De același autor
Oamenii au fost dintotdeauna fascinaţi de posibilitatea de a vedea ideile în carne şi oase. Când Dumnezeu s-a făcut om, cei care au recunoscut în apariţia lui Hristos întruparea lui Dumnezeu s-au convertit total — pe viaţă şi dincolo de moarte. Explicaţia forţei acestei convertiri stă în faptul că realitatea fizică a divinităţii este întotdeauna mai puternică decât orice teorie intelectuală a zeului ascuns. După creştinism, întruparea a devenit o metodă a filozofiei. Estetica, epistemologia au tins să devină aplicaţii ori explicaţii ale întrupării. Goethe, de pildă, desconsidera înclinaţia romantică spre distrofia fizică prin injoncţiunea că geniul trebuie să aibă un trup pe potrivă (altfel nu e geniu). Iar în ştiinţa modernă a naturii, faptul de a da un trup în lumea fizică ideilor din lumea minţii şi corelaţiilor lor stabilite prin ecuaţii este o metodă a ştiinţei şi o realitate a tehnologiei.
Parte a fascinaţiei faţă de posibilitatea de a vedea idei în carne şi oase este înclinaţia de a vedea într-un individ universalul. Dar nu universalul ca metaforă a genialităţii individuale, ci ideea că individul, ca individ, este universalul. Hegel e notoriu prin teoria sa a universalului concret. Pe 13 octombrie 1806, cu o zi înainte de bătăliile în care Franţa avea să spulbere Prusia (Jena şi Auerstädt) şi la un an după ce Napoleon zdrobise Austria (Ulm, Austerlitz), producând astfel implozia milenarului Sfânt Imperiu Roman de Naţiune Germană (962-1806), Hegel se află la Jena, care tocmai fusese ocupată de francezi. Îl vede pe Napoleon, inspectându-şi călare trupele. Hegel are sentimentul că, în persoana Împăratului, vede chiar spiritul lumii, în carne şi oase. În această stare de spirit îi scrie prietenului său Niethammer: „L-am văzut pe împărat —acest suflet al lumii— trecând călare prin oraş pentru a-şi inspecta trupele; este într-adevăr un sentiment minunat să vezi un asemenea personaj care, concentrat într-un singur punct, stând călare, atinge marginile lumii şi o domină.”.
De aici până la ideea că sunt oameni care rezumă epoci întregi sau exprimă în mod eminent anumite culturi ori naţiuni nu mai este decât un pas. Când Iorga sau Noica vedeau în Eminescu expresia integrală a sufletului românesc ori omul deplin al culturii române, ei gândeau ca Hegel, în termeni de spirit al lumii şi de universal concret, nu ca naţionaliştii, în termeni de superioritate etnică. Accentul, în sentimentul lor de generalitate şi sinteză, cădea pe faptul că anumiţi indivizi pot fi, ca indivizi, universalul.
La scara sensurilor lumii, îmi place să-mi imaginez că există un Înger al compasiunii şi al suferinţei irosite care lasă la îndemâna fiecărei naţiuni lovite şi călcate în picioare de istorie câteva instrumente de recuperare, restituire ori salvare. Naţiunea le poate vedea ori ignora; folosi ori irosi; duce la finalitate ori abandona. Dar un timp ele sunt acolo, la îndemână, vizibile, pregătite să salveze ceea ce se mai poate salva din ceea ce fusese adânc, superior, profund şi înalt în civilizaţia naţiunilor lovite.
Ţara noastră şi-a avut contribuţia ei la sminteala şi nebunia generale din al Doilea Război Mondial. Dar de pierdut, a pierdut mai mult decât şi-a imaginat, a ştiut ori a putut înţelege. Nu a pierdut doar teritorii: a pierdut şi reuşita modernizării, şi momentul celei mai frumoase înfloriri sociale pe care o cunoscuse — şi-a pierdut cultura libertăţii şi şi-a pierdut sufletul. În memoriile sale, Ion Negoiţescu scria: „România Mare se dusese de rîpă [suntem în 1940, după cedările teritoriale]. Dacă astfel de treburi s‑ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia n‑ar fi fost atît de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să‑şi spună cuvîntul, aveam s‑o plătim scump, în straturile morale, vreme de generaţii” (Straja Dragonilor, 1994, pp. 194-5). Ce spune Negoiţescu aici este că noi nu ne-am spus cuvântul atunci când ceea ce este eroic şi tragic în istorie pretinde naţiunilor şi culturilor să îşi spună în mod obligatoriu cuvântul.
Când am ieşit din comunism, parcă fuseserăm schimbaţi: uitaserăm să ne mai vorbim limba fără arţag şi cu consideraţie faţă de interlocutor; încetaserăm să mai pricepem spiritul civilizaţiei prin care înfloriserăm social şi moral în perioada interbelică; ne resemnaserăm să fim ciuntiţi, nu ne mai revoltam că eram umiliţi, furaţi şi minţiţi şi învăţaserăm la rândul nostru să ne umilim semenii, să îi furăm şi minţim; ajunseserăm să confundăm ideologia cu gândirea şi să i-o preferăm; în fine, deveniserăm incapabili să ne înţelegem reuşitele adevărate şi ne luam înfrângerile drept victorii, iar derapajele morale drept probe de inteligenţă.
Am ieşit din război şi din comunism adânc dezbinaţi, împărţiţi între cei care îşi mai aminteau ori voiau să-şi amintească ce fuseserăm şi cei care uitaseră sau refuzau, cu obidă ori resentiment, să-şi mai amintească. Între noi rămăseseră destui oameni care purtau ori se străduiau să poarte cu ei firele continuităţii, fie dintre cei care supravieţuiseră, fie dintre cei care recuperaseră (ori se străduiseră să recupereze). Însă nu rămăsese nimeni neatins, adică întreg, cu adevărat întreg: nici cei reîntorşi din puşcării (în carnea cărora România veche fusese parcă ucisă în efigie), nici cei vechi şi adaptaţi, nici cei noi şi adaptaţi, nici cei conştienţi de falsitatea din jur şi care i se împotriviseră în interiorul adaptării şi supravieţuirii, nici cei care au reinventat trecutul ca să se acomodeze prezentului, nici cei noi care refuzau noul fără să poată accepta vechiul. Fireşte, mai erau cei fugiţi în afara ţării, cei care se refugiaseră fără să fie pătaţi. Pentru cei rămaşi în ţară, aceştia au urmat o linie de evoluţie care amintea cel mai bine de civilizaţia interbelică. Dar, cum s-a văzut cu atâtea alte prilejuri, supravieţuirea literei nu garantează conservarea spiritului: şi aici, supravieţuirea a însemnat o subtilă distorsiune a spiritului vechii civilizaţii româneşti, în care condiţiile nemiloase ale exilului, râca dintre refugiaţi, atomizarea şi ghetoizarea comunităţilor româneşti, precum şi mizeria morală a eşecului repetat şi-au avut partea de vină. Iar urmarea a fost că nici exilaţii nu rămăseseră cu adevărat întregi.
În aceste condiţii de pierdere şi irosire, îmi place să cred că Îngerul compasiunii s-a hotărât să păstreze pentru noi undeva, la adăpost şi de experienţa de eşec a exilului, şi de experienţa deformantă a lagărului în care fusese transformată ţara, pe cineva întreg. Pe cineva care să nu fie doar martor şi nici doar supravieţuitor; care să nu fie doar păstrător şi nici doar recuperator; nu doar excepţie şi nici doar regulă; pe cineva care să fi rămas întreg în sensul a ceea ce fusese civilizaţia sufletească a culturii ucise.
Îmi place să cred că Îngerul compasiunii pentru suferinţele irosite în istorie a păstrat pentru noi, supravieţuitorii din ţară, pe cineva ca un „ideal-tip” (Idealtypus îi spunea Weber) ori ca un „universal concret” (konkretes Allgemeines îi spunea Hegel) ori ca o „idee-ideal” (idée-idéal îi spunea Kojève) în carne şi oase, capabil să întrupeze în chip viu şi neafectat de distorsiuni ceea ce fusese mai bun şi în acelaşi timp mai egal răspândit în civilizaţia socială, morală şi intelectuală a României interbelice. Şi că pe acest „universal concret” în carne şi oase Îngerul compasiunii l-a readus în ţară, după prăbuşirea comunismului, pentru ca noi toţi să putem vedea cum am fi arătat într-o versiune a noastră mai bună: cum ne-am fi mişcat, îmbrăcat, purtat, îndreptat ţinuta; cum ne-am fi mirat, ridicat vocea, enervat, dres glasul, ţinut firea; cum am fi argumentat ori indignat; cum am fi ştiut să ascultăm, să formulăm judecăţi, să fim curtenitori, să polemizăm, să spunem adevărul în faţă; cum am fi ştiut să suferim, să iubim, să facem curte, să părăsim, să ne cerem scuze; cum ne-am fi scris cărţile proprii şi cum le-am fi citit pe ale altora; cu ce ton am fi ţinut conferinţe, cum am fi ştiut să povestim; cum ne-am fi iubit ţara, cum am fi criticat-o, cum ne-am fi privit semenii cu care am fi fost în dezacord - pe scurt, cum am fi fost dacă am mai fi ştiut ce însemna pe vremuri să fii civilizat şi european într-o manieră curat românească, aşa cum ştiuseră interbelicii.
Omul pe care Îngerul compasiunii pentru suferinţele irosite în istorie l-a ales pentru a fi martorul nostru inconturnabil, în acelaşi timp ideal-tip al civilizaţiei româneşti din interbelic şi universal concret al culturii noastre din epoca ei cea mai fertilă, a fost Neagu Djuvara.
La şaptezeci şi trei de ani, când Îngerul compasiunii l-a readus în ţară, Neagu Djuvara era perfect fertil şi alegru, pregătit pentru o nouă tinereţe, pe care a trăit-o alături de noi cu o intensitate, pasiune intelectuală şi o distincţie a civilizaţiei admirabile. Cine a avut ochi de văzut, a putut vedea. Cine a avut urechi de auzit, a putut auzi. Mai mult decât a făcut Neagu Djuvara pentru noi, nici pietrele nu pot striga. Îngerul compasiunii pentru suferinţele irosite în istorie ni l-a adus, iar el şi-a făcut cu asupra de măsură datoria de a ne arăta, în carne şi oase, nouă, celor care am uitat, ce înseamnă să fii civilizat şi european într-o manieră curat românească.
Notă: Aceasta este varianta completă a textului apărut în volumul “444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara”
