiva ani fără o analiză atît a capacității de absorbție a țării cît și a consecințelor profunde asupra societății rămîne încă un mister. O bucată de vreme a primat impulsul de compasiune, pentru niște oameni care fug din calea războiului. Un impuls întreținut de principalele canale media germane unde scenele emoționante prilejuite de venirea refugiaților au acaparat în întregime spațiul public. Nu chiar întîmplător. S-a comentat în Germania că au contat mult din acest punct de vedere relațiile apropiate pe care le are d-na Merkel cu Fride Springer și Liz Mohn, două femei extrem de influente care controlează cele mai importante două grupuri de presă din țară: Axel Springer (de care aparține și Bildt, cel mai răspîndit cotidian german), respectiv Bertelsman (care deține cel mai mare grup de televiziune din Europa, RTL). De altfel Bildt, care pînă de curînd era destul de critic în chestiunea migrației, și-a schimbat brusc în ultimele săptămîni linia editorială. Adaugați la asta semnalele monocord transmise de marile canale internaționale de știri în care putea fi văzută, de exemplu, Arwa Damon, de la CNN, fugind cu refugiații pe fîșia de graniță care desparte Serbia de Ungaria și înfierînd autoritățile maghiare pentru tratamentul aplicat imigranților. S-a ajuns astfel la o realitate fictivă proiectată de mass media tradiționale care venea în coliziunea severă cu mesajele substanțial diferite care circulau pe Internet.
Problema este că la impactul cu realitatea această viziune idilică s-a fracturat. Entuziasmul inițial s-a epuizat repede atunci cînd landurile, în principal Bavaria, au raportat că au ajuns la limita capacității de absorbție. S-a ajuns pînă acolo ca o serie de voci, din zona de stînga, să avanseze formula unor rechiziționări temporare a clădirilor nelocuite, inclusiv a caselor de vacanță. Așa se face că Berlinul a trecut brusc de la mesajele inițiale generoase, salutate euforic de frontul liberal - progresist internațional, la introducerea controalelor la punctele de graniță cu Austria și Elveția. În același timp s-au intensificat apelurile la solidaritate europeană venite de la Berlin sau de la Viena amestecate cu amenințări mai mult sau mai puțin voalate (denunțarea acordului Schengen, reducerea contribuției financiare a Germaniei la UE). Însă e greu de crezut că un nou Consiliu JAI sau chiar un Summit european va rezolva mare lucru. Platforma morală de pe care Berlinul face trimitere la valorile fundamentale europene pentru a-și susține pozițiile privind repartizarea refugiaților este una destul de șubredă, grevată de un serios deficit de credibilitate la confruntarea cu realitatea de pe teren.
Două sunt întrebările esențiale în acest moment. Prima: va fi în stare UE să găsească soluții credibile și funcționale la criza refugiaților. Mai ales pentru că acestea (un exemplu sunt politicile adopate de guvernul Orban care deși este criticat virulent nu face decît să implementeze reglementări oficiale ale Uniunii) riscă să intre în coliziune cu agitația mediatică cultivată de mass media naționale și internaționale, cu ONG-uri și cercurile politice de stînga extrem de influente? A doua: cît de adînci sunt cicatricile lăsate de disputele contondente de pe continent la care asistăm în prezent? Într-un articol publicat în Financial Times Gideon Rachman este îngrijorat serios în legătură cu efectelor pe termen lung asupra proiectului european în ansamblu. "E greu (și alarmant) să ne imaginăm că realizările remarcabile din ultimii 40 de ani ar putea fi reversibile. Însă istoria turbulentă a Europei este plină de exemple cu imperii, monarhii și alianțe care după ce au ajuns la măreție au intrat în colaps.".
