Romania împotriva curentului

Autoritățile române s-au aliat săptămânile trecute cu bulgarii și grecii ca să facă lobby la Bruxelles pentru schimbarea modelului de piață al energiei electrice, cu argumentul că acesta nu funcționează la noi din cauza lipsei interconectării care izolează regiunea de restul pieței europene. Mai argumentăm, tot în Europa, că avem nevoie să prelungim viața centralelor pe cărbune, deoarece sunt esențiale pentru securitatea energetică a țării – deși acum doi ani chiar noi ne asumam programul de închidere a acestora.

Argumentele ar putea părea legitime, dacă ar exista vreo urmă de consecvență în acțiuni. Dacă, de pildă, ne-am grăbi să absorbim fondurile europene ca să întărim rețeaua de energie și să construim interconectări mai bune, dacă am face tot posibilul să creștem capacitatea instalată de energie electrică, dar, în ciuda eforturilor noastre reale, nimic nu funcționează și de aceea trebuie să primim niște derogări. În totală contradicție cu pretențiile noastre de actor european, acasă facem exact invers. La cârma Transelectrica, compania responsabilă tocmai de construcția interconectărilor, săptămâna trecută au fost din nou numiți oameni fără competențe profesionale, dar cu conexiunile de partid necesare obținerii unei asemenea funcții. Un fin al dlui Marian Neacșu de la SGG (la rândul său trecut pe la șefia reglementatorului în energie), un fost consilier județean, un fost deputat devenit celebru pentru că a amenințat cu arma un om, acestea par a fi profilurile pe care actuala guvernare le găsește adecvate pentru administrarea companiei responsabile cu dezvoltarea rețelei de energie electrică. Nici bunul simț – e nevoie de oameni capabili ca o companie să meargă bine –, nici măcar amenințarea că nu primim următoarea tranșă de bani europeni din PNRR dacă nu facem selecție competitivă nu par să convingă pe nimeni. Cu acești oameni vom defila noi prin instituțiile europene – de pildă, la asociația operatorilor de transport de energie electrică ENTSO-E sau la diverse întâlniri și conferințe – și vom încerca să convingem că modelul european de piață și lipsa interconectărilor sunt motive legitime, obiective, exogene, fatalitate, pentru care nu putem fi în rând cu Europa.

La fel, Ministerul Energiei anunță cu seninătate că proiectele de înlocuire a centralelor pe cărbune de la CE Oltenia, tot pe bani europeni în bună parte, vor fi întârziate cel puțin un an și jumătate. În pregătire, astă-vară ni se promitea că vom negocia extinderea termenului pentru închiderea cărbunelui. Nu e nimic de mirare aici, în condițiile în care ne chinuim de mai bine de 10 ani să înlocuim o banală centrală pe gaze la Romgaz, de capacitate medie (400 MW), tot finanțată parțial din bani europeni, și nu ne iese nicicum.

Avem, așadar, două probleme majore. Prima, că statul se arată incapabil să construiască vreo capacitate nouă, că e vorba de centrala de la Iernut a Romgaz, de centralele de la CE Oltenia, dar și de reactoarele 3 și 4, SMR de la Doicești, Tarnița și altele care se tot construiesc pe hârtie de decenii. A doua, că nici nu lăsăm pe alții să construiască. Investitorii privați se lovesc frontal de toată incapacitatea statului de a face reglementări clare și predictibile, de lipsa accesului la rețea, de concurența neloială a companiilor de stat. Să o luăm pe rând.

Piața românească de energie electrică este reglementată – și ni se promite, că e an electoral, că nici nu se va liberaliza prea curând. Ce înseamnă asta? Că un investitor, când își face calculul să pună bani să construiască o capacitate nouă, nu știe pe ce prețuri se va baza în viitor. Nu găsește un cumpărător pentru energia sa viitoare, pentru a garanta la bancă un împrumut pentru a-și construi centrala. Nu-și poate face calcule elementare de profitabilitate viitoare. Pe lângă asta, se confruntă cu alte probleme de piață: monopolul nereglementat al unei companii de stat, Hidroelectrica, pe piața de echilibrare, care duce la prețuri explozive pentru dezechilibre (energia de cumpărat în caz că ți-a greșit prognoza de vânt sau soare și trebuie s-o cumperi ca să-ți onorezi obligațiile față de clienți).

Accesul la rețea e aproape imposibil. Transelectrica păstrează pe hârtie toate planurile de construcție a capacităților pe care le promite statul și pur și simplu n-are loc de alții. Cum să investești în Dobrogea, unde e cel mai mult vânt și soare, dacă acolo se vor construi reactoarele 3 și 4 cândva, la Sfântu-Așteaptă, după 2030, și nu mai e nevoie de capacitate nouă? Cum s-ar putea construi eolian offshore, sau cum s-ar importa energie din Georgia și Azerbaidjan pe cablul submarin (alt megaproiect anunțat cu multă pompă), dacă rețeaua pur și simplu nu poate transporta energia din zona Dobrogea spre zonele din țară unde energia se consumă, în vest și-n București? Asta, în condițiile în care proiectele de întărire a rețelei în Dobrogea și transport spre restul țării sunt prioritare de mai bine de 10 ani și am avut și bani europeni pentru asta. Faceți un exercițiu simplu: luați planurile anuale ale Transelectrica pe 10 ani și comparați tabelul cu proiectele prioritare de la un an la altul: aceleași proiecte apar, doar termenele se mai extind cu câte un an, doi sau cinci.

Concurența companiilor de stat e neloială. Avem o piață de energie dominată, în proporție de cca 80%, de companii deținute de Ministerul Energiei – Nuclearelectrica, Hidroelectrica, CE Oltenia, ELCEN. Traducând în limbaj obișnuit „extinderea termenului de închidere a centralelor pe cărbune”, asta înseamnă că statul subvenționează supraviețuirea lor într-o formă sau alta – adică au un avantaj competitiv în fața oricărui investitor privat, care nu primește bani de la stat ca să producă energie. Toate discuțiile pe programe europene – PNRR, programe operaționale, Fondul de Modernizare etc. – pornesc în același fel: Ministerul Energiei vine cu o listă de proiecte în propriile companii, iar Comisia le trimite la refăcut pe motiv de ajutor de stat ilegal, sprijinul trebuie acordat competitiv și nediscriminatoriu tuturor producătorilor, indiferent de forma de proprietate. Dar sprijinul statului pentru propriile companii merge și mai departe: Hidroelectrica primește fără licitație terenuri de la ADS pentru propriul parc solar și autorizații rapide, în timp ce concurentul său privat cu proiect aproape identic cumpără terenurile la preț de piață și se luptă și cu Ministerul Agriculturii să poată construi pe terenul fost agricol.

În mod normal, Ministerul Energiei ar trebui să se gândească la cum dezvoltă piața energiei în beneficiul consumatorului, nu la protejarea propriilor companii de concurență. Ar trebui să prioritizeze banii europeni spre rețea, la care să aibă acces oricine. Ar trebui să facă scheme de ajutor de stat (pe bani europeni) numai după ce se consultă realmente cu piața, cu investitorii privați, despre problemele pe care le întâmpină aceștia și de ce nu fac investiții în condiții de piață – problema nu e de bani în primul rând, ci de reglementările și accesul la rețea de care am scris mai sus. Abia după ce aceste bariere sunt înlăturate putem vedea exact ce zone rămân neacoperite și acolo să țintim finanțările europene.

Nu în ultimul rând, dincolo de populisme, trebuie să înțelegem cu ce condiții vin banii europeni. Sursa cea mai importantă în următorii ani e Fondul de Modernizare – un mecanism care „transformă” costurile emisiilor de CO2 în bani de investiții pentru țările care vor și nu au bani. Pe cât ne plângem că Bruxelles-ul ne obligă să închidem cărbunele, pe atât nu înțelegem 1) că centralele cu pricina, construite în anii 1960-1989 sunt vechi și ineficiente, nu doar poluante și cu emisii; și 2) că tocmai din penalizarea și închiderea lor, la noi și la alții de prin Europa, primim noi banii cu prioritate ca să le înlocuim cu ceva nou. Dacă vom insista pe păstrarea centralelor vechi în viață și continuăm să întârziem construcțiile noi, banii aceștia se vor duce la alții care știu să facă. Amânarea închiderii cărbunelui, întârzierea liberalizării, lupta contra regulilor europene de piață aduc câștig electoral azi, dar ne vor costa  cu rămânerea în urmă, lipsa modernizării, pierderea banilor ce nu pot fi folosiți în timp util și riscul ca, peste câțiva ani, lumina să se stingă.