De același autor
Oamenii au fost dintotdeauna fascinaţi de posibilitatea de a vedea ideile în carne şi oase. Când Dumnezeu s-a făcut om, cei care au recunoscut în apariţia lui Hristos întruparea lui Dumnezeu s-au convertit total — pe viaţă şi dincolo de moarte. Explicaţia forţei acestei convertiri stă în faptul că realitatea fizică a divinităţii este întotdeauna mai puternică decât orice teorie intelectuală a zeului ascuns. După creştinism, întruparea a devenit o metodă a filozofiei. Estetica, epistemologia au tins să devină aplicaţii ori explicaţii ale întrupării. Goethe, de pildă, desconsidera înclinaţia romantică spre distrofia fizică prin injoncţiunea că geniul trebuie să aibă un trup pe potrivă (altfel nu e geniu). Iar în ştiinţa modernă a naturii, faptul de a da un trup în lumea fizică ideilor din lumea minţii şi corelaţiilor lor stabilite prin ecuaţii este o metodă a ştiinţei şi o realitate a tehnologiei.
Parte a fascinaţiei faţă de posibilitatea de a vedea idei în carne şi oase este înclinaţia de a vedea într-un individ universalul. Dar nu universalul ca metaforă a genialităţii individuale, ci ideea că individul, ca individ, este universalul. Hegel e notoriu prin teoria sa a universalului concret. Pe 13 octombrie 1806, cu o zi înainte de bătăliile în care Franţa avea să spulbere Prusia (Jena şi Auerstädt) şi la un an după ce Napoleon zdrobise Austria (Ulm, Austerlitz), producând astfel implozia milenarului Sfânt Imperiu Roman de Naţiune Germană (962-1806), Hegel se află la Jena, care tocmai fusese ocupată de francezi. Îl vede pe Napoleon, inspectându-şi călare trupele. Hegel are sentimentul că, în persoana Împăratului, vede chiar spiritul lumii, în carne şi oase. În această stare de spirit îi scrie prietenului său Niethammer: „L-am văzut pe împărat —acest suflet al lumii— trecând călare prin oraş pentru a-şi inspecta trupele; este într-adevăr un sentiment minunat să vezi un asemenea personaj care, concentrat într-un singur punct, stând călare, atinge marginile lumii şi o domină.”.
De aici până la ideea că sunt oameni care rezumă epoci întregi sau exprimă în mod eminent anumite culturi ori naţiuni nu mai este decât un pas. Când Iorga sau Noica vedeau în Eminescu expresia integrală a sufletului românesc ori omul deplin al culturii române, ei gândeau ca Hegel, în termeni de spirit al lumii şi de universal concret, nu ca naţionaliştii, în termeni de superioritate etnică. Accentul, în sentimentul lor de generalitate şi sinteză, cădea pe faptul că anumiţi indivizi pot fi, ca indivizi, universalul.
La scara sensurilor lumii, îmi place să-mi imaginez că există un Înger al compasiunii şi al suferinţei irosite care lasă la îndemâna fiecărei naţiuni lovite şi călcate în picioare de istorie câteva instrumente de recuperare, restituire ori salvare. Naţiunea le poate vedea ori ignora; folosi ori irosi; duce la finalitate ori abandona. Dar un timp ele sunt acolo, la îndemână, vizibile, pregătite să salveze ceea ce se mai poate salva din ceea ce fusese adânc, superior, profund şi înalt în civilizaţia naţiunilor lovite.
Ţara noastră şi-a avut contribuţia ei la sminteala şi nebunia generale din al Doilea Război Mondial. Dar de pierdut, a pierdut mai mult decât şi-a imaginat, a ştiut ori a putut înţelege. Nu a pierdut doar teritorii: a pierdut şi reuşita modernizării, şi momentul celei mai frumoase înfloriri sociale pe care o cunoscuse — şi-a pierdut cultura libertăţii şi şi-a pierdut sufletul. În memoriile sale, Ion Negoiţescu scria: „România Mare se dusese de rîpă [suntem în 1940, după cedările teritoriale]. Dacă astfel de treburi s‑ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia n‑ar fi fost atît de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să‑şi spună cuvîntul, aveam s‑o plătim scump, în straturile morale, vreme de generaţii” (Straja Dragonilor, 1994, pp. 194-5). Ce spune Negoiţescu aici este că noi nu ne-am spus cuvântul atunci când ceea ce este eroic şi tragic în istorie pretinde naţiunilor şi culturilor să îşi spună în mod obligatoriu cuvântul.
Când am ieşit din comunism, parcă fuseserăm schimbaţi: uitaserăm să ne mai vorbim limba fără arţag şi cu consideraţie faţă de interlocutor; încetaserăm să mai pricepem spiritul civilizaţiei prin care înfloriserăm social şi moral în perioada interbelică; ne resemnaserăm să fim ciuntiţi, nu ne mai revoltam că eram umiliţi, furaţi şi minţiţi şi învăţaserăm la rândul nostru să ne umilim semenii, să îi furăm şi minţim; ajunseserăm să confundăm ideologia cu gândirea şi să i-o preferăm; în fine, deveniserăm incapabili să ne înţelegem reuşitele adevărate şi ne luam înfrângerile drept victorii, iar derapajele morale drept probe de inteligenţă.
Am ieşit din război şi din comunism adânc dezbinaţi, împărţiţi între cei care îşi mai aminteau ori voiau să-şi amintească ce fuseserăm şi cei care uitaseră sau refuzau, cu obidă ori resentiment, să-şi mai amintească. Între noi rămăseseră destui oameni care purtau ori se străduiau să poarte cu ei firele continuităţii, fie dintre cei care supravieţuiseră, fie dintre cei care recuperaseră (ori se străduiseră să recupereze). Însă nu rămăsese nimeni neatins, adică întreg, cu adevărat întreg: nici cei reîntorşi din puşcării (în carnea cărora România veche fusese parcă ucisă în efigie), nici cei vechi şi adaptaţi, nici cei noi şi adaptaţi, nici cei conştienţi de falsitatea din jur şi care i se împotriviseră în interiorul adaptării şi supravieţuirii, nici cei care au reinventat trecutul ca să se acomodeze prezentului, nici cei noi care refuzau noul fără să poată accepta vechiul. Fireşte, mai erau cei fugiţi în afara ţării, cei care se refugiaseră fără să fie pătaţi. Pentru cei rămaşi în ţară, aceştia au urmat o linie de evoluţie care amintea cel mai bine de civilizaţia interbelică. Dar, cum s-a văzut cu atâtea alte prilejuri, supravieţuirea literei nu garantează conservarea spiritului: şi aici, supravieţuirea a însemnat o subtilă distorsiune a spiritului vechii civilizaţii româneşti, în care condiţiile nemiloase ale exilului, râca dintre refugiaţi, atomizarea şi ghetoizarea comunităţilor româneşti, precum şi mizeria morală a eşecului repetat şi-au avut partea de vină. Iar urmarea a fost că nici exilaţii nu rămăseseră cu adevărat întregi.
În aceste condiţii de pierdere şi irosire, îmi place să cred că Îngerul compasiunii s-a hotărât să păstreze pentru noi undeva, la adăpost şi de experienţa de eşec a exilului, şi de experienţa deformantă a lagărului în care fusese transformată ţara, pe cineva întreg. Pe cineva care să nu fie doar martor şi nici doar supravieţuitor; care să nu fie doar păstrător şi nici doar recuperator; nu doar excepţie şi nici doar regulă; pe cineva care să fi rămas întreg în sensul a ceea ce fusese civilizaţia sufletească a culturii ucise.
Îmi place să cred că Îngerul compasiunii pentru suferinţele irosite în istorie a păstrat pentru noi, supravieţuitorii din ţară, pe cineva ca un „ideal-tip” (Idealtypus îi spunea Weber) ori ca un „universal concret” (konkretes Allgemeines îi spunea Hegel) ori ca o „idee-ideal” (idée-idéal îi spunea Kojève) în carne şi oase, capabil să întrupeze în chip viu şi neafectat de distorsiuni ceea ce fusese mai bun şi în acelaşi timp mai egal răspândit în civilizaţia socială, morală şi intelectuală a României interbelice. Şi că pe acest „universal concret” în carne şi oase Îngerul compasiunii l-a readus în ţară, după prăbuşirea comunismului, pentru ca noi toţi să putem vedea cum am fi arătat într-o versiune a noastră mai bună: cum ne-am fi mişcat, îmbrăcat, purtat, îndreptat ţinuta; cum ne-am fi mirat, ridicat vocea, enervat, dres glasul, ţinut firea; cum am fi argumentat ori indignat; cum am fi ştiut să ascultăm, să formulăm judecăţi, să fim curtenitori, să polemizăm, să spunem adevărul în faţă; cum am fi ştiut să suferim, să iubim, să facem curte, să părăsim, să ne cerem scuze; cum ne-am fi scris cărţile proprii şi cum le-am fi citit pe ale altora; cu ce ton am fi ţinut conferinţe, cum am fi ştiut să povestim; cum ne-am fi iubit ţara, cum am fi criticat-o, cum ne-am fi privit semenii cu care am fi fost în dezacord - pe scurt, cum am fi fost dacă am mai fi ştiut ce însemna pe vremuri să fii civilizat şi european într-o manieră curat românească, aşa cum ştiuseră interbelicii.
Omul pe care Îngerul compasiunii pentru suferinţele irosite în istorie l-a ales pentru a fi martorul nostru inconturnabil, în acelaşi timp ideal-tip al civilizaţiei româneşti din interbelic şi universal concret al culturii noastre din epoca ei cea mai fertilă, a fost Neagu Djuvara.
La şaptezeci şi trei de ani, când Îngerul compasiunii l-a readus în ţară, Neagu Djuvara era perfect fertil şi alegru, pregătit pentru o nouă tinereţe, pe care a trăit-o alături de noi cu o intensitate, pasiune intelectuală şi o distincţie a civilizaţiei admirabile. Cine a avut ochi de văzut, a putut vedea. Cine a avut urechi de auzit, a putut auzi. Mai mult decât a făcut Neagu Djuvara pentru noi, nici pietrele nu pot striga. Îngerul compasiunii pentru suferinţele irosite în istorie ni l-a adus, iar el şi-a făcut cu asupra de măsură datoria de a ne arăta, în carne şi oase, nouă, celor care am uitat, ce înseamnă să fii civilizat şi european într-o manieră curat românească.
Notă: Aceasta este varianta completă a textului apărut în volumul “444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara”
![articles[0].title](https://revista22.ro/storage/storage/media/2025/06/Karol Nawrocki polonia.jpg)
![articles[0].title](https://revista22.ro/storage/storage/media/2025/05/Foto Laura Stefan.jpg)
Comentarii 12
Hansi - 09-09-2016
Toma, invata sa vezi lucrurile in context, sa citesti cifrele si sa faci un joc de imaginatie despre cum ar fi aratat natia asta daca ar fi ramas intr-o continuitate, in afara catastrofei WW2 si a parioadei premergatoare, respeciv unterioare ei. Asta nu-nsemna ca nu s-ar fi petrecut nedreptati, derapaje, dar nu la nivel de natie si la scara nationala! Nu ar fi fost raiul, dar nici iadul pacatelor noastre de secol 20.
Răspundelaur22 - 09-09-2016
Felicitari ! "Sus Romania veche si romanii noi, basisti conservatori." Sieg Heil, Sieg Heil, Sieg Heil.( (Hail victory!) Altminteri "Am ieşit din război şi din comunism adânc dezbinaţi," iaca de aia 3 milione+ au trebuit sa plece in bejenie deoarce nu ne-am mai intzles intre noi de la ciolan si au aparut din neant niste patibuari care si-au cladit prosperitatea lor sfidatoare de vatafi de sclavi pe necazul nostru.
RăspundeHansi - 09-08-2016
Macelaru se crede hazliu, dar nu e. Se crede naspa, dar nu e. Produce si el cate un deseu pe saptamana, cam aste e norma lui.
Răspundetoma necredinciosu' - 09-08-2016
„Imoralitatea clasei conducătoare româneşti care deţine puterea politică de la 1918 încoace nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au deznaţionalizat profesiunile libere - toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea după marea victorie finală - să fie iertate.“ [...] Mircea Eliade Sa-i dorim viata lunga si multa fericire lui Neagu Djuvara, dar sa fie el cel ce .... "să întrupeze în chip viu şi neafectat de distorsiuni ceea ce fusese mai bun şi în acelaşi timp mai egal răspândit în civilizaţia socială, morală şi intelectuală a României interbelice." Nu cred. El reprezinta mai degraba exceptia. Cel putin asa ne invata seful de promotie al interbelicului bucurestean. Din citatul din Eliade se desprind doua mesaje. Primul este ca clasa conducatoare de atunci era mizerabila. Al doilea mesaj este ca Eliade a fost un personaj dubios, el insusi. In fraza de mai sus se intrevede, antisemitismul, xenofobia si nationalismul pesonajului. Nici epoca, nici personajul nu pot reprezenta vreo stea calauzitoare pentru romanul zilelor noastre. Pe linga perioda interbelica epoca actuala este raiul pe pamint. Elena Udrea, Voiculescu, Basescu, Ponta, Tariceanu, Iliescu si Nastase sint niste monumente de integritate si umanitate pe linga Carol 2, Zelea Codreanu, Horia Sima, Ion Gigurtu, Goga, Nichifor Crainic si Antonescu. Cei din urma s-au facut vinovati de moartea a mii, sute de mii de oameni. Epoca interbelica ar merita adusa aminte mai degraba ca exemplu negativ. Dar lucrurile nu stau asa pentru sofisticatul intelectual Patapievici si spun asta fara niciun fel de ironie. El ne prezinta epoca ca pe una infloritoare si demna de urmat. Pentru el epoca interbelica reprezinta ...."spiritul civilizaţiei prin care înfloriserăm social şi moral ". Patapievici merge mai departe. El ne spune ca Romania..." a pierdut şi reuşita modernizării, şi momentul celei mai frumoase înfloriri sociale pe care o cunoscuse — şi-a pierdut cultura libertăţii şi şi-a pierdut sufletul" prin faptul ca proiectul de tara al anilor '20 si '30 a fost curmat de razboi si comunism. Daca asemenea idei curgeau din pana lui VC Tudor mai intelegeam. Dar, Patapievici? Cum adica? Nu in perioada interbelica a fost introdus asasinatul politic in cotidianul romanesc. Duca, Calinescu, Iorga murisera de ris, domnule Patapievici? Codreanu si ai lui nu au fost executati fara sentinte judecatoresti. Nu s-au facut virfurile intelectualitatii romanesti responsabile de dira de singe care a traversat deceniul al patrulea. Nae Ionescu, Eliade, Cioran, Nichifor Crainic, Goga au luptat pentru innoirea morala si sociala sau au fost apologetii extremei drepte romanesti. Holocaustul romanesc o fi fost opera Albei ca Zapada ori a celor Sapte Pitici? Sa fi fost aristocratia romaneasca a epocii mai breaza? Asa vrea Patapievici sa ne faca sa credem. Pai, cum e cu vlastarele familiilor Cantacuzino, Sturdza si Ghica, care au fost cu totii in fruntea Garzii de Fier. Ca sa nu mai vorbim de Carol 2, cel mai nobil dintre nobili, care era numai cu el. Era sa uit. De care parte a istoriei era clerul ortodox. Din pacate de partea gresita. Nimic nu i-a putut oprii pe popii nostri in zelul lor legionar ortodoxoid. Nici chiar dupa asasinarea lui Armand Calinescu nu s-a vazut o trasarire, mai ales, la sarjele medii si inferiore. Patriarhul Nicodim infierase crima, dar popilor nostri putin le pasa. Biserica si Miscarea legionara fusesera raspunsul romanesc la modernitate. Ca atare istoria pare a contrzice teza lui Patapievici precum ca crestinismul ar reprezenta sistemul de operare la baza cuceririlor modernitatii cum ar fi stiintele, democratia sau drepturile omului. Intru-un punct are dreptate Patapievici. Din era dictaturilor am iesit bulversati. Nici chiar el nu a scapat. Patapievici si-a pierdut compasul istoric si moral. Iar daca el nu-l mai are, atunci e jale. E jale mare pentru ca el este educator. Prin miinile sale trec viitoarele elite culturale romanesti. Si mai este un pericol. Patapievici este seducator prin eruditia si eleganta pe care o afiseaza cu fiecare ocazie. Dar sa speram ca Patapievici isi va rectifica punctul de vedere. Sa speram ca e vorba doar de un elogiu adus lui Neagu Djuvara si nimic mai mult. Sa speram ca prietenii sai vor stii sa-l traga de mineca si sa-l aduca din nou pe calea cea dreapta sau poate citatele de mai jos din fruntasii interbelici. Mai cugetti, domnule Patapievici.
Răspundetoma necrediciosu' - 09-08-2016
P.P. Negulescu, filosof şi om politic conservator, apoi averescan, ultima demnitate publică, preşedinte al Camerei deputaţilor în anul 1927: "... după cele ce se aud la întrunirile publice, după cele ce se mai citesc prin ziarele de partid şi chiar din cele independente, lumea noastră politică se împarte în trei mari categorii: hoţi, imbecili şi trădători. Şi fiindcă, unii sau alţii din cei azvârliţi în aceste grozave categorii trebuie neapărat să vină la putere, lumea nu mai poate să aibă încredere în autorităţi”.
Răspundetoma necredinciosu' - 09-08-2016
„Imoralitatea clasei conducătoare româneşti care deţine puterea politică de la 1918 încoace nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au deznaţionalizat profesiunile libere - toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea după marea victorie finală - să fie iertate.“ [...] Mircea Eliade
Răspundetoma necredinciosu' - 09-08-2016
"...... spiritul civilizaţiei prin care înfloriserăm social şi moral în perioada interbelică;" Inflorirea morala si sociala, asadar, i-au ucis pe IG Duca, Armand Calinescu si Iorga. Genocidul iesean si transnistrian sa fi fost tot rodul innoirii moral a romanilor din perioada interbelica. Incredibil.
RăspundeOana - 09-06-2016
Imi place ca Revista 22, care este una dintre cele mai bune publicatii politico-culturale, respecta libertatea oamenilor de a spune ce doresc, afisand toate comentariile, De aceea , sper ca si comentariul meu va fi publicat. Articolul are miez, vorbeste de omul intreg, care nu e pus pe harta, nu vorbeste cu artag cu interlocutorul,ci, dimpotriva il asculta si il apreciaza,intr-o maniera civilizata si europeana,curat romaneasca.Acesta este dupa parerea autorului, domnul Neagu Djuvara. In opinia mea, domnii : Horia- Roman Patapievici, Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu, alaturi de domnii Neagu Djuvara, Lucian Boia, Andrei Cornea, Vladimir Tismaneanu( care a facut multe lucruri bune pentru romani), Ioan Stanomir ,alaturi de alti intelectuali de elita, pe care n-am avut placerea sa-i cunosc formeaza, sunt, ca indivizi oamenii intregi,intelectuali-suflet ai acestei tari,lumi si epoci, care ne reprezinta pe noi, romanii, pe noi europenii, pe noi cei din lumea intreaga.Sunt in fata noastra, in carne si oase, cum spune autorul, deci sa-i respectam, cel putin, sa le citim cartile si daca adevarul exista in noi, sa-l recunoastem in scrierile si vietile dansilor.Vor numai sa ne lumineze mintile, sa ne ajute sa traim demn, gandind pe cont propriu,sa fim cultivati si sa actionam cat se poate de inteligent si corect in viata noastra si in cea sociala,cea politica,cea economica .Am citit undeva de omul launtric al inimii.Mai ales Dumnezeu vrea ca toti oamenii, credinciosii Lui sa-L cunoasca si sa-L iubeasca pe El si sa devina asemanatori Lui..Domnii Andrei Plesu si Horia- Roman Patapievici prin cartile:"Parabolele lui IIsus.Adevarul ca poveste." si "Ochii Beatricei'', precum si "Partea nevazuta decide totul" ne spun lucruri, care ne ajuta sa ne intelegem mai bine pe noi si viata noastra ,pe drumul nostru catre vesnicie.
RăspundePerotinus Minor - 09-05-2016
Tie nu-ti este rusine sa te adresezi in felul acesta unui varf al culturii romane ? Neispravitule !
RăspundePaul Iancu - 09-04-2016
@Matache: o mizerie de comentariu de la o mizerie de om. dar este bine ca macar citeste, fie si ca sarcina de serviciu, revista 22! Felicitari.
RăspundeFlorin Budea - 09-03-2016
Bine ai revenit in paginile 22, Horia! Duceam dorul unui spirit adanc. Pacat ca ti-ai pierdut din causticitatea de altadata... Varsta?... Schopenhauer, Nietzsche si Cioran au ramas insa brici pana la sfarsit. Bravo lor.
RăspundeMatache Macelaru-Furculision - 08-31-2016
Domne Horia, monser, m-a luat cu o placuta racorica la lingurica din cauza la surpriza reaparitei matale in prestigioasa publicatiune a GDSoros. Altfel bine, sanatos, prosper? Cum merge comisionu la Cumintenia Pamantului? Nadajduiesc ca bine. Pup dulce dulce pe freza de hitlerica, pacat de fosta mustacioara de pe vremuri cari a trebuit sa cada. Sus Romania veche si romanii noi, basisti conservatori.
Răspunde