Unt, tunuri şi armata de pensionari a Republicii Socialiste România

Cu cât o societate alocă mai mult din produsul său social pentru a fabrica tunuri (toate celelalte lucruri fiind egale), cu atât mai puţin îi rămâne pentru a fabrica unt. Această elementară relaţie inversă a posibilităţilor abstracte de alocare a producţiei într-o colectivitate capătă însă, în cazul României, o serie de particularităţi cu totul speciale.

În luna ianuarie a acestui an, noul pre­şedinte Klaus Iohannis, pe fondul situaţiei de securitate tot mai îngrijorătoare din Ucraina şi din vecinătatea estică a Ro­mâ­niei, a intermediat sem­na­rea unui necesar acord în­tre liderii partidelor par­la­mentare, atât de la putere, cât şi din opoziţie, privind creşterea bugetului anual al Ministerului Apărării în perioada 2017-2027, la ni­velul de 2% din PIB (adică la nivelul cerinţelor Ali­an­ţei Nord-Atlantice). În spi­ritul care a dus la în­che­ierea acestui acord, creşterea alocaţiilor bugetare pentru apărare ar trebui să fie orientată aproape exclusiv către investiţii în materie de tehnică militară, care să amplifice capabilităţile diverselor categorii de forţe armate, prin comenzi plasate la pro­ducătorii autohtoni de armament, achi­ziţii de la producători externi sau prin ini­ţierea unor programe de cercetare şi de dezvoltare a industriei naţionale de ar­ma­ment, adaptate nevoilor locale şi cu un rol transversal de durată pentru dezvoltarea ansamblului industriei naţionale, fie prin eforturi proprii, fie prin parteneriate cu state aliate sau prietene.

Din nefericire, acest obiectiv stra­tegic deosebit de important, şi încă mai important în con­diţiile politice şi de securitate din prezent sau din viitorul previzibil, vizând modernizarea parcului tehnic depăşit al Armatei Române, este sub­minat din faşă de noile măsurile popu­liste ale Guvernului Ponta privind creş­terea salariilor şi a pensiilor în sectorul public şi, în particular, de decizia acestuia de a reinstitui pensiile speciale, non­con­tri­butive, pentru angajaţii MApN (dar şi pen­tru cei ai Ministerului de Interne, ai Mi­nisterului de Externe, din structurile pe­nitenciare ale Ministerului de Justiţie, pen­tru funcţionarii parlamentari, pentru personalul serviciilor de informaţii şi – co­lac peste pupăză! – pentru in­demnizaţiile tuturor demnitarilor).

În data de 27 iulie, după ce a fost pro­mulgată de preşedinte cu patru zile mai înainte şi votată pe 30 iunie cu un singur vot împotrivă de Camera Deputaţilor, a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 223/2015, care restabileşte fără jenă regimul de pensii speciale pentru sectorul politico-juridico-militar, de sorginte co­munistă, din interiorul sectorului public, după ce acesta fusese abrogat – cu ex­cepţia, juridic inacceptabilă şi moralmente ofensatorie, a pensiilor speciale ale ma­gis­traţilor – în anul 2010, prin Legea nr. 263/2010. Acest regim de pensii publice speciale, care din punct de vedere eco­no­mic nu se bazează pe principiul con­trib­u­tivităţii de-a lungul perioadei de ac­ti­vitate profesională şi care, din punct de vedere politic, este în răspar cu principiul egalităţii şi solidarităţii democratice, aco­peră în România 159.000 de persoane din aşa-numitele „instituţii de forţă“ sau circa 2,9% din totalul pen­sio­na­rilor, care se ridică în pre­zent la 5.357.000 de per­soane. Cu toate acestea, el absoarbe în jurul a 10% din cheltuielile publice totale cu pensiile, nefiind practic afectat câtuşi de puţin de aşa-numita austeritate bu­getară din perioada 2010-2012, în care a fost totuşi transparentizat, prin in­cl­u­derea sa în evidenţa Casei Naţionale de Pensii şi Asigurări Sociale (CNPAS). În sfâr­şit, cuantumul mediu al „pensiei pu­bli­ce speciale“ este de trei ori mai mare de­cât cuantumul mediu al „pensiei publice normale“ de care beneficiază restul de 5.198.000 de pensionari din ţară.

Ministerului Apărării Na­ţio­nale, prin Casa de Pensii Sec­toriale a MApN, îi re­vine cel mai mare număr de „pen­sionari speciali“, nu mai pu­ţin de 77.000 de rezervişti generali, co­lo­nei şi maiori care şi-au desfăşurat în bună măsură activitatea sub flamurile Re­publicii Socialiste România. El e însă aproape ega­lat la acest capitol de Mi­nis­te­rul de I­n­ter­ne, unde Casa de Pensii Sec­to­riale a MI contabilizează 65.500 de ge­nerali, colonei, maiori şi căpitani care au servit, în marea lor majoritate, lugubrul – şi de-a dreptul cri­minalul – Departament al Securităţii Sta­tului ori trupele de mi­liţie ale re­gi­mu­lui comunist. Ministerul de Justiţie, Mi­nis­terul de Externe, SRI şi SIE deţin, prin structuri proprii, restul de circa 20.000 de „pensionari speciali“ non­militari, în genere cu o istorie profesională similară.

În ceea ce priveşte sporirea capabilităţilor de apărare ale României, creşterea po­pu­list-electorală a pensiilor şi a salariilor pu­blice declanşată de Guvernul Ponta – la pa­chet cu o serie întreagă de alte creşteri abrupte de cheltuieli sociale de o im­por­tanţă bugetară mai scăzută (dar sem­ni­fi­cativă pentru direcţia politicii guver­na­men­tale ), care variază de la creşterea cu 75% a rentelor veteranilor de război şi pâ­nă la dublarea alocaţiilor pentru copii – ris­că să deturneze proiectata creştere la 2% din PIB a bugetului MApN, oricum tar­di­vă, în raport cu evenimentele şi încă modestă în raport cu cerinţele stării de fapt, de la foarte necesarele investiţii în teh­nică mi­li­ta­ră către asistenţa socială, în sens larg, a per­sonalului militar. Cu alte cu­vinte, în schim­bul antologic dintre unt – a se citi, pro­ducţia de bunuri civile din economie sacrificată în favoarea pre­le­vă­rilor gu­ver­na­mentale destinate producţiei militare – şi tunuri – a se citi, trans­por­toa­re blindate SAUR I şi II, tancuri TR-85 M1 Bizonul şi TR-85 M2, avioane de vâ­nă­toa­re de nouă generaţie, elicoptere de atac, un sistem na­ţio­nal de rachete antiaeriene, noi fregate şi corvete antisubmarin –, na­ţiu­nea riscă să primească de fapt cu totul al­tc­e­va, şi anu­me, o armată de ofi­ţeri pensionari ai RSR.

Cheltuielile cu pensiile reprezintă în momentul de faţă 25,9% din bugetul MApN, care se ridică în anul 2015 la 1,42% din PIB, deci nu foarte departe de nivelul de 2% fixat începând cu anul 2017 pentru a spori capabilităţile militare na­ţio­nale. Alte 37,14% din bugetul MApN sunt ocupate de cheltuielile cu salariile per­so­na­lu­lui. La toate acestea se mai adaugă 0,86% chel­tu­ieli cu asistenţa socială în sens re­strâns (ren­te de veterani, indemnizaţii pen­tru fa­mi­lii­le unor militari morţi la da­to­rie etc.). În to­tal, aşadar, nu mai puţin de 63,9% din bugetul consolidat pentru apă­rare al unui stat, aflat, din punct de ve­dere stra­te­gic, într-o zonă moderat peri­culoasă a lu­mii şi care se ambiţionează să deruleze ope­ra­ţi­uni pe mai multe teatre ex­terne, e re­zer­vat unor cheltuieli exis­ten­ţiale de consum, cu salariile şi pensiile personalului.

Sigur, odată cu reinstituirea pensiilor spe­ciale, MApN – la fel ca MI şi MJ – poate ascunde în acte o parte din costul anun­ţa­telor creşteri ale salariilor şi pensiilor în sec­torul public, ca urmare a faptului că nu va mai fi obligat să plătească cota an­ga­jatorului la CNPAS, însă MApN nu va pu­tea ascunde publicului românesc, aliaţilor şi adversarilor României faptul că nu va fi în stare să doteze statul român cu ca­pa­bi­li­tăţi militare superioare, într-un moment în care, mai mult ca oricând în ultimul de­ceniu, situaţia internaţională o cere.