Ucraina e, deja, în Europa

Cu toate „operațiunile ei militare”, Rusia lui Putin nu mai e nici în Europa, nici în Asia; colapsează în sine, pe verticala tiraniei, până nu va mai rămâne din ea decât un buncăr în Urali. 

Mihai Maci 19.04.2022

De același autor

S-a spus, pe bună dreptate, că agresiunea lui Vladimir Putin împotriva Ucrainei a dat un nou suflu politicii europene. În locul clasicelor disensiuni pe orice subiect – menite a marca „suveranitatea” și autonomia fiecărei țări într-o formulă de organizare în care reglementarea a luat locul dereglementării – avem, în ultimele săptămâni, o unitate de opinii pe care nuanțele, departe de-a o întuneca, o subliniază. Fără îndoială, e efectul cel mai puțin așteptat de președintele rus și de ideologii săi. Aceștia își imaginau Europa ca pe o bătrână obeză, bolnavă și schizofrenică (deoarece vorbea pe mai multe voci), dar bogată, care – mai devreme sau mai târziu – va trebui să accepte „alianța matrimonială” pe care i-o propune rusul imperial și viril.

 Cum se știe, Vladimir Putin îi detestă (cel puțin la nivel declarativ) pe Lenin și pe Troțki, așa că viziunea lui geopolitică e oarecum varianta răsturnată a celor doi. În 1917, autorii loviturii de stat din Octombrie de la Petrograd își imaginau – în bună logică marxistă – că, odată ce a căzut „veriga slabă a capitalismului”, întregul lanț „imperialist” se va rupe și țările occidentale dezvoltate (acolo unde exista un proletariat puternic și organizat) vor fi cuprinse – pe fondul colapsului general de la finele Războiului – de febra revoluționară. În această logică, Rusia urma să fie „baza de operații” și rezerva logistică a ceea ce ei considerau că va fi „revoluția mondială” – trecerea de la capitalism la comunism. Vladimir Putin nu gândește în acești termeni; pentru el, Occidentul e „degenerat”; e putred (din perspectiva unui conservatorism religios, în același timp rigid și exaltat), dar e „putred de bogat”. Ocuparea lui soft (prin contracte de gaz sau varii achiziții ale oligarhilor) și/sau hard (prin amenințare, șantaj și – la limită – „operațiuni militare speciale”) ar transfera Rusiei puterea economică cu care, în viziunea Kremlinului, elitele occidentale nu știu ce să facă. Această imensă resursă ar constitui premisa unei „renașteri ruse”, deoarece ar motiva, sancționându-l economic, „patriotismul” pe care – potrivit lui Putin – se poate construi „gloria Rusiei” în secolul al XXI-lea. Dacă, la un moment dat, europenii își imaginaseră un parteneriat cu Rusia pentru exploatarea resurselor naturale ale Siberiei, în optica șefului celei mai mari țări a lumii și Europa e continentul unor resurse pe care rușii – la egală distanță de Apus și de Răsărit – le pot gestiona în folos propriu.

Nu cred că Vladimir Putin subestimează puterea – deocamdată economică, în curând și militară – a Chinei, căci vede bine că tot nordul asiatic al țării sale poate alinia abia câteva zeci de milioane de oameni aproape miliardului de chinezi ce stau de cealaltă parte a Transsiberianului. Numai că, probabil, calculul lui a pornit de la faptul că – acum – e mult mai ușoară o campanie (și nu un război, căci prăbușirea Ucrainei sub ofensiva militară ar fi fost o intimidare teribilă) împotriva Europei. Exact așa cum își imagina că Ucraina va cădea ca un fruct, nu doar copt (de propaganda Kremlinului), ci și stricat (de corupție și de jocurile economico-politice), consideră că și Europa – pusă în fața inevitabilului – se va descompune de la sine, iar „suveraniștii” vor repudia nu doar „valorile americane” (pe care mașinăria de propagandă a Kremlinului le reduce la „drepturile minorităților sexuale”), ci și prezența militară a Pentagonului pe bătrânul continent. Lipsită de garanția pe care o presupune implicarea Americii, Europa ar fi devenit o multitudine de state „independente” (pe modelul celor din „comunitatea” guvernată de Rusia), care ar fi fost obligate să plătească „taxă de protecție” Kremlinului. Un atentat-două (cu bombe sau doar la moralitatea publică) pe an ar fi ridicat costul tributului până la ceea ce Moscova considera a fi satisfacerea ambițiilor sale de dezvoltare internă. Abia când această dezvoltare ar fi atins un nivel – economic, dar (consecință a acestuia) și demografic –, Rusia ar fi putut ambiționa să rezolve și „problema orientală”.

E semnificativ faptul că, în gândirea „eurasianiștilor”, Rusia nu aparține și Europei, și Asiei, ci nici Europei, nici Asiei. La fel ca și povestea „celei de-a treia Rome”, „eurasianismul” investește „Maica Rusie” cu un destin aparte – care, în termeni religioși, e cel de „mântuire a lumii” – ce o ridică atât deasupra continentelor pe care e așezată, cât și Romelor care au precedat-o. S-a observat virulența discursurilor patriarhului Kiril; vorbind de „lupta” (spirituală, dar și militară) împotriva homosexualilor (ale căror drepturi sunt recunoscute în Europa și în America), capul Bisericii ruse anunța – abia voalat – o „cruciadă” a pravoslavismului împotriva „decadenței” occidentale. S-a făcut – destul de mult în ultima vreme – comparația între Putin și Hitler. Asemănarea de gândire dintre cei doi dictatori (luând ca reper logica în baza căreia unul a declanșat războiul în Ucraina, iar celălalt cel de-Al Doilea Război Mondial) e destul de mare. Hitler vedea Germania ca fiind Mitteleuropa și considera că, dacă destinul ei e războiul pe două fronturi, atunci mai întâi trebuie să unească toți germanii într-un Heimat comun și apoi să lovească unul după altul adversarii, în ordinea slăbiciunii acestora. Și a lovit prima dată în Occident. Putin vede Rusia ca fiind Mittelwelt-ul, care trebuie să lupte și în Apus, și în Răsărit, și, pentru aceasta trebuie să devină imperial, integrând toți rusofonii din spațiul fostei Uniuni Sovietice. Lugansk-ul și Donețk-ul sunt Danzig-ul lui. Numai că, dacă tot ne mișcăm în spațiul acestei comparații, rezistența ucraineană – indiscutabil, surprinzătoare – este ceva similar Bătăliei Angliei. Cum a spus atunci Churchill: „Nu e începutul sfârșitului, ci sfârșitul începutului”. Acum, al ambițiilor imperiale ale lui Vladimir Putin. (De aceea plimbarea lui Boris Johnson, alături de Volodimir Zelenski, prin Kievul în ruine e mai mult decât simbolică.)

Mobilizarea impecabilă a Europei a putut uimi și totuși intră și ea în logica jocului. Căci terorismul, mai întâi, criza economică (cea dintre 2008 și 2012) ulterior, valul de migranți al lui 2015, ascensiunea populismelor, pandemia și – finalmente – agresiunea Rusiei au fost tot atâtea trepte ale trezirii Lumii Vechi din visul anilor ’90 și al tatonării unor formule de coeziune, la scară continentală. Finele Războiului Rece a însemnat demobilizarea europeană și ascensiunea unei logici a integrării, menite a proba capacitatea de asimilare a cuplului democrație – prosperitate (teoretizat în epocă de Francis Fukuyama). Pe acest fond, oricât de dramatic a fost, războiul dintre țările Iugoslaviei după căderea comunismului nu a fost decât un accident. Purtați de optimismul deschiderii, europenii și-au imaginat integrarea oarecum pe modelul difuziunii noilor tehnologii ale internetului: ca pe un val care – inevitabil – va cuprinde întreaga planetă. De aceea, într-un timp foarte scurt, ceea ce, în mod tradițional, reprezenta imaginea marginalității (săracul, străinul – mai ales cel de culoare, cel diferit din punct de vedere sexual, persoanele cu dizabilități etc.) a fost aspirată de vârtejul integrării, care a prins nu doar ghetouri, ci state întregi. Pe de altă parte, tocmai această mișcare a dus la o excentrare – prin continua deschidere – a definițiilor tradiționale ale etniei, religiei, genului, cetățeniei, muncii și a altor date stabile, vreme de secole. E ceea ce a scos în evidență, mereu, dreapta conservatoare, prezentând ca pe un handicap ceea ce în Europa și în America a reprezentat o revoluție socială, comparabilă cu urbanizarea.

În Estul fost comunist (aici intră și Rusia), lucrurile acestea au fost percepute cu o oarecare mefiență. Țările ieșite din catastrofa „socialismului real” își doreau să fie integrate, dar nu aveau – ele însele – capacitatea de a integra marginalii pe care, dintr-odată, căderea dictaturilor egalitare îi făcuseră foarte vizibili. De unde și reactivitatea lor la discursul tot mai deschis al drepturilor individului vehiculat de Occident. Până la urmă, vreme de trei decenii, politica țărilor vestice a funcționat pe baza principiului: totul poate fi integrat, cu ajustări de natură economică, politică și administrativă. Teroriștii islamiști mai întâi și, acum – la o altă scară, Rusia lui Putin au pus-o în fața inacceptabilului; a ceea ce nu poate fi nici integrat, nici ajustat. Ceea ce vedem acum e o recentrare identitară europeană în care – pe de o parte sub presiunea violenței rusești (ce poartă, indelebilă, o componentă de sălbăticie mongolă), pe de alta sub admirația rezistenței ucrainene – cuvinte ce păreau a se topi în discursul oficial capătă un sens tare. Dacă – așa cum o vedem la alegerile din diverse țări – încă domină un limbaj local, centrat pe problematica socio-economică și istoria punctuală a abordării ei, asistăm, în același timp, la forjarea unei limbi comune, în care „valorile europene” nu mai sunt privilegiul retoric al eurocraților. Recentrarea aceasta pare, pentru prima dată, a ieșiri din capcanele crispării.

Vladimir Putin ne-a arătat tuturor în ce lovește, iar armata și cetățenii Ucrainei ne arată ce apără. Gropile comune, cadavrele lăsate pe stradă și cartierele de blocuri lovite de rachete și de obuzele tancurilor sunt mărturia unei puteri pentru care viața oamenilor obișnuiți, bunurile lor, obiceiurile în care acestea s-au sedimentat și alegerile care le duc mai departe nu au nicio valoare. Tenacitatea celor rămași în ruinele Mariupolului sau ale Harkivului, dedicația doctorilor care luptă deopotrivă cu moartea dinlăuntrul și din afara spitalelor, curajul femeilor – primele agresate, întotdeauna – care rămân alături de bunurile lor și puțina artă care răzbate printre ruine sunt dovada faptului că acești oameni, atât de loviți de istorie, sunt deja în Europa. Cu toate „operațiunile ei militare”, Rusia lui Putin nu mai e – într-adevăr – nici în Europa, nici în Asia; ea intră în colaps, pe verticala tiraniei, până nu va mai rămâne din ea decât un buncăr în Urali. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22