De același autor
În ultimele zile s-a înregistrat o activizare fără precedent a contactelor ruso-bieloruse. La 2 septembrie, ministrul bielorus de externe a vizitat Moscova, unde a avut convorbiri cu omologul său, ocazie cu care a fost oficializat narativul privind „implicarea occidentală” în criza politică din Belarus, după „model ucrainean”, la care participă un desant de 200 de „extremiști” antrenați în tabere speciale din Ucraina. „Scenariul ucrainean” (cu derivata „mâna Kyiv-ului”) în Belarus a fost opțiunea Externelor de la Moscova încă înainte de alegerile din 9 august. Arestarea la Minsk a celor 32 de mercenari ruși pe care Lukașenko i-a acuzat că au venit să pregătească răsturnarea lui de la putere a fost calificată de ministerul rus de externe drept o „provocare ucraineană”.
La 3 septembrie, premierul Mihail Mișustin a vizitat Minskul, unde a fost primit de Lukașenko. Cu această ocazie, președintele bielorus a pretins că serviciile sale secrete au înregistrat o convorbire între Berlin și Varșovia în care se puneau la punct detaliile „afacerii Navalnîi”, referire la liderul opoziției din Rusia otrăvit cu o substanță din familia „noviciok”, care a fost evacuat în Germania, unde se află în comă. Până și propagandiști de forță ai Kremlinului au fost jenați de precaritatea imaginației lui Lukașenko. Premierul Mișustin nu s-a lăsat intimidat și a recitat lista pe care o primise de acasă: Rusia sprijină suveranitatea și integritatea teritorială a Belarus, iar rușii și bielorușii sunt un singur popor. A doua zi, la 4 septembrie, ministrul apărării din Belarus a vizitat Moscova, de unde a amenințat opoziția că va avea de-a face cu armata, dacă-l mai contestă pe Lukașenko, căruia i-a jurat credință veșnică.
Arestarea mercenarilor ruși era doar un episod, dintr-un lung șir de momente tensionate în relația dintre Moscova și Minsk. Putin și Lukașenko nu s-au simpatizat niciodată, ba chiar s-au comportat ca niște rivali politici aflați în competiție pentru succesiunea lui Boris Elțin. Proiectele lor de refacere a URSS, al căror prim moment urma să fie „unirea” Belarusului cu Rusia, sunt concurente, iar procesul s-a blocat din ianuarie. Toate acestea păreau argumente suficient de puternice ca Putin să nu-l susțină fără rest pe Lukașenko, în criza politică declanșată de falsificarea alegerilor prezidențiale.
O criză politică internă în care o bună parte a societății bieloruse s-a consolidat în jurul candidatului opoziției este transformată de Putin într-o dispută geopolitică, în care Kremlinul vrea să-și ia revanșa în fața Occidentului pentru pierderea Ucrainei. Putin a decis să-l susțină pe Lukașenko și refuză orice contacte cu opoziția democratică, în ciuda recomandărilor tot mai insistente care se aud în zona experților ruși.
Prin acțiunile sale, Moscova împinge evoluția crizei interne din Belarus spre un scenariu ucrainean, forțând divizarea societății pe criterii geopolitice. Pare că elita de la Moscova, în lipsă de imaginație și expertiză, vrea să joace scenariul ucrainean, deși este evident că Belarus nu e Ucraina. Contextul din 2020 e sensibil diferit de cel din toamna lui 2013, neexistând acum nici cea mai mică iluzie privind un proiect de integrare a Belarusului în lumea occidentală. Nimeni la Bruxelles nu așteaptă Minskul în UE sau NATO.
Și totuși, Rusia tensionează tot mai mult relațiile cu Vestul, pe care-l acuză că s-ar afla în spatele protestelor din Belarus, justificându-și în acest fel propria implicare în criza de la Minsk, de partea lui Lukașenko. Scandalul diplomatic fără precedent între Berlin și Moscova legat de otrăvirea liderului opoziției, Aleksei Navalnîi, pune o presiune suplimentară pe establishmentul militarizat din Rusia. La începutul lunii august, Putin avea cele mai bune cărți de jucat în mână. Cu minimum de efort ar fi putut obține mari concesii din partea lui Lukașenko, în același timp păstrând simpatia bielorușilor. Limitele sale intelectuale, culturale, ideologice și politice l-ar fi împiedicat să susțină opoziția democratică. În ciuda relației tensionate cu Lukașenko, regimurile de la Minsk și Moscova s-au dezvoltat în simbioză, s-au susținut unul pe altul. Nimeni nu se gândea că Putin o să sprijine opoziția democratică. Asta, deși Rusia are de câștigat din înlăturarea lui Lukașenko. Părea că Moscova a obosit să finanțeze cu câteva miliarde de dolari anual regimul falimentar de la Minsk. Și totuși, Putin – din rațiuni ce țin de propria supraviețuire politică – preferă un regim falimentar unuia democratic. Implicarea Moscovei în criza de la Minsk modifică atitudinea majorității populației față de Rusia și trezește la viață naționalismul bielorus. Neîncrederea în Rusia ia forme tot mai vizibile, culminând, zilele trecute, cu huiduirea mașinii Russia Today.
Problema fundamentală este incapacitatea Kremlinului de a înțelege că bielorușii nu sunt ruși. Deși au continuat să folosească limba rusă, în acești ultimi 30 de ani de independență, bielorușii au format o națiune diferită, chiar dacă Putin nu este de acord cu asta. Sunt un alt popor, cu altă cultură, cu alte valori, un popor care s-a unit împotriva lui Lukașenko și care-l va detesta pe Putin pentru că-l susține pe Lukașenko.
Armand GoșU
