Cât va valora AUR-ul la anul?

Multă lume e uimită (și, într-o anumită măsură, speriată) nu doar de intrarea AUR-ului în Parlament, ci și de procentul – absolut onorabil – obținut de la prima încercare. Post factum, avem o mulțime de explicații, dar, în lipsa unor studii temeinice, anvergura problemelor pe care se bazează ascensiunea fulminantă a acestui partid de strânsură ne rămâne slab inteligibilă. Două lucruri sunt clare: faptul că discursul lui – simplu și agresiv – speculează frustrările majorității populației (din țară și din străinătate) și că enormul absenteism electoral poate conta mai curând ca un vot tăcut pentru asemnea partide și/sau pentru ideile pe care ele le vehiculează.

Necesitatea ”purificării” clasei politice (și a întregii societăți), antieuropenismul, mitologiile colectivități organice (având în centru familia idealizată), revenirea religiei ca furnizor de ”valori” și de ideologie comună; toate acestea sunt dovada – inconturnabilă – a eșecului celui de-al patrulea val de modernizare al societății noastre. Când spun eșec nu mă refer la absența modernizării, ori la abandonarea ei, ci la faptul că procesul de dezvoltare (economică în primul rând) nu a reușit să țină ritmul cu speranțele oamenilor. E o banalitate statistică faptul că majoritatea populației românești trăiește în condiții care – după criteriile europene – sunt în preajma pragului de sărăcie (și, de multe ori, sub acesta). Orașele noastre, cu un urbanism low cost și haotic, cu infrastructura înghețată la nivelul anilor ’80, cu o industrializare slabă, incapabilă să susțină un sector terțiar al tineretului care urmează studii în căutarea job-urilor specializate, cu cvasi-dispariția activităților culturale și cu ruinarea progresivă a învățământului și a sănătății sunt incapabile să răspundă cerințelor economice, sociale și culturale ale unor oameni ce părăsesc secolul XIX rural în speranța de integra – în urban – secolul XXI. Acesta e principalul mobil al emigrației de masă. În fapt, emigrația de după 2002 nu e nimic altceva decât continuarea urbanizării în condițiile în care orașele românești nu mai sunt capabile să absoarbă populația dislocată din rural. Această afirmație revine la a spune că, practic în totalitate, emigrația noastră e una de factură economică: respinși de orașele blocate din punct de vedere al modernizării, oamenii își încearcă norocul în alte zări, unde dinamica productivității îi poate absorbi și le dă un orizont al realizării.

Pe de o parte cei care rămân și care (mai ales prin copii) se lovesc de dificultățile realizării în țară, pe de alta cei plecați, care cunosc fie eșecul integrării în alte lumi, fie enormul efort al primilor ani de alimatizare acumulează o serie întreagă de frustrări la adresa unui sistem (economic, social, politic și cultural) perceput ca stagnant, opac, funcționând exlusiv în avantajul unora și în care singura schimbare reală o constituie degradarea permanentă a tuturor indicatorilor vieții comune. Mai mult sau mai puțin această stare de lucruri e pusă pe seama deciziei pervertite – sau a lipsei de decizie – a politicenilor și a autorităților publice ieșite din urnele electorale. Treizeci de ani de eșecuri camuflate în ”victorii”, de stagnare prezentată ca ”reformă”, de extindere a prosperității doar prin inflație (cu un continuu declin al calității) au ca efect o reactivitate crescândă față de discursul puterii (aflat, cel mai adesea, în completă inadecvare în raport cu problemele oamenilor). Atâta timp cât acest discurs a fost difuz și reactivitatea față de el a fost la fel, singurii poli de agregare ai ei fiind emisiunile/telviziunile cărora frustrarea publicului le întreține rating-ul și pretențiile de voci anti-sistem. Când intervenția – slab calibrată și insuficient explicată – a Statului în viața publică, pe fondul pandemiei, a devenit masivă, reacțiile față de tot ceea ce întruchipează politicul s-au cristalizat într-un vot de protest menit a scutura edificiul instituțional al lumii noastre. Eșecul reformelor, stagnarea dezvoltării și blocarea evoluției au, întotdeauna, ca efect ascensiunea unui imaginar revoluționar. Pentru acesta schimbarea nu e continuă și punctuală, ci unică și universală.

Genul acesta de imaginar ar răsurnării totale și radicale (”ultima soluție, înc-o revoluție”) își are cota lui de reprezentare în orice societate. Frustrarea economică și socială a unei populații pentru care schimbarea e disproporționat de înceată în raport cu așteptările îl potențează mereu. Iar faptul că critica problemelor, erorilor și derapajelor din lumea comună a oamenilor obișnuiți nu mai ajunge la decidenți îl face să ia – atunci când se exprimă – forme explozive. Mai mult sau mai puțin, discursul public – și, în particular, cel politic – din lumea noastră a fost monopolizat (începând cu anii 2000) de televiziuni. Dispariția sindicatelor sau anexarea lor de către stat/patronate au ca efect neînregistrarea doleanțelor la nivelul cel mai mic al societății (cel al firmei/instituției). Golirea de substanță a presei – devenită afacere (adesea murdară) în slujba ”finanțatorilor” – face ca vocile locale să rămână inaudibile. În fine, școala – funcționând autarhic, în regimul unor abstracții indigeste – nu cultivă nici capacitatea de formulare a elevilor/studenților, nici nu regăsește în concret articularea teoriilor pe care le predică asemeni unor adevăruri transcendente. Morala tuturor acestora e aceea că oamenii au semntimentul că vocea lor nu contează (ba chiar că e reprimată), că decidenții nu îi consultă (decât în mod formal și fără a ține cont de părerea lor), că tot ceea ce se hotărăște cu privire la soarta lor este peste capul lor și, ca atare, nu e nimic altceva decât o decizie arbitrară. Incapacitatea celor ce conduc treburile țării de a numi – limpede și pe înțelesul cetățenilor – problemele comune, faptul că ”soluțiile” nu au caracterul unor răspunsuri la presiunile pe care oamenii le simt în concretul cotidianului lor, desele răzgândiri și abandonări ale ”reformelor” (indiferent de costuri) precum și blocajele legale și administrative ale bunelor intenții, dau impresia că decidenții nu hotărăsc nimic, ci sunt doar marionetele unor forțe oculte ale căror intenții sunt incognoscibile.

Unde se află acești ”stăpâni din umbră” în imaginarul celor cărora nimeni nu le ascultă păsurile? În instituțiile cele mai opace de la noi (cele militarizate) și, mai ales, în îndepărtatul Bruxelles ale cărui acțiuni, politici și intenții nu ni le explică nimeni într-un limbaj accesibil. Mai mult sau mai puțin, guvernanții noștri, cei de la vârf, acționează ca un ecran între Comisia Europeană și România: ei sunt singurii care cunosc ”secretele celor mari” și, prin urmare, consideră că această omologare europeană e o formă în plus de legitimare înaintea celor guvernați. Trebuie remarcat faptul că nici intelectualitatea publică – mai ales cea universitară (înnămolită în ”criteriile ei de promovare”) – nu are nici o contribuție în a face accesibile oricui principiile, strategiile și scopurile imediate ale instanțelor europene. La bază, asistăm la încă o dezvoltare a frustrărilor publice: integrarea europeană ne permite să ne comparăm cu ceilalți cetăețeni ai Uniunii, iar această comparație este, inevitabil în defavoarea noastră. Gastarbeiter-i plecați cu câteva sute de euro în căutarea unei vieți mai bune, lucrători în țară retribuiți în marginea salariului minim, pensionari trăind la limita subzistenței, oameni îmbătrâniți prematur care nu își permit nici îngrijirea sănătății, nici o viață cu adevărat civilizată descoperă, dincolo de poleiala reclamelor, că au condiția unor ”cetățeni de mâna a doua” în a căror definiție identitară intră – dureros de fatal – și sărăcia. În ciuda acestei condiții și lor li se cere să asume și să trăiască valorile europene, asemeni celorlați. Discrepanța dintre ceea ce li se solicită și starea lor de fapt se exprimă prin reactivitatea organică față de lucrurile pe care nu le înțeleg. Unor oameni care speră la locurile de muncă fizică grea a Apusului emigranții arabo-musulmani (cu politicile de asimilare a lor) li se par a fi o concurență neloaială sprijinită de statele în care lucrează. Celor pentru care – acasă, sau departe de ea – familia și clanul le sunt singurul sprijin în situațiile disperate cu care se confruntă, lărgirea familiei prin multiplicarea genurilor li se pare a fi o aberație ce le subminează ultima formă de solidaritate. În fine, oamenilor pentru care speranța s-a sublimat în credință, secularizarea radicală a Occidentului le apare ca fiind o ”reeducare” la scară largă care golește omul de ultima lui identitate.

Nu trebuie să ne facem iluzii; lucrurile acestea sunt reale și – departe de-a se estompa – decalajul (așa cum îl resimte fiecare) dintre noi și modernizare, dintre noi și decidenții noștri precum și dintre noi și Occident le va accentua. ”Antenele” și AUR-ul (la fel ca naționalismul difuz și reactiv ce stă la baza lor) nu sunt decât configurații de moment ale acestor frustrări născute din dezamăgirile colective. Dar reversul modernizării, care e alcătuit deopotrivă din reactivitatea celor pe care ea îi dislocă și-i aruncă la periferia lumii și din nostalgia unui trecut (reconstruit ca fiind) ideal, cu datele lui stabile ne va însoți încă multă vreme. Istorici, sociologi, psihologi, antropologi (mai ales ai fenomenolui religios), filosofi, literați și oameni de artă ar trebui să o studieze, să o descrie, să încerce acele forme de raționalizare care transformă tensiunile mute în dezbateri publice. Dar, mai înainte de orice, oamenii politici și reprezentanții administrației ar trebui să înțeleagă că inerția instituțională și descompunerea infrastructurii nu fac decât să crească potențialul amenințător al dezamăgerilor publice.

Astăzi, marea noastră problemă nu e intrarea AUR-ului în Parlament. În condițiile unei guvernări unitare și eficiente, acesta ar rămâne un simplu paratrăznet al frustrărilor ce nu pot fi remediate rapid. Partea cu adevărat problematică e aceea că toate celelalte partide parlamentare au ieșit șifonate din aceste alegeri, că nimeni nu are legitimitatea unei majorități și că ne așteaptă - în vremuri grele - guvernări instabile de coaliție. Or, după cum bine știm (din experiența politicii noastre din ultimele decenii) cine spune coaliție la noi, spune campanie electorală permanentă și război mocnit în interiorul unei formule de circumstanță. Nenorocirea e aceea că această concurență - pe care media o va amplifica - va crește cota AUR-ului, indiferent de ce vor spune/face reprezentanții săi. Criza economică ce se profilează, luptele, boicoturile și șantajele interne ale coaliției sunt cei mai eficienți catalizatori ai nemulțumirii populare și, în egală măsură, agenții electorali perfecți ai AUR. Instabilitatea guvernamentală, scandalurile interne ale viitoarei coaliții, lipsa unui program comun de acțiune și – mai ales – absența măsurilor concrete (carențe pe care fiecare partid le va arunca pe seama celorlalte) va discredita guvernarea de centru-dreapta și va deschide un culoar favorabil radicalismelor. Să nu uităm un lucru foarte important: nu am primit cei 80 de miliarde din partea Uniunii Europene ca pe un cadou de vremuri bune pe care să-l împărțim între ”servicii” prietenilor, contracte de ”prefezabilitate” și ”parandărături” firmelor de casă și – din ce rămâne – pomeni ”de fidelizare” a maselor sărăcite. Dimpotrivă, banii aceștia se pot dovedi prea puțini în fața încercărilor ce ne așteaptă. Cunoaștem rețeta creșterii spectaculoase a radicalismelor: o bruscă expansiune a bulei frustrărilor sub presiunea unei crize. Iresponsabilitatea decidenților de azi ne poate duce în situația în care agregarea reactivității și a frustrărilor să capete proporțiile unui bulgăre de zăpadă ce crește exponențial, nivelează totul și nu mai poate fi oprit.