România şi sindromul „mexicanizării“

În ultimii douăzeci de ani, emigraţia din România a ajuns la proporţii uriaşe, fără ca asta să-i îngrijoreze pe prea mulţi. Ba chiar din contră. În ianuarie 2011, numărul total al salariaţilor din România era cu puţin peste patru milioane. Numărul migranţilor care lucrează în afara ţării e estimat a fi cu puţin sub trei milioane.

Între 1914 şi 1950 James Michael Curley, descendent al unei familii de imigranţi irlandezi, a câştigat un număr record de patru mandate de primar al oraşului Boston. Curley şi-a asigurat majoritatea în alegeri printr-o politică redistributivă agresivă şi păguboasă şi o retorică incendiară împotriva altor comunităţi etnice. Dispreţuit de elita oraşului pentru corupţia, politica şi ideile sale, Curley s-a folosit de sistemul de impozitare pentru a schimba electoratul în favoarea lui: a impus taxe pentru cei de la care nu aştepta voturi, încurajând astfel emigrarea acestora, cu costuri economice uriaşe pentru oraş. În literatura de economie politică, încercarea de a modifica baza electorală, folosind chiar politici dăunătoare bunăstării, e cunoscută drept „efectul Curley“.

Idei care se înscriu pe aceeaşi filieră au fost vehiculate recent în România. Venite din cercuri social-liberale, ele nu au surprins prin paradoxul lor şi nu ar trebui să surprindă nici prin noutate. Impactul migraţiei masive pentru piaţa muncii din România e greu de apreciat, cel demografic va fi perceput curând, iar cel fiscal e limpede ca regula de trei simplă. Discuţia recentă pare orientată asupra sufragiului migranţilor şi a fost determinată de votul covârşitor al acestora pentru „dictatură“ la alegerile prezindenţiale din 2009:

„Cei care au plecat de mulţi ani din ţară, chiar dacă citesc presa şi sunt informaţi, nu au contact direct cu realitatea... Prin urmare, votul lor ar trebui să aibă o greutate mai mică.“ (Adrian Năstase, decembrie 2009)

„În timpul revoluţiei americane, cei din colonii spuneau «no taxation without representation». Eu aş spune astăzi «no representation without taxation»... poate ne gândim la un sistem în care, pentru cei care nu trăiesc pe teritoriul României, condiţionăm dreptul la vot de plata a cel puţin unui impozit în ţară...“ (Crin Antonescu, martie 2011).

Nu e nimic nou în faptul că opţiunile electorale ale românilor din afara ţării diferă de ale celor rămaşi în ţară. Fie în urma contactului cu tradiţii democratice, fie având alte opţiuni încă din România, migranţii au votat constant, din mai 1990 până în decembrie 2009, într-o anumită direcţie. Evident, asta nu a fost pe placul multora din ţară, ceea ce a determinat frecvente schimbări în regulile de organizare a secţiilor de votare din consulate, îngreunând adesea accesul migranţilor la vot.

Ceea ce pare a trece neobservat, contrar aparenţelor, este că nu despre reprezentarea româ­nilor din afara graniţelor poate fi vorba aici. Votul acestora ar putea cel mult influenţa din nou rezultatul alegerilor prezidenţiale. Însă preşedintele nu reprezină un grup ori altul de cetăţeni, ci statul român. Cetăţenii sunt reprezentaţi în parlament, or, acolo, în raport cu numărul lor, reprezentarea migranţilor este aproape inexistentă. În orice caz, nu e de natură să influenţeze formarea unei majorităţi, aşa cum s-ar putea crede din discuţia recentă (un singur deputat îi reprezintă pe cei peste două milioane de migranţi români din Europa de Vest).

Cu alte cuvinte, dezbateri pe teme artificiale, cum ar fi votul cenzitar, nu ar trebui să distragă atenţia de la un fapt mult mai simplu. Voturile din străinătate ale migranţilor nu vor avea, cel puţin în actuala formă de organizare a colegiilor electorale, decât un rol simbolic. Ceea ce contează de fapt cu adevărat este absenţa acestor voturi în ţară, unde ar putea într-adevăr schimba rezultatele alegerilor şi peisajul politic.

Ar fi oare o exagerare să ne gândim în contextual ăsta la „efectul Curley“? A fost oare consensul tacit conform căruia emigraţia masivă ar reprezenta o oportunitate pentru Româ­nia o simplă naivitate economică? Sau acceptarea pasivă a unui fenomen parţial inevitabil, care în anumite limite era necesar şi benefic? Dar care, ajungând un fenomen de masă, devine dezastruos economic şi social, însă poate aduce avantaje electorale pentru unii. Un sindrom al „mexicanizării“, la care unii politicieni par conştienţi a fi contribuit. „Sunt două milioane de români care lucrează în străinătate. Acolo învaţă cât trebuie să ţină o pauză de cafea. Este o nouă Românie pe care noi am constru..., la construcţia căreia noi am participat.“ (Adrian Năstase, ziarul Bursa, iulie 2004).

Dar „construcţia“ asta începuse cu mult înainte de 1989 chiar. S-ar putea ca un apropiat transilvănean al USL, vorbitor de germană, să îşi aducă aminte de gluma care circula la sfârşitul anilor 1970, în perioada vizitei cancelarului german Helmut Schmidt. Se spune că în comunitatea săsească acesta ar fi fost întâmpinat cu salutul: „Guten Tag Herr Schmidt! Nehmen Sie alle mit?“ (Bine aţi venit la noi! Ne luaţi pe toţi la voi?). Şi puţin a lipsit ca, după treizeci de ani, unul dintre puţinii membri rămaşi în ţară ai acestei comunităţi, potenţial prim-ministru, să contribuie, poate în pofida voinţei lui, la aceeaşi „construcţie“, întruchipând, în anumite circumstanţe, soluţia. Ar fi fost aceeaşi. Cea a emigrării.

DRAGOŞ RADU, cercetător la Policy Studies Institute, Londra