De același autor
Era seara târziu, când telefonul a început să sune. Nu m-am grăbit să răspund, tocmai începea unul dintre meciurile Campionatului European de Fotbal. Dar telefonul tot suna. L-am tras spre mine, iar pe ecran mi-a apărut un număr de Ucraina. Răspund. La telefon era o veche cunoștință, diplomat ucrainean, cu mulți ani petrecuți în post la Ambasada din București. Conversația avea loc la câteva ore după ce Consiliul Suprem de Apărare a Țării a luat decizia de a dona Ucrainei un sistem Patriot. Interlocutorul meu tocmai ieșise din biroul ministrului Dmîtro Kuleba și a ținut să-mi spună că niciodată România n-a fost mai prețuită la Kyiv și nu s-a bucurat de o imagine mai bună ca acum. Era greu de imaginat cu mai bine de un deceniu în urmă că relațiile dintre România și Ucraina se vor îmbunătăți într-o asemenea măsură, iar România va deveni unul dintre partenerii cei mai importanți ai Ucrainei. Cum se explică această schimbare de atitudine? Și dacă schimbarea este una ireversibilă?
Parteneriatul cu SUA obligă România să renunțe la paradigma naționalistă
Cei care spun că decizia autorităților de la București s-a luat în urma presiunilor americane exagerează fie cu bună știință, fie din necunoașterea felului în care funcționează politica externă a SUA. Încă de la începutul războiului, Washingtonul a încercat să capaciteze Bucureștiul să devină un pilon al alianței occidentale care trebuia să susțină Ucraina. Distribuirea în acest rol a fost confirmată de invitarea lui Klaus Iohannis la teleconferința în format restrâns ținută de Joe Biden la 19 aprilie 2022. Din Europa de Est participau doar Polonia și România. Restul invitaților erau liderii Franței, Germaniei, Italiei, Japoniei, secretarul general NATO, președinta Comisiei Europene și președintele Consiliului European. Nimeni n-a forțat România să devină parte a acestui club. Din contră, este o competiție între țări ca să fie acceptate acolo.
România a semnalizat acum peste două decenii că vrea să devină partener al SUA în regiune. Evoluțiile politice din arealul extins al Mării Negre, agresiunea Rusiei și poziția geografică a României au reprezentat cel mai mare atu al Bucureștiului. Rezultatele erau greu de prognozat acum câțiva ani. Cine ar fi crezut atunci că în Dobrogea se va construi cea mai mare bază militară americană din Europa?
Statutul de partener al SUA presupune și o coordonare adecvată între București și Washington. Pe toate marile dosare de politică externă și securitate. Agresiunea declanșată de Vladimir Putin este cel mai important dintre ele. Felul în care se va încheia războiul are o importanță capitală pentru destinul Europei de Est și pentru securitatea europeană, în general.
Sistemul Patriot donat de România va ajuta Ucraina să iasă victorioasă din acest război. În acest fel, Bucureștiul și-a urmărit consecvent interesul național. Și a confirmat cu această ocazie că a abandonat agenda etno-centristă și revizionistă, construind relația cu Ucraina, cel mai important vecin al României, pornind de la definirea obiectivului strategic într-o paradigmă occidentală. Care înseamnă consolidarea statului ucrainean și nu slăbirea acestuia.
Prizonierii istoriei (prost înțelese)
Încă înainte de destrămarea Uniunii Sovietice, puterea neo-comunistă instaurată la București, în frunte cu Ion Iliescu, s-a manifestat împotriva independenței Ucrainei. Relațiile speciale ale lui Iliescu cu Mihail Gorbaciov, încercarea de a repara printr-un puseu naționalist gafa semnării în aprilie 1991 a tratatului cu Uniunea Sovietică sau, pur și simplu, incapacitatea de a înțelege procesele din URSS au condus (sau cel puțin au contribuit) la votarea în unanimitate la 28 noiembrie 1991, de către cele două Camere ale Parlamentului României, a unei declarații referitoare la referendumul pentru independența Ucrainei, care urma să se desfășoare la 1 decembrie. Pe scurt, România emitea pretenții teritoriale față de Ucraina, în cazul în care aceasta devine independentă. Era o fisură logică evidentă, de vreme ce puterea instalată la București nu revendicase „teritoriile istorice românești” de la URSS, adică de la Gorbaciov, de vreme ce URSS le anexase, ci de la Ucraina, care amenința acum cu ieșirea din URSS, dorind să devină independentă.
Rezultatul referendumului ucrainean a fost cuiul final bătut în sicriul Uniunii Sovietice. O săptămână mai târziu, la o casă de protocol din pădurea Belovejskaïa Pouchtcha, președinții Belarus, Federației Ruse și Ucrainei au semnat certificatul de deces al URSS. Ultima ceremonie funerară, la care au fost chemate toate rudele, s-a petrecut la Alma Ata, unde s-au semnat și actele de succesiune, iar fostele republici sovietice și-au început drumul lung și dificil al independenței statale.
Declarația votată de Parlamentul României a fost considerată la Kyiv drept afirmarea unor pretenții teritoriale. Relațiile bilaterale au fost extrem de reci și abia schimbarea puterii în 1996 în România a creat premisele încălzirii lor. Primul pas în renunțarea la o agendă revizionistă a fost făcut în 1997, odată cu semnarea tratatului politic de bază dintre cele două țări și a tratatului de frontieră (2003).
...ai etno-businessului
În primul deceniu după împușcarea lui Ceaușescu, diplomația de pe Dâmbovița a învățat să-și promoveze agenda anti-ucraineană invocând principii europene. Una dintre cele mai de „succes” operațiuni a fost blocarea relației politice cu Ucraina în certuri pe tema drepturilor minorității românești în Ucraina. Mai toată relația bilaterală se reducea la lucrările Comisiei pentru minoritățile naționale, pentru care MAE făcuse o obsesie. România nu rata nicio ocazie să sublinieze că locul Ucrainei nu este în Europa, ci în zona de influență a Rusiei, adică în russki mir. Cu alte cuvinte, Bucureștiul făcea jocurile Moscovei. Dar MAE se încăpățâna să continue această politică, în ciuda faptului că parteneri importanți ai României i-au recomandat să-și reevalueze politica răsăriteană.
De vreme ce SRI n-a găsit (poate că nici n-a căutat!) probe care să indice interferențe rusești în articularea politicii României față de Ucraina în toți acești 30 de ani, explicația poate fi faptul că fostul spațiu sovietic a fost un teren de joacă al serviciilor secrete (și MAE) care au făcut afaceri, în primul rând cu pașapoarte românești, a căror obținere era intermediată de diverse firme care încasează comisioane. Campionii acestor îndeletniciri se regăsesc democratic împărțiți în cele două servicii, însă doar o anchetă internă serioasă ar putea să răspundă la întrebarea dacă a fost o afacere personală sau una instituțională. Și aceste afaceri au jucat un rol, deloc minor, în ținerea României în afara Schengen și Wisa Waver. Faptul că autorităților de la București li s-a atras atenția de multe ori, prin varii canale, și abia recent, la insistențele repetate ale Ambasadei SUA, au trecut la modificarea legii de redobândire a cetățeniei române arată interesul pentru continuarea acestui tip de afacere, făcută cinic, pe bani mulți (de la câteva sute la câteva mii de euro bucata), sub lozinci patriotice.
După anexarea Crimeii, Bucureștiul a urmat calea Varșoviei de susținere a Ucrainei, și nu a Budapestei, de blocare a apropierii Kyiv-ului de Occident. Unii observatori străini au căzut în capcană, văzând în această poziționare o abandonare a paradigmei etno-naționaliste. Dușul rece a venit în toamna 2020, când MAE a inventat un nou obstacol în calea îmbunătățirii relațiilor dintre București și Kyiv. Ministrul Bogdan Aurescu a cerut ca Ucraina „să recunoască oficial inexistența limbii moldovenești”. Răspunzând unei cereri adresate de presshub.ro, MAE subliniază faptul că de doi ani solicitarea „a fost reiterată în toate contactele”, la toate nivelurile. Ca și de alte dăți, MAE a greșit destinatarul, problema era în altă parte, anume în Republica Moldova, la Chișinău. După ce – în primăvara 2023 – Parlamentul de la Chișinău a îngropat „limba moldovenească” printr-o lege care elimină din Constituție referirile la ea și le înlocuiește cu „limba română”, președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a anunțat că și Ucraina va abandona referirile la limba moldovenească, cu ocazia vizitei la București, la 10 octombrie. O săptămână mai târziu, la 18 octombrie, cu ocazia primei ședințe comune de guvern, premierul Marcel Ciucă a anunțat „victoria diplomatică”. Pentru Ucraina, subiectul nici măcar nu exista. În cazul miniștrilor români, participanți la prima ședință de guvern, aproape jumătate din declarații se referă la „inexistența limbii moldovenești”, de parcă acesta ar fi fost obiectivul deplasării la Kyiv.
Bine că a trecut neobservată de presa internațională afirmația premierului privind faptul că limba moldovenească este o „invenție a Federației Ruse”.
Dar e rău că au trecut neobservate afirmațiile făcută de președintele Zelenski, în interviul oferit ProTV, cu ocazia vizitei în România, unde a fost întrebat despre... limba moldovenească. Iar el a răspuns: „Pentru o țară în război asta nu e o problemă, îmi pare rău. [...] Toată această retorică referitoare la limbă, religie, minorități... sunt subiecte pe care, dacă Rusia le aude, începe o campanie de dezinformare puternică. [...] Nu dați șansa Rusiei să vă dezechilibreze”.
