Supa scoţiană şi alte întâmplări

Neavând la dispoziţie decât un week-end extins în Scoţia, la Glasgow şi Edinburgh, mi-am făcut cu atenţie temele încă de acasă - ce locuri trebuie vizitate, legături, preţuri, distanţe şi tot ceea ce, în principiu, se poate afla de pe Internet. Făcând această muncă de documentare, mă întrebam cum călătoreau bunicii noştri, ca să nu-l mai aduc în discuţie pe Ienăchiţă Văcărescu...

Codrut Constantinescu 26.04.2016

De același autor

 

Problema city-break-urilor este durata scur­tă: de aceea trebuie să te grăbeşti, să ai multă energie şi forţă fizică pentru a parcurge mulţi kilometri. În cea de a doua zi pe care o planificasem în capitala is­torică a Scoţiei, Edinburgh, ne-am propus multe dar, mai ales, să ajungem la Cas­te­lul pe care-l întrezărisem încă în prima zi, în timp ce vizitam Galeriile Naţionale ale Scoției (unde am asistat la predarea unor ore în cadrul unui alt tip de şcoală - poa­te chiar vreo „săptămână altfel“ sco­ţiană, cine ştie? -: copilaşi de 7-8 ani, to­lă­niţi în faţa unor picturi din perioada im­presionistă sau renascentistă, încercând să reproducă ce vedeau, primind explicaţii din partea profesorilor).

 

Am preferat să ur­căm micul deal traversând superbul parc de lân­gă cea mai cunoscută arteră edin­burgheză, Princess Street, ad­mirând ga­zo­nul perfect tuns, florile şi respirând aerul tare al dimineţii scoţiene, adus în valuri de un vânt aprig ce venea dinspre Firth of Forth şi Marea Nordului. De aceea şi pre­zenţa constantă a pescăruşilor scoţieni. La Edinburgh erau peste tot, croncăneau, în­curcau circulaţia (parcă îi văd pe micii sco­ţieni îndem­nân­du-şi taţii aflaţi la volanul de pe dreapta: „tati, tati, fereşte pes­că­ru­şul“, cum se în­tâmplă în România cu mai­danezii), se cer­tau, căutau mâncare, erau veseli nevoie ma­re. Erau la ei acasă.

 

La Castel am ajuns pe la ora 10.30. Am fost surprinşi să observăm că deja ne-o lua­se înainte o mul­ţi­me de turişti care mi­şu­na de zor, fotografiind cu hărnicie, aşe­­zându-se cuminte la cozile de la ghi­şeele de unde se cumpărau biletele de ac­ces. Ca­re iniţial mi s-au părut destul de pipărate (12 lire). Coada mergea repede, în cinci minute eram în posesia biletelor şi răs­pun­sesem docil întrebării de unde sun­tem a vânzătoarei de la ghişeu, care în­cerca pro­babil să fie prietenoasă. Două ore şi jumă­tate am tot vizitat, observat, citit, foto­gra­fiat, acumulat, dezbătut, admirat, m-am strecurat prin galerii, însă este im­posibil să aprofundezi atât de multă in­for­maţie în aşa de puţin timp. Săpăturile ar­heo­logice de aici au scos la iveală urme de locuire uma­nă încă din secolul al II-lea d. Hr. Ca­s­telul a devenit reşedinţa regelui Da­vid I (1124-1153) în sec. al XII-lea. După ce in­te­re­sul monarhilor dinastiei de Ste­wart s-a mutat către Anglia, importanţa Castelului s-a diminuat, iar în secolul al XVII-lea el era folosit mai degrabă drept cazarmă un­de erau încartiruite trupele sco­ţiene. For­tăreaţa a jucat un rol şi în tim­pul celor do­uă războaie de inde­pen­denţă duse îm­po­tri­va englezilor. Istoria sco­ţienilor fiind, cel puţin până la ju­mă­tatea secolului al XVIII-lea, una violentă, în nota caracteristică is­toriei europene, iar Castelul având o po­ziţie strategică im­portantă, el a fost ase­diat de 26 de ori de-a lungul istoriei sale de 1.100 de ani, fiind una dintre cele mai asediate fortificaţii din lume şi, în mod sigur, cel mai încercat din Marea Bri­ta­nie.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-codrutasdasdas.jpg

Castelul din Edinburgh

 

Cum am vrut să experimentăm cât mai mult din culoarea lo­cală, am intrat şi într-un mic ma­gazin de prezentare şi vân­zare a celebrului scotch scoţian, unde domnea un miros specific, greu, stă­tut şi o îmbulzeală de turişti occidentali, dornici să guste gratuit o gură din băutura alcoolică specific scoţiană. E drept, şi vremea se preta la o astfel de degustare ba­hică, dar am avut sentimentul că sunt în­tr-o cârciumă comunală, în care can­di­da­tul unui partid oferă o generoasă trataţie alegătorilor săi fideli, astfel încât am preferat aerul tare de afară pentru încă un muzeu.

 

La prânz ne-am refugiat în restaurantul Castelului, destul de asemănător cu cel de lângă Castelul Peleş. Simţeam nevoia unui ceai negru care să ne încălzească, afară briza care venea dinspre Marea Nordului fă­cea plimbarea sau trecerea de la un mu­zeu la altul destul de problematică. Vizi­tarea Castelului, cel puţin la jumătatea lui aprilie, presupune şi o serioasă încordare a voinţei. Soţia, puţin martirizată de cu­rio­zitatea mea istorică, a reperat în meniu o cremă de legume, iar eu am preferat un ceai negru tare. Fusesem suficient de mult timp îndopat înainte de 1989 cu supe chioare şi ciorbe acre, pentru a-mi mai iro­si şapte lire pentru o astfel de mâncare. Cunoşteam valoarea nutritivă a fierturilor, în capitalism, prin restaurante, am de­ve­nit un fanatic adept al unui consistent fel doi. O freudiană rebeliune!

 

Sco­ţiana care ne-a luat comanda părea a fi reţinut cu exactitate cam ce vrem, de aceea am fost ex­trem de surprins când ne-au fost aduse două boluri albe abu­rinde. Prins în capcană, nu mai puteam da înapoi, erau prea multe perechi de ochi occidentali în jurul meu pentru a mai face scandal în jurul unei neînsemnate supe-creme. Şapte lire oricum nu aveau cum să mă facă mai bogat, mi-am zis. Nici şapte su­te, de altfel. (Observaţi cum românul ple­cat în Vest face mereu calcule peste cal­cule, converteşte la centime sau pence, compară, dezbate, analizează financiar - poa­te peste încă un sfert de veac şi această tendinţa va dispărea.) Dar supa! Ah, supa! Este genul acela de întâmplare pe care-o memorezi o viaţă întreagă, de vei ajunge să-l reproduci şi nepoţilor: „ah, ce spa­ghetti am mâncat atunci, ce fructe de ma­re!“. Probabil că şi marea foame pe care am îndurat-o sub Ceauşescu este un mo­tiv pentru care reţinem (şi postăm) ima­ginea mâncării etc. Eu mă voi rezuma la supa as­ta. Nu sunt sigur dacă nu cumva în acea foar­te rapidă recapitulare a vieţii, în mo­men­tele premergătoare morţii, nu îmi va apă­rea şi imaginea unui souvlaki, gy­ros, ca­lamar pane. A fost cea mai bună (şi scum­pă) cremă de legume din viaţa mea. Li­chi­dul vâscos-verzui din cartofi şi ma­ză­re pu­ţin condimentat şi care părea să nu se mai termine, cu o chiflă din făină de secară, ne-a redat pofta de a cotrobăi în con­ti­nua­re prin oraş, efectul fiind mult mai pro­fund chiar decât o ceaşcă de whis­ky. Ma­ma care mă alerga prin curte pen­tru a mă îndopa cu supe sigur s-a simţit răzbunată.

 

Orice ieşire din ţară îmi readuce în atenţie vechea problemă a raportării la fiinţa naţională, re­prezentată în lume nu ne­a­părat de poezia lui Mihai Emi­nescu, filosofia lui Emil Cioran sau cărţile lui Eliade, ci de românul în carne şi oase. Atunci când trăieşti zi de zi în România ești obișnuit să convieţuieşti cu semenii tăi în relativă armonie şi indiferenţă, stri­denţele ţi se par banale, nu mai bagi în seamă nici înjurătura suculentă, ma­sa­crarea limbii române, ambalajele aruncate oriunde sau claxoanele şi gesturile ob­sce­ne din trafic. Dar ceea ce pare banal acasă capătă afară o altă forţă, pentru că simţul observaţiei, de regulă, se ascute atunci când părăseşti ţara. Nu am stat prea mult în Scoţia, dar mi se părea, cel puţin îna­inte să ajung acolo, că măcar în țara sco­ţienilor prezenţa conaţionalilor mei ar fi trebuit să fie nesemnificativă, improbabilă. Evident, am greşit, am fost naiv. Am dat peste români autentici aproape peste tot, de la muzeu la magazinele de haine. Avio­nul către Glasgow era populat mai ales cu conaţionali. În spatele nostru s-au aşezat nişte tineri. Nu am avut cum să nu-l re­marc pe mult mai tânărul valah care nu numai că vorbea tare şi foarte tare, dar o făcea într-o combinaţie ciudată de anglo-română, chiar dacă vorbea cu o româncă. Parafraze care doreau să evidenţieze parcă faptul că el depăşise faza românească, iar anumite noţiuni şi propoziţii nu puteau fi exprimate decât în engleză. Gura lui spar­tă a încetat să trăncănească doar după ce şi-a luat o bere de trei lire (chiar dacă era ora 9 dimineaţă) şi a adormit. La Glasgow, în­tr-o staţie de autobuz, pe la 7.30, într-o dimineaţă de duminică, alt grup de tineri români aveau o discuţie înflăcărată despre eternul mister feminin. Tipa în discuţie era „super-bazată, frate, în p... mea. Are apar­tament, în p... mea, job bun, în p... mea!“. Astfel că, într-o friguroasă dimi­nea­ţă de duminică, într-o banală staţie c­a­re deservea linia 77 din Glasgow, am ajuns să analizez semnificaţia şi importanţa folo­si­rii acestei expresii masculine româneşti, care, de regulă, este un tic verbal utilizat pentru a întări o afirmaţie, a-i da greutate (Karl May are în Winnetou ceva similar, apa­şii spuneau şi ei un cuvânt cu aceeaşi intenţie, de a conferi autoritate unei afir­maţii, din păcate l-am uitat). Eram pre­gă­tit pentru întoarcerea acasă.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22