De același autor
Am asistat în bună măsură la un „déjà-vu”. Emmanuel Macron a revenit la Universitatea Sorbona pentru un discurs despre Europa, ținut în fața unei audiențe formate din oficiali, jurnaliști și politicieni, în care a reluat în mare măsură conceptele de „suveranitatea europeană” și de „autonomie strategică”, enunțate în cel ținut, tot aici, în 2017, devenite de atunci cuvinte la modă la Bruxelles. Atunci, președintele francez fusese proaspăt ales, era pe val. Între timp a reușit să câștige și un al doilea mandat, dar popularitatea sa în Franța s-a prăbușit dramatic, are o cotă de percepție negativă, de 68%. O dovadă e chiar faptul că Macron a vorbit o oră și jumătate în fața unui amfiteatru pe jumătate gol și, potrivit ultimului sondaj realizat de institutul Ifop, partidul lui Marine Le Pen, Rassemblement national, conduce detașat, cu 31%, la alegerile europene din iunie, în timp ce partidul său, Renaissance, are 17,5%, cu socialiștii foarte aproape în urmă. Trebuie însă spus că această cădere masivă de popularitate se datorează unor reforme nepopulare, dar necesare, pe care Macron, spre deosebire de alți politicieni europeni, are meritul de a le fi introdus.
Macron a revenit frecvent în discurs la tema unei ordini globale în schimbare rapidă, și a vorbit despre „moartea Europei” ca o posibilitate reală, interpretată ca o alunecare către irelevanța sa globală. În opinia sa, continentul (regăsim aici obiceiul multor lideri europeni de a reduce Europa la UE, ceea ce e evident inexact) nu investește suficient în inovație, nu își protejează industriile și nu a reușit să-și asigure singură securitatea. „În următorul deceniu, există un risc imens ca noi să fim slăbiți, chiar mortal”. „Epoca în care ne bazam pe producția făcută în China, în care ne delegam apărarea către Statele Unite și în care ne luam energia din Rusia s-a încheiat. Regulile jocului s-au schimbat”, a spus președintele francez, care a acuzat America și China că nu respectă regulile comerțului mondial prin subvenționarea masivă a economiilor lor. „Oricât de puternică ar fi alianța noastră cu America, nu suntem o prioritate pentru ei”, a mai spus el. „Ei au două priorități: ei înșiși, ceea ce e de înțeles, și China”.
În esență, Emmanuel Macron a reluat pledoaria pentru o Europă (în fapt UE) care să meargă pe o a treia cale, între China și America, care trebuie să arate restului lumii că „nu va fi niciodată un vasal al Statelor Unite”. Ceea ce nu e deloc o surpriză. Antiamericanismul a fost întotdeauna prizat deschis la Paris și ceva mai discret în Germania. Numai că apelul său, repetat cu diverse ocazii, ca țările din UE să se bazeze mai puțin pe Statele Unite și pe armele americane pentru propria apărare, nu este receptat cu entuziasm, mai ales în zona estică, aflată în prezent în imediata vecinătate a conflictului din Ucraina. Mulți consideră că în prezent nu există o alternativă credibilă la umbrela militară americană și îl suspectează pe Macron că promovează interesele industriale franceze. Franța, care a fost al doilea mare exportator de arme din lume, după SUA, între 2019 și 2023.
Emmanuel Macron publicase și în urmă cu cinci ani, în 2019, tot în preajma alegerilor europarlamentare, o scrisoare deschisă, în 28 de publicații de pe continent, un document programatic, în care chema la o „Renaștere Europeană”.
Acum ne spune că UE ar trebui să aibă ca obiectiv să devină un „lider mondial” până în 2030, cu „strategii de finanțare dedicate” în cinci domenii strategice: inteligența artificială, informația cuantică, spațiul, biotehnologiile și noile energii.
Problema e că UE nu a dus niciodată lipsă de viziuni grandioase. Acestea se împotmolesc însă la implementare. Din cauza blocajului birocratic bruxellez, a unor agende ideologice radicale care ignoră complet realitățile economice și geopolitice. Agenda Lisabona și Agenda 2020 sunt doar două exemple. Obiectivul acestora era de a face din Europa „cea mai avansată societate bazată pe cunoaștere de pe planetă”. Rezultatul concret este exact invers, aceste viziuni grandioase nu s-au materializat. Din contra, Europa a pierdut teren semnificativ în fața Americii și Chinei în materie de tehnologii digitale. Iar în ceea ce privește Inteligența Artificială, ecartul e și mai substanțial. Printre primele 20 de corporații majore din domeniul tehnologiilor digitale, nu este niciuna din Uniunea Europeană. Și e greu de crezut că UE poate fi competitivă în acest domeniu în condițiile în care a introdus reglementări exagerate prin GDPR sau prin cea recentă privind Inteligența Artificială.
UE a avut și o strategie comună pe energie. Pe care însă, până la izbucnirea războiului din Ucraina, Germania a preferat să o ignore, promovând proiectul Nord Stream 2, gestionat de un consorțiu ruso-german, cu un Consiliu de Administrație în fruntea căruia era fostul cancelar german Gerhard Schroeder, bun prieten cu Putin. Rezultatul este că și din cauza războiului, dar și din cauza politicilor climatice nerealiste, economia europeană este sever afectată de constrângerile impuse de o energie scumpă. Ceea ce face ca mari corporații europene să-și mute investițiile în America sau China. În aceste condiții, apare curios apelul lui Macron ca Europa să devină cât mai competitivă economic pe plan global, în paralel cu continuarea unor politici climatice radicale și evident nerealiste, dacă ne uităm ce se întâmplă în restul lumii, mai ales în China și India. De pildă, președintele francez ar vrea ca un „obiectiv de decarbonizare” să fie adăugat la misiunea Băncii Centrale Europene.
„UE nu s-a simțit niciodată mai franceză – vorbim cu toții despre suveranitate, industrie, comerț, apărare, chiar și securitate”, a declarat pentru Reuters Georgina Wright, de la think-tank-ul Institut Montaigne, cu sediul la Paris, făcându-se ecoul viziunii Macron. Deloc surprinzător, ideea unei Uniuni federale, suverane, sub cârma Parisului și Berlinului, este probabil tentantă. Dar doar în cele două capitale, nu neapărat și în restul continentului. Pentru că în viziunea lui Emmanuel Macron tot acest proiect ambițios și grandios nu este posibil decât printr-o adâncire masivă a integrării europene, cu o diluare spre zero a suveranității statelor membre. Însă construcția unui superstat, în care țările membre să fie declasate de la statutul de membri cu drepturi depline la acela de simple provincii, nu are cum să le surâdă nici liderilor acestor țări și nici locuitorilor acestora.
În afară de asta, una e să vorbești despre dorințe și cu totul altceva e să le pui în practică. De pildă, președintele francez
a evitat să intre în detalii în privința modului în care Europa va putea finanța tranziția sa către ceea ce el a numit statutul de
putere globală. El și-a reiterat sprijinul pentru achiziționarea unei noi datorii comune, similară cu cea pe care UE a avut-o în timpul pandemiei, și a sugerat creșterea resurselor proprii ale UE cu venituri din taxa UE pe emisiile de dioxid de carbon sau o taxă pe tranzacțiile financiare. Numai că acest gen de măsuri, deficitele publice explodate, povara în creștere a cheltuielilor sociale, deficitul demografic, împreună cu impactul negativ al elanului de neoprit al birocrației comunitare pentru noi și noi reglementări, vor face economia Uniunii și mai necompetitivă. În ultimele trei decenii, ponderea UE în PIB-ul mondial s-a înjumătățit și astfel de măsuri nu vor face decât să înrăutățească situația.
Adepții unei Europe federale sunt evident mari susținători ai viziunii Macron. Însă alții au fost mai rezervați sau chiar ostili pe față. De pildă, după scrisoarea deschisă a lui Macron din 2019, Dalia Grybauskaite, la acea vreme președintele Lituaniei, remarca ironic, într-un tweet, că „liniile orizontului european sunt trasate. E important însă ca pe drumul prin deșert să ne ferim de miraje”. Pentru că depinde de unde te uiți la acest set de propuneri vizând federalizarea de facto, dacă nu de jure, a Uniunii. Unii o spun chiar deschis: sigur, planul lui Macron e bun pentru Franța, care își propune să facă din Bruxelles o extensie a Parisului.
Locutorii din UE recunosc pragmatic beneficiile aduse de Uniune, dar nu se simt deloc legați afectiv de aceasta, după cum relevă toate sondajele. Ei resping destul de ferm ideea unei integrări aprofundate cu o delegare sporită de atribuții către Comisia Europeană, de tipul celei pentru care militează Emmanuel Macron sau înalții oficiali de la Bruxelles. Și, poate mai relevant, atunci când au fost întrebați ce identitate își asumă, doar foarte puțini dintre aceștia, sub 5%, o menționează pe cea de „european”. Pur și simplu legătura emoțională creată prin apartenența la o națiune nu se transferă la nivelul UE. E o ficțiune pe care campaniile de comunicare de la Bruxelles nu au reușit să o transforme în realitate.
Însă dincolo de aceste considerații, o bună întrebare este aceea dacă o eventuală disociere a Europei de America, aproape sigur fără Marea Britanie, este exact de ce are nevoie Occidentul confruntat cu un grup agresiv și determinat, constituit din China, Rusia, Iran și Coreea de Nord, la care se adaugă destule alte țări din spațiul extraoccidental. Extinderea și consolidarea BRICS, cu toate nuanțele de poziționare din interiorul organizației, s-a făcut pe fondul resentimentelor antioccidentale. În plus, indiferent de retorica și ambițiile lui Emmanuel Macron, în cazul unei disocieri de America (care ar urma aproape sigur dacă UE decide să se delimiteze de Washington în competiția cu China), e foarte probabil ca Uniunea să fie nevoită să negocieze un aranjament de securitate cu Rusia. Caz în care e de văzut ce sferă de influență va dori Moscova să-și delimiteze în Estul continentului. //
