Reprezentare politică și privilegii. Considerații cu privire la imunitatea parlamentară

Imunitatea parlamentară a devenit, în contextul campaniei anticorupție, o problemă spinoasă care generează Parlamentului un disconfort teribil. Nu mai este văzută ca un privilegiu instituțional, de natură constituțională, menită să apere libertatea politică a reprezentanților poporului, ci ca un privilegiu politico-personal. Legislativul a ajuns să fie considerat o redută în faţa justiţiei.

Metamorfoza dimensiunii instituționale în cea politico-personală se vede cel mai bine, atunci când imunitatea este utilizată cu dublă măsură, când doar unii sunt ”imunizați”, iar alții, nu, în funcție de ”greutatea” și sprijinul politic. Situația este cu atât mai delicată, cu cât Constituția lasă liberă voința politică a majorității parlamentare de a decide în privința oportunității ridicării imunității. Ne confruntăm, deci şi cu o problemă de design constituțional. Căci voința politică acționează perfect constituțional și instituțional, dar nu și etic.

Când apare o astfel de tensiune, între constituţionalitate şi moralitate, problema devine şi mai fierbinte, căci o zonă activă a societății a început să fie din ce în ce mai sensibilă şi mai interesată, tocmai de diminuarea prăpastiei dintre realitatea politică şi idealul promis. A arătat-o de mai multe ori, în ultima perioadă, prin proteste, prin mobilizare la vot, prin efervescență virtuală. Societatea civilă începe să-și dorească să corecteze, așa cum poate și așa cum știe, din abuzurile politice. Simte că, pentru a face parte dintr-o societate mai bună, trebuie să apere principiile, instituțiile și procedurile democratice. Întărirea statului de drept, funcționarea justiției, o clasă politică mai responsabilă și mai atașată de interesul public par să fie așteptări cronice.

Or, utilizarea cu dublă măsură a imunității adâncește și mai tare falia dintre cetățean și reprezentanții săi, pune sare pe o rană deschisă de ceva timp. Prin urmare, egalitatea privilegiată - mai egali ca cetățenii și mai egali şi decât o parte din colegi - subminează puternic reputația Parlamentului.

Imunitatea a devenit o sursă care delegitimează instituția legislativă și ceea ce reprezintă cu adevărat aceasta în istoria și evoluția democratică a României, a lumii occidentale. Mai mult, imunitatea a devenit și o sursă de conflict între instituții, între procurori și Parlament, ce poate avea repercursiuni inimaginabile pe termen lung. Este, la fel de bine, și o sursă care alimentează o percepție negativă despre reprezentanții politici, catalogați în permanență de presă ca fiind corupți și egoiști.

Este eliminarea imunității parlamentare o soluţie? Dacă ne referim la dimensiunea care acoperă opiniile politice și votul, nu pare a fi cel mai înţelept lucru. Un reprezentant trebuie să aibă libertatea de a-şi susţine activitatea politică şi legislativă, fără să se teamă vreo clipă de repercursiuni ale instituțiilor, indivizilor sau grupurilor. Dacă ne gândim la protecția față de percheziție, arestare, reținere, urmărire penală aceasta poate fi eliminată în timp, printr-un proces de revizuire constituţională, pentru a reflecta, cât mai fidel, principiul egalităţii în faţa legii.

Însă, imunitatea nu va fi abandonată foarte uşor, întrucât condiţia pe care clasa politică o va pune, va fi legată de eliminarea sincopelor care apar în procesul de funcţionare a justiţiei.  De ce această condiţie? Pentru că cei care au deţinut pârghiile puterii în cei 25 de ani de democraţie şubredă au fost familiarizaţi îndeaproape cu mecanismul protecţiei şi al abuzului generat de legăturile putrede dintre politic şi justiţie. Prin urmare, cercul vicios al neîncrederii este deja format şi funcţionează, încă. Teama de abuzul procurorilor suspectați de exces de zel sau răfuieli politice este vie, în zona politică, iar justiţia priveşte Parlamentul ca o sursă a corupţiei. De asemenea, să nu uităm, că Mecanismul de Cooperare şi Verificare este încă activ, nu doar pentru că politicul mai încearcă să pună, din când în când, frână reformelor, ci şi pentru că sistemul judiciar nu este încă destul de „imunizat” şi nu este pe deplin independent.

Până la o reglare instituţională echilibrată, singura care poate corecta neajunsurile provocate de utilizarea cu dublă măsură a imunităţii este opinia publică, care poate impune reguli de conduită acolo unde legea nu poate, după cum spunea John Stuart Mill.

*Cosmin DIMA este consilier în cadrul Senatului României şi consultant politic